Există hotărâri sinodale în afara Ortodoxiei şi a dogmelor credinţei? - Sinaxa Clericilor şi Monahilor răspunde la ameninţările Patriarhului Ecumenic

8.10.2009

NEAFECTAŢI ŞI INFLEXIBILI

 LA INTIMIDĂRI, AMENINŢĂRI ŞI ŞANTAJ

         

Clerici şi monahi dau un răspuns la ameninţările Patriarhului Ecumenic printr-o scrisoare către Sfântul Sinod al Bisericii din Grecia, în care condamnă încercarea Fanarului de a interveni în treburile interne ale Bisericii Greciei.

În scrisoarea-răspuns către Patriarhul Ecumenic şi Mitropolitul Pergamului sunt enumerate o serie din acţiunile Patriarhului Ecumenic care au avut loc fără nici o hotărâre panortodoxă. Sunt condamnate intimidările şi ameninţările Patriarhului Ecumenic şi se stigmatizează „cunoscuta tactică a afurisirilor şi a condamnării colective, care nu acceptă a acorda drept la replică, care e incapabilă a accepta o altă opinie, care desfiinţează pe oricine ar încerca să o emită. Cunoscuta tactică, care se rezumă la convingerile cu forţa, conducere, călăuză, impunere totalitară şi sclavie bisericească”.

Se face referire la abandonarea problematicii Uniaţiei şi la acceptarea poziţiilor Vaticanului, precum şi la întrunirea viitoare a Comisiei Mixte pentru Dialogul Teologic, ce va avea loc peste puţine zile în Cipru. 

În cele din urmă, se declară categoric că monahii, clericii şi credinciosul popor vor continua să lupte pentru păzirea neprihănitei Credinţe Ortodoxe, rămânând „neafectaţi şi inflexibili la intimidări, ameninţări şi şantaje”.

Textul întreg al scrisorii are următorul conţinut:

8 octombrie 2009

Către Respectabila Ierarhie a Bisericii Greciei

Preafericite,
Înaltpreasfinţiţi şi Sfinţi Arhierei,

În ultimele zile şi cu prilejul Adunării în Cipru a plenului Comisiei Mixte pentru Dialogul Teologic dintre ortodocşi şi romano-catolici, se pregăteşte din partea Patriarhiei Ecumenice o încercare de ponegrire, de calomniere, de intimidare şi reducere la tăcere a tuturor acelora care şi-au exprimat în ultima perioadă împotrivirea la deschiderile ecumeniste actuale şi la demersul Dialogului Teologic.

Această încercare a luat o expresie oficială în două scrisori: una a Sanctităţii Sale, Patriarhul ecumenic, kir Bartolomeu, către Preafericitul Arhiepiscop al Atenei şi a toată Grecia, kir Ieronim, şi una a Înaltpreasfinţitului Mitropolit Ioan de Pergam către toţi Înaltpreasfinţiţii Mitropoliţi ai Bisericii Greciei.

În ambele scrisori se observă elemente ale unei tactici de intervenţie şi de penetrare în problemele interne ale Bisericii Greciei, de dezorientare şi de raportare selectivă la fapte şi hotărâri, precum şi o totală lipsă de argumente şi de motive întemeiate.

Din stilul şi conţinutul scrisorilor rezultă o depreciere la adresa Bisericii Greciei, a Înaltpreasfinţiţilor Mitropoliţi ai Ei, a clericilor şi monahilor Ei, a profesorilor Ei de Teologie şi a poporului Ei credincios. Pe toţi aceştia îi consideră vinovaţi de „tendinţe zelotiste”, dispoziţie schismatică, lipsă de informare, „neglijenţă”, „nerespectare a hotărârilor sinodale”, „patimă, fanatism sau mania auto-afirmării”.

Este cunoscută tactica afurisirilor şi a condamnării comune, care nu înţelege a acorda dreptul la replică, care e incapabilă în a accepta o altă opinie, care desfiinţează pe oricine ar încerca să o emită. Cunoscuta tactică, care se rezumă la convingerile cu forţa, conducere, călăuză, impunere totalitară şi sclavie bisericească. Este evidentă dispoziţia celor doi înalţi demnitari de a interveni în problemele interne ale Bisericii Greciei. Prin catalogări şi sugestii necuvenite, prin şantaje şi ameninţări indirecte se încearcă conducerea şi manipularea ierarhilor şi urzirea artificială a hotărârii lor.

Biserica Greciei este chemată în felul acesta să-i condamne în esenţă pe propriii Ei episcopi, pe clericii Ei, pe monahii Ei şi pe poporul Ei credincios, care au semnat şi continuă să semneze „Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului”, de vreme ce, conform Patriarhul Ecumenic, „necondamnând, dar acceptând prin tăcere... creează problematizare (nelinişte) nu doar turmei Ei, ci şi celorlalte Biserici Ortodoxe care sunt în comuniune cu Ea”. Dacă Biserica Constantinopolului ar fi avut o turmă sensibilă la evenimentele ecumeniste, ar fi înfruntat aceleaşi nelinişti şi aceleaşi bune problematizări. Biserica tradiţională a Greciei nu numai că nu creează probleme comuniunii cu celelalte Biserici Ortodoxe, ci pe Ea şi pe forţele Ei teologice sănătoase şi viguroase se sprijină întotdeauna fraţii noştri de aceeaşi credinţă, după cum s-a putut observa şi din larga primire interortodoxă  a „Mărturisirii”.

Şi ne întrebăm cu durere în suflet, dacă Patriarhul Ecumenic a luat în calcul vreodată nu doar problematizarea, ci durerea profundă, deznădejnea şi marea sminteală pe care o provoacă el însuşi şi conformarea cu ereticii în turma ortodoxă?

 Critică textul „Mărturisirii de Credinţă” cum că în el – chipurile – „există sămânţa schismei”. Şi ne întrebăm: cum prezintă cu atâta uşurinţă drept schismatice cele proprii credinţei noastre? Sunt schismatici Sfinţii şi Părinţii Bisericii noastre, care au legiuit şi au dogmatizat Adevărul şi scumpătatea Credinţei noastre Ortodoxe? Nu cumva aceasta confirmă inadmisibila teză mai veche a Patriarhului, conform căreia strămoşii noştri, care ne-au lăsat ca moştenire schisma, au fost victimele nefericite ale şarpelui-începătorul răutăţii şi se află deja în mâinile lui Dumnezeu, Dreptul Judecător? (Επίσκεψις, 30.11.1998).

            În ambele scrisori se invocă continuu hotărârile panortodoxe, referitoare la continuarea Dialogului Teologic cu eterodocşii. Aceste hotărâri  nu au fost puse la îndoială niciodată de către cei ce critică ecumenismul, cu toate că, desigur, ele nu constituie o descoperire divină şi nici nu au o putere mai mare decât hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi decât învăţătura şi conştiinţa dogmatică a Bisericii.

            Critica exercitată se referă în principal la deschiderile, acţiunile şi textele care nu s-au făcut în baza vreunei hotărâri panortodoxe şi nu au fost girate sinodal niciodată, ci, dimpotrivă, au fost întâmpinate negativ de partea ortodoxă. Este vorba despre punerea în practică şi acceptarea de facto a panereziei ecumenismului.

            În scrisoarea sa către Preafericitul Kir Ieronim, Patriarhul Ecumenic susţine: „contactele cu eterodocşii sunt aprobate prin hotărâri sinodale de către toate Bisericile Ortodoxe.

            Şi se pun următoarele întrebări:

Care hotărâri sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au aprobat participarea Patriarhului Ecumenic la liturghiile catolice de la Vatican?  

Care hotărâri sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au aprobat participarea ereziarhului Papă la Dumnezeiasca Liturghie ortodoxă şi schimbarea sărutului liturgic cu Patriarhul Ecumenic?

 Care hotărâri sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au aprobat participarea la rugăciunile în comun şi la actele de cult cu eterodocşii?

Care hotărâri sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au făcut acceptabile pentru partea ortodoxă teoriile eretice ale ramurilor, Bisericilor surori, celor doi plămâni, a acceptării botezului eterodocşilor?

Care hotărâri sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au recunoscut Vaticanul drept Biserică şi pe Papă drept episcop canonic, coresponsabil pentru păstorirea creştinilor?

Invocarea insistentă a hotărârilor sinodale şi retranşamentul în ele face cu totul lipsită de credibilitate argumentaţia celor două scrisori, de vreme ce - după cum se dovedeşte, multitudinea acestor acţiuni ale lor au fost realizate în lipsa, peste sau chiar contra unor hotărâri sinodale.

Semnalăm şi cunoscuta tactică a „liniei duble de plutire”: o linie foarte ortodoxă în cadrul Conferinţelor Panortodoxe şi în călătoriile prin Mitropoliile Greciei şi în Sfântul Munte şi o altă linie ecumenistă în contactele cu eterodocşii. Nu ceea ce este da, da şi ceea ce este nu, nu; ci uneori da, alteori nu.

De pildă, hotărârile celei de a III-a Conferinţe Panortodoxe Presinodală (1986) pe care o invocă Patriarhul Ecumenic, au fost încălcate în mod repetat într-un asemenea măsură, încât de-acum ele constituie o literă goală.

Menţionăm ca pe un exemplu semnificativ textul final al celei de-a IX-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Porto Alegre, care a fost semnat în comun şi cu reprezentanţii ortodocşi şi în care se declară că:

„mărturisim Biserica cea Una, Sfântă, Universală şi Apostolică, după cum este mărturisită Ea de către Simbolul niceo-constantinopolitan (381). Orice biserică (notă: care participă în Consiliul Mondial al Bisericilor) este Biserica Universală, şi nu doar o parte a Ei. Fiecare biserică este Biserica Universală, dar nu în integralitatea ei. Fiecare biserică îşi desăvârşeşte universalitatea ei, atunci când este în comuniune cu celelalte biserici” (Porto Alegre, februarie 2006).

În tot ceea ce priveşte Dialogul Teologic Bilateral cu romano-catolicii, în cadrul Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic, este evidentă abaterea de la hotărârile şi angajamentele panortodoxe. Este semnificativ că memoriile Întâistătătorilor ortodocşi pe care le invocă doar selectiv Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Pergam, pun ca şi condiţie pentru continuarea Dialogului şi schimbarea tematologiei lui, condamnarea anterioară substanţială a Uniaţiei.

Desigur că problema Uniaţiei nu a fost dezbătută nici la Belgrad în 2004, nici la Ravenna în 2007 în cadrul întrunirilor respective ale Comisiei Mixte pentru Dialogul Teologic. Mai mult, în Textul de la Ravenna se face o delimitare indirectă, dar foarte evidentă, între tema Uniaţiei şi ceea ce se dezbate în faza prezentă a Dialogului. Textul de la Ravenna menţionează:

„Din anul 1990 până în anul 2000, tema principală care a fost dezbătută de Comisie a fost cea a „Uniaţiei” (Textul de la Balamand din 1993, Baltimore, 2000), temă pe care o vom examina mai departe în viitorul apropiat. În prezent, depăşim această temă care s-a expus la sfârşitul Textului de la Valaam şi studiem teme referitoare la comuniunea bisericească, sinodalitate şi autoritate”.

Lăsăm la o parte inadmisibila şi provocatoarea trecere sub tăcere şi absenţă la Ravenna a condamnării Uniaţiei prin hotărârea plenului la Freising (Monaco, 1990), care dovedeşte cât de lipsiţi de credibilitate sunt reprezentanţii Vaticanului la Dialog, pentru că unele hotărâri sunt acceptate, iar altele sunt respinse, „scriindu-ne” – conform zicalei – „la încălţămintea lor mai veche”. Este un pretext şi un subterfugiu al Mitropolitului de Pergam faptul că tema Uniaţiei se va dezbate în curând, în cadrul dezbaterii temei referitoare la primatul papal. Tema Uniaţiei se părea că s-a definitivat prin hotărârea de la Freising (Monaco), unde ortodocşii şi romano-catolicii au semnat condamnarea Uniaţiei. Ar trebui să se ruşineze şi nu să atace cei care au umilit Ortodoxia la Balamand, în Liban (1993), unde, în absenţa a şase Biserici Autocefale (Ierusalim, Serbia, Bulgaria, Georgia, Grecia, Cehoslovacia) am fost atraşi spre o nouă şi inutilă dezbatere despre Uniaţie, prin care, la pretenţia Vaticanului, am anulat hotărârea de la Monaco (1990), am disculpat Uniaţia şi, ceea ce este mai rău, am mers mai departe spre cedări serioase în temele credinţei; am egalizat acolo eclesiologic „Biserica Romano-Catolică” cu cea Ortodoxă, negând că Biserica Ortodoxă este cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Şi doar acest lucru ar fi trebuit să astupe gura şi să reţină condeiul celor care îndrăznesc să vorbească despre respectarea hotărârilor sinodale, hotărâri pe care le-au încălcat sistematic. Mai mult, continuăm să acceptăm Uniaţia ca partener co-vorbitor în cadrul Dialogului. 

Iar în tot ceea ce priveşte integral Textul de la Ravenna care a primit critici foarte dure din partea ortodoxă, deoarece cedează eclesiologia ortodoxă ereticilor, până astăzi nu a existat nici măcar o dezbatere, informare, hotărâre sau aprobare la nivel sinodal din partea Bisericii Greciei.

            La ce hotărâri panortodoxe se referă cei doi demnitari, când nu există nici măcar aprobări sinodale ale Bisericii Greciei referitoare la cele zece texte ale întrunirilor anterioare ale Comisiei Mixte?

            Cum se va duce trimisul sinodal al Bisericii Greciei să participe la redactarea noului Text al Comisiei, când nu a fost aprobat sinodal cel anterior, care desigur constituie şi baza Dialogului prezent? Ce credibilitate poate să aibă un astfel de Dialog (sub copreşedenţia Înaltpreasfinţitului Mitropolit de Pergam), când el este indiferent faţă de aprobarea sinodală a concluziilor lui de către Bisericile Ortodoxe Locale care participă la el?

            De ce protestează împotriva „Mărturisirii de Credinţă împotriva ecumenismului”, care constituie o participare sinodală a pleromei Bisericii, pe care ar fi trebuit să o caute şi nu să o afurisească? Aceasta nu înseamnă eclesiologie ortodoxă, ci ierokratia (sfânta autoritate) papală.

            Această ierocratică „autoritate şi aprobare a hotărârilor sinodale” o apără Mitropolitul de Pergam şi acesta este „riscul eclesiologic (provocarea eclesiologică)” pentru care se nelinişteşte?

            Întrebarea ce urmează este într-adevăr necruţătoare. Însă nu aşa cum o perverteşte Mitropolitul de Pergam încheindu-şi scrisoarea, în care se întreabă dacă

„Există Ortodoxie şi dogme ale credinţei în afara hotărârilor sinodale?”

 , ci precum este valabil în realitate. Adică:  Există hotărâri sinodale în afara Ortodoxiei şi a dogmelor credinţei?

            Aceasta este adevărata provocare: păzirea Adevărului şi a scumpătăţii Neprihănitei noastre Credinţe Ortodoxe, exprimate sinodal de către Preasfânta noastră Biserică în cadrul funcţionalităţii Ei neîmpiedicate de Biserică Ortodoxă Locală Autocefală.

            Această provocare nu vom înceta, prin harul lui Dumnezeu, a o apăra şi a o păzi neafectaţi şi inflexibili în faţa intimidărilor, ameninţărilor şi şantajelor. Problematizarea celor doi Înalţi epistolografi este neîntemeiată. Eclesiologia ortodoxă este atacată de tendinţe ierocratice, care ignoră pleroma Bisericii din dispreţ faţă de Predania ierocanonică şi patristică, după cum a fost ea definită şi formulată în cadrul Sinoadelor Ecumenice şi Locale cu privire la poziţia noastră în faţa ereticilor, dar şi de implicarea puternică şi nelimitată, relativ recentă, în problemele Bisericii Autocefale a Greciei.

            Cu încredere în respectabila Ierarhie a Bisericii noastre, rugăm filial pe Preafericitul Arhiepiscop şi pe Înaltpreasfinţiţii Arhipăstorii noştri să hotărască şi să se poziţioneze sinodal, prin luminarea Sfântului Duh şi să odihnească în Hristos turma lor, care se nelinişteşte de lipsa de informare, aşteptând glasul Mamei ei -Biserica.

           

Cu profund respect,

Sinaxa Clericilor şi Monahilor:

Arhimandritul Markos Manolis, Întâistătătorul duhovnicesc al „Uniunii Ortodoxe Panelenice”

            Arhimandritul Hrisostomos Pihos, Egumenul Sfintei Mănăstiri Longobarda

Arhimandritul Athanasios Anastasiou, Egumenul Sfintei Mănăstiri Marea Meteoră

Arhimandritul Maximos Karavas, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Paraschevi din Milohorios-Ptolemaida

Arhimandritul Theoklitos Volkas, Egumenul Sfintei Sihăstrii a Sfântului Arsenie Capadocianul, Halkidiki

Arhimandritul Grigorios Hatzinikolau, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi din Ano Gatzeas, Volos

Arhimandritul Sarantis Sarantos, preot slujitor la Sfânta Biserică a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu din Amarousios, Attika

Protopresbiterul Gheorghios Metallinos, profesor emerit al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Atena

Protopresbiterul Theodoros Zisis, profesor emerit al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Tesalonic

Gheron Ieromonah Evstratios Lavriotul

Presbiterul Anastasios Gotsopulos, preot slujitor la Sfânta Biserică a Sfântului Nicolae din Patra.

(traducere din greacă: ierom. Fotie; sursa: http://orthodoxia-pateriki.blogspot.com/)

Notă: Articolul este publicat cu acordul autorului.