Cuvânt la Acoperământului Maicii Domnului

1.10.2009

         Minunea face parte din acele lecţii de viaţă pe care omul trebuie să le trăiască, mai întâi, pentru a le înţelege iar pentru noi, oamenii secolului XXI, minunea nu mai există. S-a pierdut. De aceea, o căutăm cu înfocare pentru că, însetaţi de Dumnezeu, căutăm semnele Sale de manifestare în speranţa că acolo unde are loc o minune este şi Dumnezeu. Nici nu mai putem să înţelegem cum s-a ajuns aici şi de ce omul zilelor noastre nu mai este capabil să trăiască în acea atmosferă de har care făcea atât de accesibile şi de comune minunile. Pentru a găsi explicaţiile acestei stări de fapt trebuie să ne întoarcem în timp, atunci când omul nu era atât de îndepărtat de Dumnezeu, iar minunea avea rostul de a întări şi nu de a naşte credinţa.

       Sărbătoarea de la 1 octombrie, Acoperământul Maicii Domnului, a fost instituită în cinstea unui eveniment minunat care a avut loc la cumpăna dintre primul şi al doilea mileniu creştin, în timpul domniei împăratului Leon al VI-lea cel Înţelept (866 - 912).

       În zilele împăratului, în Constantinopol, spre Duminică, făcându-se priveghere de toată noaptea în cinstita biserică a Vlahernei, întru slava Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, la întâia zi a lunii octombrie şi de faţă stând mulţimea norodului, fiind ca la patru ceasuri din noapte, Sfântul Andrei, împreună cu ucenicul său, fericitul Epifanie, şi-au ridicat ochii în sus şi au văzut pe Împărăteasa cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi rugându-se. Şi era ea strălucind de lumina ca soarele şi acoperind poporul cu cinstitul ei omofor, împreună cu oşti cereşti şi cu mulţimea de Sfinţi, care în haine albe şi în cucernicie stăteau împrejurul ei, dintre care doi erau mai aleşi: Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Sfântul Evanghelist Ioan. Pe aceasta văzând-o, Sfântul Andrei a zis către ucenicul său, fericitul Epifanie: "Oare vezi, frate, pe Împărăteasa şi doamna tuturor, care se roagă pentru toată lumea?" Iar el a zis: "O văd, sfinte părinte, şi mă înspăimântez, că o văd acoperind pe oamenii ce sunt sunt în biserică, cu cinstitul ei omofor, ce străluceşte mai mult decât soarele."
       Şi s-au auzit graiurile cele cu umilinţă ale rugăciunii ei către iubitul ei Fiu şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos: "Împărate ceresc, primeşte pe omul cel ce Te slăveşte pe Tine şi cheamă în tot locul preasfânt numele Tău. Şi acolo unde se face pomenirea numelui meu, pe acel loc îl sfinţeşte şi proslpveşte pe cei ce te proslăvesc pe Tine şi rugăciunile celor ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta, şi făgăduinţele, primeşte-le toate şi din toate nevoile şi răutăţile îi izbăveşte".
       O astfel de relatare pare pentru mulţi dintre noi o poveste de demult pe care cei mai în vârstă o spuneau la gura sobei celor tineri. Dacă ar fi să prezentăm unui contemporan această minune şi i-am cere să creadă în ea, probabil că, în cel mai fericit caz, ar râde de noi. Acest lucru se întâmplă întrucât astăzi nimeni nu mai acceptă nimic pe bază de credinţă, ci numai în baza raţiunii, a dovezilor ştiinţifice şi a unei reflecţii îndelungate. Or, minunea, pe care încearcă să o găsească omul modern, are tocmai această trăsătură definitorie: nu se poate explica, deoarece suspendă pentru un anumit timp legile naturale. Dacă ar fi să învăţăm ceva din întâmplarea petrecută acum mai bine de o mie de ani, acest lucru ar fi faptul că, pentru a sesiza o minune, este nevoie de multă rugăciune, de viaţă curată şi de multă credinţă şi nu neapărat de raţiune sau de experimente ştiinţifice care să ne explice „cum” şi „de ce” un miracol a avut loc. Este bine să ştim că, atunci când căutăm şi nu găsim nici o minune, acest lucru se întâmplă nu pentru că miracolul ne este ascuns, ci pentru că el nu este sesizabil şi nu este folositor decât pentru cel ce crede cu adevărat. Pentru fiecare dintre noi adevărata minune constă, mai întâi de toate, în a-L găsi pe Dumnezeu întrucât, de aici încolo, vom putea afla şi alte minuni.
       Deci, nădăjduindu-ne, Stăpână, spre milostivele tale cuvinte, care le-ai zis către Fiul tău, am voit să nu rămână fără praznic sfântul tău Acoperământ, o, Preabună, ci precum tu voieşti a-ţi descoperi cinstitul praznic al Acoperământului tău, o, întrutot milostivă, împodobeşte-l. Ca şi cei ce te proslăvesc pe tine să se veselească, văzând numitele tale praznice mult strălucind; şi precum acolo pe norodul cel ce era în biserică cu milostivire l-ai acoperit, aşa ne acoperă şi pe noi, păcătoşii robii tăi, cu acoperământul aripilor tale, Fecioară,    Acoperitoarea noastră Preasfântă Fecioară, surpând sfaturile şi gândurile celor ce cugetă rele asupra noastră. Şi, în ziua răutăţilor noastre, să ne acoperi pe noi, iar mai ales în ziua cea rea, când sufletul se va despărţi de trup, de faţa sa stai nouă într-ajutor şi săă ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din văzduh, cele de sub cer, şi în ziua înfricoşatei judecăţi să ne acoperi pe noi sub oblăduirea Acoperământului tău.
        Cu ale căreia preaputernice şi bine primite rugăciuni şi cu ale tuturor Sfinţilor Tăi, Dumnezeului, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

( sursa: http://www.credinta-ortodoxa.ro )
Legături: Acatistul Sf. Acoperământ al Maicii Domnului http://www.crestinortodox.ro/acatiste/67053-acatistul-acoperamantului-maicii-domnului )