APEL LA SEMNAREA MĂRTURISIRII DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI

30 noiembrie 2009

APEL LA SEMNAREA MĂRTURISIRII DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI

CEI CE AU SEMNAT
“MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI”
SUNT PESTE 13740



        Conform ultimei actualizări a listei cu semnatarii „Mărturisirii de credinţă împotriva ecumenismului” (6/11/2009), episcopii care au semnat Mărturisirea până în acest moment sunt şapte – trei aparţin Bisericii Greciei, iar egumenii athoniţi sunt deja cinci. Mărturisirea a fost semnată şi de mulţi alţi egumeni, preoţi şi mulţi credincioşi, iar înregistrarea de semnături continuă.

Episcopi care au semnat Mărturisirea de Credinţă:

 
Mitropolitul Pantelimon de Antinoe
Mitropolitul Serafim al Kythirelor şi Antikythirelor
Mitropolitul Cosma al Etoliei şi Akarnaniei
Mitropolitul Serafim al Pireului
Mitropolitul Artemie de Raşka şi Prizreni, Kossovo şi Metohia
Mitropolitul Natanael de Nevrokopios (Bulgaria)
Episcopul Gheorghe (Schaefer) din Mayfield, Egumenul Mănăstirii Sfânta Cruce din Wayne, West Virginia

Egumeni  care au semnat Mărturisirea de Credinţă:

 
Arhim. Hristodoulos, Egumenul Sfintei Mănăstiri Cutlumuş – Sfântul Munte
Arhim. Iosif, Egumenul Sfintei Mănăstiri Xiropotamu - Sfântul Munte
Arhim. Filotheos, Egumenul Sfintei Mănăstiri Karakalu - Sfântul Munte
Arhim. Agathon, Egumenul Sfintei Mănăstiri Konstamonitu - Sfântul Munte
Arhim. Nikodimos, Egumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu - Sfântul Munte
Arhim. Iustin Pârvu, Egumenul Sfintei Mănăstiri “Sf. Arhangheli” – Petru Vodă, cu obştea



       Textul „Mărturisirii de Credinţă împotriva ecumenismului” poate fi găsit la adresele:
http://www.razbointrucuvant.ro/2009/06/03/marturisire-de-credinta-impotriva-ecumenismului-in-biserica-greciei/
    
Sau
http://www.impantokratoros.gr/D98A904D.ro.aspx .
       
Toţi acei clerici, monahi, monahii şi laici care doresc să participe la această mică consemnare a Mărturisirii Ortodoxe pot să declare aceasta scriind: „Sunt de acord cu Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului şi semnez”.
        Să trimită însă spre informare şi numele, prenumele, localitatea şi ţara, precum şi identitatea lor clericală, monahală sau profesională la adresa: Περιοδικό «ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ» Τ.Θ. 1602, 541 24 ΘΕΣΣΑΛΟΝΙΚΗ. fax:2310.276590 sau pe e-mail la: palimpce@otenet.gr
        Să fiţi siguri că această semnătură o veţi găsi în veşnicie în „cartea faptelor bune”, iar Sfinţii Ierarhi, Martiri şi Mărturisitori vă vor da sfânta lor sărutare şi îmbrăţişare frăţească mijlocind pentru voi la ceresul Împărat.

 
NEVOINŢĂ FRUMOASĂ!
Ierom. Fotie

Read more...

ANDREI, CEL ÎNTÂI CHEMAT. Prima întâlnire a Apostolului cu Hristos

29 noiembrie 2009

ANDREI, CEL ÎNTÂI CHEMAT

PRIMA SA ÎNTÂLNIRE CU HRISTOS

          Astăzi, iubiţii mei, Sfânta noastră Biserică sărbătoreşte pomenirea Sfântului Apostol Andrei.

          Andrei este unul dintre cei 12 ucenici ai lui Hristos. Tradiţia spune că după Înălţarea lui Hristos la Cer şi după Cincizecime a propovăduit Evanghelia în Sciţia sau în Kolhida. Există şi mărturii scrise, că a predicat în Bitinia şi Pontul Euxin, în Propontida, în Calcedon şi în Bizanţ, în Macedonia, în Tracia, în Tesalia şi în Grecia până la Herson. De la Herson s-a întors în Bizanţ şi după ce l-a hirotonit acolo episcop pe Stahie, a venit în Peloponez. În Patras a fost arestat de către antipatul Egheat care l-a răstignit cu capul în jos.
          Acesta a fost sfârşitul Sfântului. Dar care a fost începutul? Astăzi se citeşte acea pericopă evanghelică care vorbeşte despre prima întâlnire a Apostolului cu Hristos (vezi Ioan 1, 35-52).

***

          Andrei era originar din Betsaida. Aparţinea unei familii sărace de pescari. Cap al familiei era Iona. Andrei şi fratele său, Simon,  împreună cu tatăl lor aveau o barcă pescărească şi pescuiau în lacul Galileii. Trăiau o viaţă smerită şi liniştită. Pentru multă lume erau nişte necunoscuţi.
          Cei doi fraţi, Andrei şi Petru - aşa s-a numit mai târziu Simon – erau nişte fiinţe nobile. Interesele lor nu se limitau doar la meseria lor. Nu se îngrijeau doar de cum vor pescui, ce vor mânca, cum vor trăi. Aveau şi preocupări mai înalte. Ca iudei, în religia pe care o aveau, credeau în adevăratul Dumnezeu. Credeau în toate câte le învăţau Moise şi profeţii. Mergeau regulat la sinagogă şi prin toate câte auzeau sau citeau, în inima lor înflorea o nădejde vie că se apropie momentul venirii lui Hristos-Mesia, care va mântui pe Israel şi întreaga lume. Cu această nădejde trăiau aceşti săraci pescari din Galileea.
          De aceea, când au auzit că la râul Iordan s-a arătat Ioan proorocul, care profeţea că vine Mesia şi chema lumea la pocăinţă, Andrei şi Petru au alergat şi s-au dus la Iordan, devenind ucenicii lui Ioan Înaintemergătorul. Cât de multţumiţi erau că-l ascultă şi că-l văd!
Dar când într-o zi, Hristos, ca un necunoscut, păşea pe ţărm, Ioan, care L-a cunoscut, plin de bucurie şi de veselie Îl arată lui Andrei şi lui Ioan Evanghelistul şi zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu!”(Ioan 1, 36) sau precum a zis în altă împrejurare: „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).
În aceste puţine cuvinte se cuprinde taina dumnezeieştii iconomii. Să fim atenţi. După cum observă Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Ioan nu spune simplu „Miel”, nu Îl numeşte simplu „Miel”, ci „Mielul”. Acest articol hotărât „l” înseamnă că Hristos nu este unul dintre mulţii miei pe care evreii îi înjunghiau în fiecare an de Paşti, ci este Unicul Miel. Mielul în comparaţie cu care mieii evreilor erau doar nişte icoane şi nişte umbre. El este Izbăvitorul şi Mântuitorul lumii. Sfântul Ioan Gură-de-Aur, tâlcuind şi cuvântul „Cel ce ridică”, observă că jertfa Sa de pe Golgota a fost unică. Iar prin mijlocirea acestei jertfe unice se iartă păcatele întregii lumi. Întotdeauna Hristos ridică, ia asupra Sa, iartă păcatele lumii, prin mijlocirea credinţei şi a săvârşirii Tainei Dumnezeieştii Euharistii.
Andrei şi Ioan, când au auzit aceste cuvinte ale Înaintemergătorului Ioan, cuvinte care-L prezentau pe Hristos ca Izbăvitor al lumii, au hotărât să se apropie de Hristos şi să-L cunoască de aproape. Ioan Înaintemergătorul nu avea să se întristeze că vor pleca de lângă el şi vor merge după Hristos. Avea să se bucure. Pentru că aveau să-L cunoască pe Acela căruia el Îi era Înaintemergător, precum el însuşi spusese, că nu este vrednic să dezlege „cureaua încălţămintelor” Lui (Marcu 1, 7). În felul acesta ucenicii aveau să progreseze spre o învăţătură şi spre o cunoaştere neasemănat mai înaltă. Pentru că Hristos este „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa 22, 13). Andrei şi Ioan se apropie de Hristos. Hristos îi vede că vin după El, se întoarce şi îi întreabă: „Ce căutaţi?”. Ei răspund: „Învăţătorule, unde locuieşti?”. Iar Hristos le spune: „Veniţi şi vedeţi!” (Ioan 1, 39). Ucenicii ajung acolo unde locuia Hristos. Avea casa Lui ? Nu. Locuia provizoriu în casa vreunui străin
În acea casă săracă Hristos i-a primit pe Andrei şi pe Ioan şi a deschis o discuţie cu ei, care a ţinut ore întregi. Cât am vrea să ştim şi noi ce au discutat! Evanghelia nu ne zice ce au discutat. Dar nu există nici o îndoială că subiectul dezbaterii a fost Împărăţia Cerurilor, care venea în lume. Iar ei, peste puţin, vor fi chemaţi ca primi predicatori şi  învăţători ai acestei Împărăţii. Înaintea ochilor ucenicilor se deschidea o nouă lume. Pentru prima dată, ascultau lucruri care le luminau cugetul, le încălzeau inima şi care pe om îl zguduie, îl îndeamnă spre acţiune.
Aceasta a fost prima întâlnire a celor doi ucenici cu Hristos. Atât de impresionaţi au fost Andrei şi Ioan de această întâlnire, încât unul dintre ei, Ioan, care a scris mai apoi Evanghelia, a consemnat şi ora întâlnirii, că era „ca la ceasul al zecelea (Ioan 1, 40). Ceasul al zecelea după ceasul ebraic, corespunde cu ora 4 după-amiază conform ceasului nostru. Iar că impresia pe care le-a făcut-o această întâlnire  a fost uriaşă se vede şi din faptul că Andrei, plin de entuziasm, a alergat şi l-a aflat pe fratele său Petru şi i-a spus : „L-am aflat pe Mesia!” (Ioan 1, 46). Pentru că Hristos este izvorul cristalin, „apa cea vie” (Ioan 4,10), copacul cel nemuritor, „pâinea vieţii” (Ioan 6,35), lumina, soarele care luminează, încălzeşte şi viază, mărgăritarul cel de mult preţ. Orice imagine am folosi este inferioară realităţii. Acesta este Mesia şi Izbăvitorul lumii.
  Pentru Andrei, cel mai important moment din viaţă a fost momentul în care L-a cunoscut pe Hristos. S-a întipărit atât de viu în sufletul său, încât avea să-l ţină minte până în celălalt moment. Ultimul moment din viaţă, în care şi el, răstignit, dar mai mult, răstignit cu capul în jos, după cum am spus, şi-a dat sufletul său pe cruce.

***

          Cel mai important moment! Şi acum vă întreb: Care este cel mai important moment din viaţa voastră? Oamenii acestui veac ne vor răspunde la această întrebare potrivit importanţei pe care o dau anumitor persoane sau lucruri. Pentru cel care este dator sume uriaşe, cel mai important moment este cel în care datoria i se şterge. Pentru cel întemniţat, cel mai important este momentul în care închisoarea se deschide şi el iese afară. Pentru cel captiv, momentul eliberării, pentru cel bolnav, care se primejduieşte să moară, cel mai important este momentul în care sănătatea i se restabileşte şi iese din spital. Pentru un student, momentul în care îşi ia diploma. Pentru altul, momentul în care îşi face nunta. Pentru altul, momentul în care i se naşte un copil. Iar pentru altul, momentul în care lozul său a câştigat milioane...
          Dar din toate aceste momente, neasemănat mai important este momentul în care omul se trezeşte din somnul păcatului şi zăreşte lumina cea dulce a credinţei în Hristos. O, momentul în care cineva Îl cunoaşte pe Hristos, nu formal, ci duhovniceşte, şi Îl simte de acum ca pe Mântuitorul şi Izbăvitorul lui personal. Acest moment este cel mai important. Deoarece nicăieri în altă parte, da, nicăieri în altă parte, omul nu poate să-şi găsească bucuria, pacea, iubirea, izbăvirea şi mântuirea.
          Iubiţii mei, îngăduiţi-mi să vă întreb pe fiecare dintre voi: Există în viaţa voastră un astfel de moment?
          Răspundeţi-vă singuri!


† Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotul, luată din prima ediţie a cărţii „Picături din apa cea vie”, Atena, 1982, cu o mică revizuire în 30-11-2002 ).

(traducere din elină: monahul Leontie)

Read more...

“A păzi unitatea Duhului, întru legătura păcii”

Arhimandritul Ioil Konstantaros,
Predicator
al Sfintei Mitropolii de Driinupole, Pogoniani şi Koniţa:


Lectura apostolică din Duminica a XXX-a după Rusalii
(Efeseni 4,1-7)

Epistola către Efeseni este şi ea o epistolă a captivităţii. Adică este o epistolă de Dumnezeu insuflată pe care predicatorul lumii a scris-o fiind închis în temniţa din Roma pentru iubirea şi slava Domnului Iisus.
Ca un adevărat apostol şi autentic lucrător al Sfintei Evanghelii, se nelinişteşte ca nu cumva credincioşii, cărora le-a propovăduit şi L-a predat pe Hristos, să îngăduie să existe între ei tulburări şi schisme, ci “să se nevoiască a păzi unitatea Duhului, întru legătura păcii”( Efeseni 4, 3).
Aceasta este cea mai mare prioritate: unitatea Duhului. Toate harismele slujesc acestui scop principal, când desigur funcţionează corect şi nu “antagonist”. Când funcţionează spre zidirea Trupului Bisericii, iar nu egoist. Deoarece într-adevăr toţi constituim, trebuie să constituim, “un singur trup”. Un singur “Duh” să dăruiască viaţă şi să conserve acest trup duhovnicesc. “O singură nădejde” să avem toţi cei care am fost chemaţi de Dumnezeu. Nădejdea cuceririi Împărăţiei Lui, care nu este alta decât Biserica Lui Triumfătoare. Şi, fireşte, nimeni nu poate să devină membru al Bisericii Triumfătoare în cealaltă viaţă, dacă mai întâi nu este un adevărat şi conştient membru al Bisericii noastre Luptătoare în această viaţă.
De altfel, Unul singur este  Domnul. Una singură este credinţa care ne uneşte. Unul singur este Botezul pe care l-am primit. Unul singur este Dumnezeu şi Tatăl nostru, care stăpâneşte peste toţi credincioşii şi a Cărui putere se revarsă prin intermediul membrilor Bisericii şi Care locuieşte în noi toţi. De aceea, deci, trebuie să fim cu toţii una.
Şi, fireşte, toate acestea se dobândesc prin harul lui Dumnezeu mai înainte de toate, dar şi atunci când noi credincioşii păşim “în chip vrednic de chemarea noastră”. Adică într-un mod vrednic de înalta chemare cu care am fost chemaţi de către Dumnezeu.
Această stare binecuvântată presupune numaidecât o luptă duhovnicească conştientă şi susţinută. Luptă şi cultivarea virtuţii smeritei cugetări, blândeţea, răbdarea, iar în mod deosebit prin puterea iubirii, unul să poarte neputinţele celuilalt.
Şi dacă astfel trebuie să stea lucrurile şi astfel să se întâmple, din nefericire însă, în astfel de lucruri şi în complexa viaţa de zi cu zi pe care trăim, ne încredinţăm cu amărăciune că se întâmplă ceva diferit. Vedem că atunci când domneşte unitatea se împart atâtea binecuvântări, dar uneori noi o gonim, poate ireversibil, deoarece uităm de chemarea noastră. Uităm că unitatea nu vine “ca prin magie”, ci presupune împuţinarea patimilor noastre. Este nevoie de curăţirea spinilor şi a răutăţilor noastre şi este necesar să punem ca bază a comportamentului nostru şi în genere a vieţuirii noastre virtutea smeritei cugetări, care va face sufletul nostru mai îngăduitor şi în principal mai capabil să primească harul dumnezeiesc.
De foarte multe ori pretindem de la cei “mari” ai popoarelor să arate prin fapte ceea ce noi înşine refuzăm să împlinim înăuntrul familiei noastre sau în spaţiul limitat al activităţii noastre. Cât de minunat ar fi însă, dacă în paralel cu “înaltele noastre pretenţii”, “am săpa” înăuntrul conştiinţei noastre şi am începe să forjăm eul nostru cel rău.
Să subliniem acum că în aceste teme ale Bisericii, în principal în acest domeniu, este nevoie de această îndrumare pe care ne-o descrie dumnezeiescul Pavel? Într-adevăr, dacă aruncăm o scurtă privire asupra tulburărilor şi neliniştilor din interiorul Bisericii, dacă vom studia apoi pricinile dramaticelor schisme şi ale demonicelor erezii, ne vom încredinţa că toate au fost provocate pentru că unii dintr-un egoism fără măsură nu au păşit “în chip vrednic de chemarea cu care au fost chemaţi”, cu consecinţa de a trage după ei şi pe partizanii lor şi de a se despărţi în felul acesta de unitatea Bisericii şi de legătura păcii, care se exprimă atât de natural în unitatea noastră liturgică şi cultică în mod deosebit.
Fraţii mei, într-adevăr constituie un mare adevăr expresia unui sfânt contemporan, care tâlcuind lectura noastră apostolică de astăzi, printre altele sublinia: “Biserica nu se teme de păcat (a greşi este omeneşte). Biserica se teme de dezbinări şi de schisme, care au ca bază demonicul egoism”.
De altfel, trâmbiţa de aur a Bisericii noastre, Sfântul Ioan Gură de Aur, a trâmbiţat într-o omilie asemănătoare: “Atenţie! Schisma nu o poate spăla nici chiar sângele mucenicesc”.
Să dea Dumnezeiescul Întemeietor al Bisericii noastre să rămânem neclintiţi în unitatea Duhului, întru legătura păcii, dar şi ca toţi cei care se află în stări de schismă şi de erezie, adică schismaticii şi ereticii, să se întoarcă repede în unica noastră Biserică Ortodoxă Luptătoare. Amin.

(traducere din elină de monahul Leontie)

Read more...

CONFERINŢĂ CU TEMA „MASONERIA ŞI NEW-AGE” - 29 noiembrie 2009

28 noiembrie 2009

Sfânta Mitropolie de Pireu

CONFERINŢĂ CU TEMA „MASONERIA ŞI NEW-AGE”

Sfânta Mitropolie de Pireu (Biserica Ortodoxă a Eladei) organizează o conferinţă cu tema „Masoneria şi New-Age” duminică, 29 noiembrie, la orele 11 dimineaţa, la cinematograful Apikon, în faţa Sfintei Biserici a „Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena” din Pireu.
Vor vorbi :
- protoprezbiterul Gheorghios Metallinos, profesor emerit al Universităţii din Atena,
- publicistul Manolis Miliarakis şi publicistul-scriitor Kostas Tsaruhas.
Conferinţa va fi binecuvântată de Înaltpreasfinţitul Mitropolit Serafim de Pireu.

(trad. Ierom. Fotie după romfea.gr)



Read more...

Aşezarea în rândul sfinţilor a Noului Sfinţit Mucenic Filumen

29 noiembrie 2009:
Ceremonia de aşezare în rândul sfinţilor
 a Noului Sfinţit Mucenic Filumen

          Patriarhia Ierusalimului, în urma unei Hotărâri Sinodale, va săvârşi duminică, 16/29 noiembrie 2009, ceremonia de canonizare în Aghiologhionul Bisericii Ortodoxe a Noului Sfinţit Mucenic Filumen Aghiotafitul, Egumenul Locului de Închinare de la Fântâna lui Iacob, care a fost martirizat în locul istoric al Fântânii în Neapole (Samaria) pe 16/29 noiembrie 1979, în timp ce săvârşea slujba vecerniei.
          Acesta provenea din Insula Cipru, s-a apropiat din tânără vârstă de Frăţia Sfântului Mormânt şi a slujit înainte de sfârşitul său martiric ca Egumen al Sfintei Mănăstiri a Fântânii lui Iacob. În conştiinţa multora din respectabilii membri ai Bisericii şi mai ales din părinţii de la Sfântul Mormânt el a fost deja consfinţit ca nou mucenic.
          Dumnezeiasca Liturghie patriarhală în biserica mare a Sfintei Mănăstiri, biserica Sfintei Fotini Samarineanca, va fi săvârşită de Preafericitul Patriarh Teofil în dimineaţa duminicii următoare, în prezenţa părinţilor arhierei şi preoţi de la Sfântul Mormânt, când va fi citit şi actul oficial de aşezare în rândul sfinţilor a Noului Sfinţit Mucenic Filumen înaintea sfintei lui racle cu cinstitul său trup.
          La ceremonie vor participa Preasfinţiţii Mitropoliţi Neofit de Morfos şi Isaia de Tamasos, special veniţi din patria sfântului, Consulul General al Eladei la Ierusalim, domnul Sotirios Atanasiou, şi alţi reprezentanţi diplomatici, precum şi o mulţime de evlavioşi pelerini din Elada, Cipru şi din alte ţări ortodoxe.

Din partea Arhisecretariatului

(traducere din elină de monahul Leontie

Read more...

Proslăvirea monahiei de neam împărătesc, CUVIOASA ANASTASIA DIN KIEV


O NOUĂ RUGĂTOARE ÎN CERURI:
CUVIOASA ANASTASIA DIN KIEV



Iarăşi ne bucură Domnul!... Şi ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă?... Odinioară, am păşit pe urmele acestei plăcute a lui Dumnezeu. Nu ştiam nimic despre ea, dar ea – după mai bine de un secol de la naşterea ei în Cer,  ne-a deschis larg uşile ospitalităţii Mănăstirii ei de pe pământ – „Pokrovskii Manastâr” sau „Mănăstirea Acoperământului”. Şi astăzi, cine ajunge în Kiev şi nu are unde să poposească peste noapte, este îndrumat spre Mănăstirea Matuşkăi celei Mari, unde nepoatele duhovniceşti ale monahiei de viţă regală, oferă o ospitalitate avraamică tuturor pelerinilor. Dar atenţie!, dacă nu faceţi corect semnul crucii, veţi fi mustraţi pentru asta şi catehizaţi...
Dacă în vremea aceea ne-am bucurat de ospitalitatea Matuşkăi celei Mari, şi n-am ştiut să-i mulţumim, astăzi ne bucurăm de proslăvirea ei în rândul sfinţilor şi ca un mic prinos de mulţumire, scriem aceste rânduri pentru a o face cunoscută lumii ca maică nevoitoare în timpul vieţii pământeşti, iar astăzi sfântă rugătoare în ceruri pentru tot sufletul creştinesc cel necăjit şi întristat. 
Întru-una din şedinţele sale din ultimele zile ale lunii noiembrie a.c., Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene - sub preşedinţia Preafericitului Vladimir, Mitropolitul Kievului şi a toată Ucraina, a audiat raportul Înaltpreasfinţitului Ioan, Arhiepiscop de Herson şi Tavra, Şeful Comisiei de Canonizare a Sfinţilor din Biserica Ortodoxă din Ucraina, raport privind trecerea în rândul sfinţilor cu cinstire locală în Eparhia Kievului a întemeietoarei Mănăstirii de maici cu hramul Sfântului Acoperământ din Kiev:

Cuvioasa nevoitoare monahia Anastasia (Marea Prinţesă Aleksandra Petrovna Romanova) (+13/26 aprilie 1900).

Examinând viaţa, faptele, nevoinţele şi minunile şi luând în considerare cinstirea pe care poporul o aduce Cuvioasei nevoitoare monahia Anastasia (Romanova),

DISPUNEM:

1. Se binecuvintează  proslăvirea pe plan local şi cinstirea monahiei Anastasia (Marea Prinţesă Aleksandra Petrovna Romanova).
2. Se aprobă reprezentarea iconografică a sfintei.
3.Se aprobă proiectele prezentate pentru Troparul şi Condacul Sfintei Cuvioase Anastasia din Kiev.
4. Rămăşiţele Sfintei Cuvioase Anastasia de la Kiev să fie considerate sfinte moaşte.
5. Pomenirea Sfintei Cuvioase Anastasia să se facă Joi în Săptămâna Luminată şi în ziua aflării moaştelor ei, 20 octombrie/2 noiembrie.
6. Se aduce mulţumire Atotmilostivului Dumnezeu, minunat întru sfinţii Săi, că ne-a arătat o nouă rugătoare pentru Sfânta noastră Biserică şi pentru poporul nostru.




MONAHIA DE NEAM ÎMPĂRĂTESC

de Olena Karetnik


Mulţi nu au înţeles viaţa ei. Cei  care erau obişnuiţi să o vadă în catifea, în palatele împărăteşti, nu şi-o puteau închipui în veşmântul monahal. Nu oricine va putea înţelege de ce Marea Prinţesă cu numele Romanov şi-a părăsit palatul. Ea era convinsă că trebuie să caute nu o împărăţie pământească, ci Împărăţia Cerească.

Prinţesa Alexandra a mers la Kiev. Rămăseseră deja în urmă Sankt Petersburg-ul, Moscova, Ţarskoe Selo, deşertăciunile lumii... Împreună cu copacii de dincolo fereastră pluteau amintirile vieţii trecute: „Prinţesa Alexandra Frederika Vilhelmina, fiica prinţului Oldenburg a trecut la Ortodoxie şi s-a căsătorit cu Nikolai Nikolaevici - fiul lui Nikolai I şi fratele lui Aleksandr al II - lea”.

Iată copii mici de tot... soţul Nikolai Nikolaevici... amanta lui – balerină la teatrul imperial... un echipaj strălucitor... Apoi, nouă ani lungi – doar la pat...

Starea de sănătate a Prinţesei Alexandra era destul de pretenţioasă după sosirea la Kiev. Guvernatorul-general A.R. Drenteli a primit ordinul „ca în ziua sosirii Înălţimii Sale să pregătească trei schimburi de hamali pentru transportarea Înălţimii Sale la catedrală şi palat”. Alexandrei îi plăcea Kievul, catedralele sale, cupolele aurite, sunetul clopotelor Lavrei. Tot timpul presimţise că numai la Kiev se va face bine. Prinţesa avea intenţia serioasă de a-şi continua activitatea sa de mecenat cu care se ocupase şi la Sankt Petersburg. „... Mă tem nu de moarte, ci mă tem că nu voi reuşi să fac tot ceea ce trebuie să fac aici, pe pământ” – repeta ea adesea.

Visa la mănăstirea ei, la orăşelul ei, în care să fie biserici, catedrale, spitale. În care să se ofere adăpost celor sărmani, să fie hrăniţi cei flămânzi, şi să se aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru fiecare zi, pentru fiecare rază de soare, pentru fiecare răsuflare.

Aşa s-a şi întâmplat. Pe 11 ianuarie 1889 pe pitorescul munte Voznesenski din Kiev a fost sfinţit un loc şi a fost pusă temelia bisericii Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Din fonduri proprii, Marea Prinţesă a început să construiască o mănăstire. Această mânăstire fusese prevestită încă de la începutul secolului de către Fericitul Teofil cel Nebun pentru Hristos. Bătrânul spusese negustorului kievean Dikovski: „Roagă-te, robule al Domnului. Locul pe care stăm este sfânt. Aici va străluci harul lui Dumnezeu şi în acest loc pe care stăm va fi ridicată o biserică a lui Dumnezeu. Stejarul acesta va fi tăiat şi va sluji drept loc de construcţie a Sfintei Mese a Bisericii, iar livada va fi transformată în mănăstire de fecioare, şi o femeie de neam împărătesc va fi organizatoare şi conducătoare a acesteia”.

Mănăstirea s-a dezvoltat cu timpul şi s-a transformat într-un orăşel înfloritor. Încetişor s-a pus pe picioare şi însăşi Prinţesa. Mulţumind lui Dumnezeu pentru vindecarea sa minunată, se ocupa de dimineaţă până seara de bună-starea mănăstirii. Aici trăia şi aici lucra. În 1889 a scris soţului ei că doreşte să îmbrace veşmântul monahal. Marele Prinţ nu a avut obiecţii, şi şi-a dat permisiunea pentru viaţa ei monahală şi ţarul Alexandru.

Totul în mănăstire se făcea sub supravegherea personală a Prinţesei. Nu era plantat niciun copac, nu se bătea niciun cui fără binecuvântarea Alexandrei – Marea Matuşkă, după cum începuseră s-o numească. Au fost construite un spital, o farmacie gratuită, o şcoală pentru fetele orfane, un azil pentru orbi, un adăpost pentru femeile suferinde de boli incurabile, un azil pentru bătrâni, spălătorii, bucătării, chilii pentru monahii. De asemenea, în cadrul spitalului a fost creată una din cele mai bune secţii de chirurgie din oraş. Marea Matuşkă, fără să ţină seama de starea sa precară de sănătate, muncea în spital împreună cu doctorii şi surorile. Adesea asista timp de 5-6 ore la operaţii, îndeplinind sarcinile unei asistente de chirurg. Toate monahiile din mănăstire aveau ascultări în spitalele mănăstirii. Tocmai acest lucru Marea Matuşkă îl numea „monahism viu”.

Nu toţi contemporanii Alexandrei Petrovna înţelegeau intensa ei activitate. S-au găsit unii care obiectau categoric faţă de necesitatea unui „monahism viu”. Aceştia insistau că mănăstirea este doar un loc de rugăciune şi lucrare lăuntrică sufletească şi că nu trebuie să se amestece cu viaţa lumească.

Fără să ţină seama de disputele din societate, Marea Matuşkă a continuat să lucreze pentru oameni. Ea insista asupra faptului că în mănăstirea ei, cele necesare pentru îngrijirea medicală nu doar că nu abat de la rugăciune, ci ele se realizează prin rugăciune. Rugăciunea oferă putere şi iubire pentru aproapele.

Vieţuitoarele mănăstirii au descris detaliat în jurnalele lor modul de viaţă şi programul Alexandrei, în care nu era răgaz de odihnă. „Matuşka se aşeza să ia prânzul la orele 5 seara. Istovită, plină de sânge după operaţii, uneori nici nu-şi schimba hainele. Nu permitea închiderea uşilor pentru a auzi zgomotul făcut de bolnavi sau glasul acestora. Lăsa totul şi fugea, dădea ploşti sau lighene. Înainte să se ducă la culcare, mergea cu tămâie şi cu o lumânare aprinsă prin saloane şi tămâia bolnavii şi întregul spital. După aceea citea rugăciuni. Se trezea devreme, la orele 4. Întocmea meniul, scria scrisori, mergea la Liturghie. Pe sugarii care se aflau în spitalul mănăstirii, Marea Matuşkă îi legăna cu mult drag, iar leagănul îl aşeza lângă canapeaua ei. Noaptea ea însăşi verifica ca nu cumva copilaşii să strice cusăturile de după operaţie.”

Uneori, doctorii îi reproşau Alexandrei că nu se îngrijeşte de propria-i sănătate, că se odihneşte puţin, că ţine uşile deschise. Dar ea spunea: „Pe mine zgomotul nu mă deranjează deloc, pe mine mă trezeşte liniştea”.

În fiecare an Alexandra Petrovna dădea pentru întreţinerea mănăstirii 50 000 de ruble, iar pentru spital 80 000 de ruble. De asemenea, pe lângă mănăstire exista o farmacie fără plată unde fiecare persoană putea primi orice medicament dorea.

În anul 1892, Alexandra Petrovna a suferit o operaţie de îndepărtare a unei tumori canceroase. Prinţesa a mulţumit lui Dumnezeu pentru faptul că a lăsat-o în viaţă, şi imediat ce a putut să meargă şi-a reluat obligaţiile cotidiene. Slava „mănăstirii prinţesei” şi a „spitalului alb” (aşa îl numeau, deoarece pereţii erau vopsiţi în alb) s-a răspândit în întreaga lume, departe de graniţele Kievului. Şi însăşi Mănăstirea Acoperământului s-a dezvoltat şi s-a consolidat. Aproape toate călugăriţele lucrau cu mâinile lor în gospodăria mănăstirii. Unele lucrau în grădina de zarzavat şi în livadă, în sere. Lucrau în ateliere, brodau cu fir de aur, coseau veşminte. Ultimii ani din viaţă, Prinţesa i-a dedicat construcţiei unor noi corpuri medicale şi unei Catedrale în cinstea Sfântului Nicolae. Schiţele faţadelor Catedralei au fost elaborate de fiul Prinţesei – Piotr Nikolaevici. Punerea temeliilor Catedralei în mod festiv a avut loc în anul 1896. La sărbătoare, au sosit la Kiev împăratul Nicolae al II – lea şi împărăteasa Alexandra Feodorovna.

Sănătatea prinţesei s-a înrăutăţit în mod semnificativ şi ea a început să se pregătească de ultimul drum. În acele grele zile, lângă ea s-au aflat copiii ei şi rudele. Marea Matuşkă a plecat la Domnul şi a fost înmormântată modest, aşa cum ceruse prin testament, pe teritoriul mănăstirii. Toată ziua şi toată noaptea au venit oameni să-şi ia rămas bun de la Marea Prinţesă, să se închine ca unei adevărate nevoitoare a credinţei ortodoxe. În Kiev tot timpul s-a considerat că Marea Prinţesă fusese tunsă în monahism, dar acest lucru a devenit clar doar după moartea Alexandrei Petrovna. Atunci a fost făcut cunoscut testamentul ei duhovnicesc, care se păstra în Catedrala Sfânta Sofia. De acolo s-a aflat că Înălţimea Sa devenise monahie în taină cu numele de Anastasia.

Cea mai scumpă operă a prinţesei – Mănăstirea de maici Acoperământul Maicii Domnului, a avut parte de necazuri în epoca sovietică, dar cu toate acestea a rezistat. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu mâinile femeilor bisericile distruse au fost reconstruite şi au fost retrocedate şi reparate şi cele mai multe corpuri de clădiri.

Mănăstirea continuă să activeze şi rămâne una din cele mai respectabile din Kiev. În biserica superioară a Catedralei Sfântului Nicolae se slujeşte Sfânta Liturghie la marile sărbători, iar Liturghiile zilnice se ţin în biserica de jos şi în biserica Acoperământului. De asemenea, se slujeşte şi într-o biserică de spital în cinstea Sfântului Agapit în bolniţa pentru călugăriţele în vârstă.
Mai sunt încă multe de făcut: Catedrala Sfântului Nicolae îşi aşteaptă cele 15 cupole. Este posibil ca mănăstirii să-i fie restituite spitalele şi din nou se va naşte „monahismul viu”. Acelaşi din care a început şi Mănăstirea Acoperământului.
Venerând-o pe Marea Matuşkă Anastasia, pelerinii cred în sfinţenia ei, cred în faptul că o dată cu trecerea timpului va fi canonizată şi va fi cinstită de către Biserica Ortodoxă ca o sfântă a Kievului.

MEGALINARIE:

Roagă-te, plăcută lui Dumnezeu,
Pentru pacea lumii şi unirea Bisericii,
Căutând din ceruri, Sfântă Anastasia,
Spre cei care te cântă şi te cinstesc cu dor.



Sfântă Cuvioasă Anastasia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

(versiune în limba română: Paula Oprea şi monahul Leontie)

Read more...

„Ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veşnică?”

27 noiembrie 2009

Predica Mitropolitului Augustin de Florina
la
Duminica a XXX-a după Rusalii
(a XIII-a a lui Luca)

(Luca 18, 18-27)

VIAŢA VEŞNICĂ

„Ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veşnică?” (Luca 18,18)

          Iubiţii mei, Evanghelia de astăzi spune că un om vine la Hristos. Este tânăr (vezi Matei 19, 22), este sănătos, este „bogat”, este chiar „dregător” (Luca 18, 23, 18). Patru bunuri de care atât se mai minunează oamenii, adunate într-o singură persoană. Ce altceva vroia? Sănătate avea, tânăr era, bogăţie avea, dregătorie avea. Cu toate acestea, nu era mulţumit. Înăuntrul său ceva îl preocupa şi o întrebare îi veni pe buze : „Ce să fac? ...”.
          Aduceţi-vă aminte! Aceeaşi întrebare am auzit-o şi din gura unui alt bogat, a bogatului nebun (vezi Luca 12,17), întrebare pe care şi-o pun şi mulţi dintre bogaţii de astăzi, deoarece şi aceştia se îngrijesc de bogăţia pământească. Dar întrebarea „Ce să fac?” a bogatului din Evanghelia de astăzi se deosebeşte mult de a celorlalţi. Aceia se neliniştesc pentru lucrurile mici şi lipsite de importanţă. Acesta se interesează şi întreabă de ceva mare. Dorinţa lui era viaţa cea veşnică.
          Viaţa veşnică, iad şi rai!... Ce sunt acestea? Poate că unii domni moderni vor spune: Auzi colo, „viaţă veşnică”, cuvinte ale celor proşti!... Şi totuşi, iubiţii mei, viaţa veşnică există. Există? Dar aveţi dovezi? Desigur că avem. Care dovezi? Nu vom face aici o conferinţă filosofică, istorică sau psihologică. Vom spune pe scurt următoarele.

***
         
          Dacă veţi deschide Istoria Universală, din primele pagini, din adâncul Antichităţii şi până astăzi, constatările de pe urma săpăturilor arheologice, monumentele şi mormintele, ca şi cel care s-a descoperit în Verghina, cu inscripţiile şi obiectele ce le conţinea, mărturisesc şi demonstrează că omul trăieşte şi dincolo de mormânt. Toţi cred că omul nu este asemenea animalului care piere, iar după ce trupul i se descompune, nu mai rămâne nimic din fiinţa lui. Omul are suflet nemuritor, trăieşte veşnic.
          Dacă lăsăm la o parte istoria şi cercetăm filosofia şi ştiinţa, vom vedea acelaşi lucru. Dacă vom întreba nu pe aşa-numiţii oameni de ştiinţă ai zilelor noastre, care după ce au luat o diplomă au închis cărţile şi joacă biliard şi cărţi, ci pe aceia cărora le-au albit tâmplele studiind, şi dacă vom întreba pe marii filozofi, ca Socrate, Platon, Aristotel, dacă le vom pune întrebarea „Există viaţa veşnică?”, ne vor răspunde: Există!
          Istoria răspunde DA. Ştiinţa şi filosofia răspund DA. Dacă vom întreba şi psihologia şi ea va răspunde DA. Psihologia, nu cea de suprafaţă, ci cea a profunzimilor (abisală) spune că omul este şi o fiinţă materială, este şi o fiinţă economică, este şi o fiinţă comercială, este şi o fiinţă socială, este multilaterală şi multidimensională. Dar psihologia de astăzi mai spune că omul este o fiinţă limitrofă sau metafizică. Ce înseamnă asta? După cum aici, la graniţă, avem de o parte iubita şi martirica noastră patrie, iar de cealaltă parte un spaţiu străin, adică suntem la graniţa dintre două state, în acelaşi fel şi omul se află la graniţa dintre două lumi. Una este lumea pământească, iar cealaltă este ceea ce va să fie, cea de dincolo de lumea materială. Şi omul participă la ambele.
          Dar, fraţii mei, de ce să-i întrebăm pe oamenii de ştiinţă, pe istorici şi pe filosofi? Dacă suntem creştini, ne ajunge o singură mărturie. Mărturiseşte Unul singur că există suflet; şi mărturia Lui valorează mai mult decât oricare alta. Pentru că Acesta nu a spus niciodată vreo minciună; până astăzi, veacurile nu l-au contrazis. Şi acest Unul este Domnul nostru Iisus Hristos. Ce a spus Hristos? A vorbit despre viaţa veşnică şi a confirmat că există. Şi dacă nu credem în Hristos, în cine, vă rog, vom crede?  Pentru Hristos, existenţa sufletului este o realitate neîndoielnică. Nu stă să ţină conferinţe ca filosofii. Este o realitate şi o realitate nu stă nimeni să o demonstreze. Există soare. Cine spune: Veniţi să vă demonstrez că există soare? Ar fi ceva de prisos. Aşadar, după cum soarele străluceşte în lumea fizică, în acelaşi fel în lumea supranaturală nemurirea sufletului este o certitudine neîndoielnică; există viaţă dincolo de mormânt.
          După cum am spus, anticii credeau lucrul acesta. Credeau şi strămoşii noştri, şi bunicile noastre. Credeau toţi şi o semnau cu amândouă mâinile lor, nu doar cu cerneală, ci cu sângele lor. Ce? Ceea ce mărturisim în ultimele articole din Simbolul de Credinţă: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie.Amin” (art. 11 şi 12).

***

          Aceia credeau. Noi? O, astăzi sunt „zile rele”, după cum a spus Apostolul (Efeseni 5, 16)! Credinţa se împuţinează pe zi ce trece. E ca şi cum am călători în ceaţă (vizibilitate zero). Oamenii cu mici probleme de vedere nu văd nimic în faţa lor. Sau pentru a aduce o altă imagine, ne asemănăm cu păsările pe care le vânează vântul şi ca să se salveze, doar ce văd o gaură de peşteră se repezesc înăuntru, dar peştera este labirintică. Şi acolo cad captive; zboară nefericite în dreapta – stânga, neştiind unde, în întuneric, să găsească ieşirea. Aşa şi noi, captivi într-o peşteră, ne mişcăm în întuneric şi nu vedem semnalul luminos pe care-l trimite Evanghelia, chemându-ne la viaţa veşnică.
Viaţa veşnică! Aş fi vrut să fiu un Gură-de-Aur şi un Vasile (cel Mare), ca să vă pun în inimă acest mare adevăr, că există suflet nemuritor, că dincolo de mormânt există viaţă, că viaţa nu se sfârşeşte cu lopata groparului. Nu, mormânul nu este capătul; este începutul unei alte vieţi fără sfârşit. Aceasta o zice Evanghelia, aceasta este credinţa noastră.
Bogatul din Evanghelie credea că dincolo de mormânt există viaţă. Ceea ce îl preocupa era în ce mod ar putea să moştenească viaţa veşnică, care este calea care duce acolo. Şi Hristos îi răspunde : Bună este credinţa, dar care credinţă? Nu cea teoretică, care se limitează la cuvinte; nu cea negativă, care se limitează la păzirea doar a anumitor „Nu-uri...”, pe care le-am auzit astăzi (Luca 18, 20), nu cea formală, care consideră suficient să îndeplinim câteva îndatoriri religioase, să aprindem de pildă o lumânare. Desigur, nici acest gest nu este de lepădat; aprinderea unei lumânări are un simbolism. E ca şi cum ai spune: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Dar nu ajunge doar asta;  trebuie şi tu însuţi să fii o mică lumânare aprinsă în neamul tău, potrivit poruncii lui Hristos: „Voi să fiţi lumina lumii” (Matei 5, 14).
Sfinţii Bisericii noastre, pentru credinţă, au ajuns până şi la chinuri înfricoşătoare. Sfântul Iacov Persul, de pildă, care este sărbătorit pe 27 noiembrie, trăia în Persia într-o mulţime de închinători la idoli. Era singur. L-au chemat să se lepede de Hristos. Nu a putut fi înduplecat, nu a cedat. L-au ameninţat, l-au întemniţat, l-au chinuit, l-au tăiat bucăţele-bucăţele, precum face măcelarul cu carnea; i-au tăiat nasul, urechile, mâinile, picioarele, i-au dezrădăcinat dinţii. Dar acesta continua să spună: Cred în Hristos! Aceasta este credinţa care mântuieşte, aceasta este credinţa care duce în Împărăţia cea veşnică.

***
Fraţii şi părinţii mei! Să ne gândim serios astăzi, că  mormântul tatălui şi al mamei noastre nu sunt capătul, nimicnicia. Cine a spus-o? Dincolo de mormânt este o altă viaţă, viaţa veşnică. Să ne pregătim deci. Cel care are de gând să călătorească, îşi scoate bilet şi paşaport. Să nu fim găsiţi nepregătiţi.
Într-un palat, împăratul avea un măscărici care să-l distreze cu glumele lui. Într-o zi, vrând să se joace cu el, i-a dat măscăriciului un baston, zicându-i : - Ia-l şi dacă vei găsi unul mai prost ca tine, să i-l dai... Actorul a luat bastonul cu o oarecare amărăciune. După ani, împăratul s-a îmbolnăvit şi era în pericol să moară. S-a dus şi măscăriciul să-l vadă.
- Mor, îi spune împăratul, plec într-o călătorie lungă, fără întoarcere.
- Şi ai făcut vreo pregătire, Majestate?
- Nu.
- Ei, atunci înseamnă că l-am găsit pe cel mai prost ca mine! Ia bastonul!
Celelalte greşeli din viaţă sunt mici. Cea mai tragică greşeală este dacă în anii puţini pe care îi trăim nu ne pregătim pentru viaţa cea veşnică.
Dumnezeu să ne învrednicească ca închizând ochii faţă de lumea aceasta deşartă, să ne facem semnul crucii şi să spunem şi noi : „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). 

Episcopul Augustin
(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotul, în Sfânta Biserică a Sf. Pantelimon, Florina, 27-11-1977)

 

(traducere din elină de monahul Leontie)

Read more...

Sf. Ecaterina - exemplu pentru mărturisirea prin viaţă şi martiriul credinţei noastre în Hristos

25 noiembrie 2009

La Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina,  25 noiembrie



Cuvânt al Înaltpreasfinţitului Pantelimon, 
Mitropolit de Antinoe
(Patriarhia Alexandriei şi a toată Africa)


          Între datoriilor noastre de ucenici ai Întâiului Martir şi Arhipăstor Hristos este şi mărturisirea prin viaţă şi martiriul credinţei noastre în Hristos. Domnul nostru Iisus Hristos a confirmat aceasta prin următoarele cuvinte: Dacă lumea vă prigoneşte, dacă vă aruncă în temniţă, dacă vă supune la înfricoşătoare şi groaznice chinuri, ca să vă lepădaţi de numele Meu, atunci să ştiţi că mai înainte de a vă prigoni pe voi, M-a prigonit mai înainte de toţi pe Mine.
          Domnul îi cheamă pe toţi cei care vor să-L urmeze să păşească pe calea cea strâmtă şi cu necazuri, care, în ciuda greutăţilor şi contradicţiilor ei, duce la viaţa veşnică şi în Împărăţia Cerească a lui Dumnezeu.
          Lumea şi în mod deosebit omul lumesc, omul păcatului, cel care rămâne nepocăit în faţa dumnezeieştii chemări la pocăinţă şi la mântuire, este vrăjmaş faţă de Dumnezeu, faţă de Biserica Lui şi faţă de acei creştini binecinstitori care se luptă în viaţa lor de zi cu zi să trăiască voia lui Dumnezeu. Lumea păcatului îi iubeşte doar pe acei oameni care sunt asemănători ei. Pe omul moral, virtuos şi sfânt îl respinge şi îl urăşte, pentru că viaţa sfinţilor este o mustrare foarte înţepătoare pentru ei. Din acest motiv sfinţitul psalmist îl prezintă foarte semnificativ pe păcătos că se adună cu alţi oameni fără de lege şi le propune să ridice de pe faţa pământului pe cel drept, să-l îngroape în cele mai dinăuntru ale pământului până ce-l va şterge din amintirea oamenilor.
          Dar lucrurile nu sunt după cum vor păcătoşii, chiar dacă în multe situaţii ale vieţii ni se pare că domină cei nedrepţi, hoţii, înşelătorii, escrocii, proxeneţii, oamenii drogurilor, ai comerţului ilegal, ai nedreptăţii şi ai atâtor altor situaţii păcătoase. Voia păcătosului nu poate să împiedice voia Sfântului Dumnezeu, pentru că „pomenirea drepţilor este cu laude”. „Drepţii în veac vor fi vii” şi „dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul din Liban se va înmulţi”. De aceea şi proorocul-împărat David strigă: „Fericitul bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut. Ci în Legea Domnului e voia lui şi la Legea Lui va cugeta ziua şi noaptea”.
          Ceea ce deosebeşte pe omul sfânt de omul păcătos este dispoziţia sa de a urma şi de a împlini voia lui Dumnezeu în viaţa sa. Sfântul nu este cel fără de păcat, pentru că fără de păcat este doar Sfântul Dumnezeu. Sfântul,  creştinul corect, este acela care se luptă zi de zi să-şi învingă patimile cele păcătoase şi obişnuinţele cele rele ale vieţii omeneşti. Se rupe de lumea păcatului prin pocăinţă şi se uneşte cu Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre. Iar prin această unire esenţială a omului cu Creatorul său, el îşi află adevărata identitate. Scopul existenţei lui i se redescoperă. Şi vocaţia finală a prezenţei lui în această lume a confuziei şi a tulburărilor continue este definită de cuvintele Dumnezeului-Om, Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Fiţi sfinţi precum Tatăl vostru cel ceresc sfânt este”. „De aceea, fiţi dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este”.
          Iată deci, care este scopul şi vocaţia noastră! Să devenim oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, care trăim pe pământ, dar privim la cer, având întotdeauna în vedere cuvintele Apostolului Pavel: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea viitoare”.

          Insuflată de această învăţătură a Domnului, a Proorocilor şi a Apostolilor, Sfânta Ecaterina sărbătorită astăzi a primit cu bună dispoziţie şi râvnă înflăcărată să îndure înfricoşate chinuri pentru dragostea ei faţă de Mântuitorul Hristos. S-a învrednicit să fie numită Mare Muceniţă, Fecioară şi Mireasă a lui Hristos, titluri pe care puţini sfinţi ai Bisericii Ortodoxe s-au învrednicit să le primească. 


          Dar ziua de astăzi ne impune să ne întoarcem pentru puţin în anii prigoanelor Bisericii Creştine. În Alexandria, pe la sfârşitul secolului al III – lea se naşte Ecaterina, fiica împăratului Konsta. Dată fiind poziţia ei socială, s-a bucurat de o educaţie desăvârşită şi multilaterală. Stăpânea literatura latină şi greacă, filozofia, retorica, astronomia, matematica şi alte ştiinţe. Se distingea, în afara înţelepciunii şi a virtuţii, şi prin frumuseţea trupească. Arăta o neobişnuită evlavie şi un mare ataşament faţă de cele dumnezeieşti. Într-o vedenie a primit un inel de logodnă duhovnicească de la însuşi Hristos, care era purtat ca Prunc de către Maica Sa, Preasfânta şi Pururea Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maria.
          Împăratul Maximin, când a aflat despre însuşirile, modul de viaţă şi despre faptul că Ecaterina era creştină, a însărcinat pe 150 de renumiţi filozofi să-i schimbe părerea şi să demonstreze netemeinicia credinţei creştine. Dar ea, prin harul lui Hristos şi prin înţelepciunea care îi fusese dăruită de către Înţelepciunea cea de sus, „a tăiat în chip luminat meşteşugirile necredincioşilor cu sabia Duhului”. Şi nu numai atât, ci i-a convins pe toţi filozofii idolatri să îmbrăţişeze noua religie a lui Hristos. Maximin mâniindu-se, a poruncit să fie aprins un foc în mijlocul cetăţii Alexandriei şi să fie aruncaţi în el filozofii, iar pe Ecaterina a aruncat-o în închisoare.
          În zilele ce au urmat a suferit cu răbdare chinuri înfricoşătoare. Maximin a poruncit să se pregătească o roată cu cuie, aşa încât prin ea  să rupă în bucăţi trupul muceniţei. Când însă au adus roata pregătită, prin minune ea s-a sfărâmat, iar bucăţile ei s-au împrăştiat. Atunci a poruncit ca muceniţa lui Hristos să fie decapitată. Cei ce se aflau acolo ca martori oculari au urmărit decapitarea sfintei. Au văzut că în loc să curgă din grumazul sfintei sânge, a curs lapte spre dovada curăţiei şi a vieţii fecioreşti a muceniţei.
          Trupul ei preacurat a fost dus de către îngeri în Muntele Sinai, unde a rămas vreme de mai bine de trei secole neîngropat, până când monahii mănăstirii Sinai au fost înştiinţaţi printr-o vedenie şi au îngropat trupul sfintei în Sfânta Biserică a Schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos.
          Sfânta Ecaterina sărbătorită astăzi trebuie să ne dea prilejul de a-i imita viaţa, virtuţile şi credinţa ei înflăcărată şi statornică. În faţa greutăţilor şi a prigoanelor, a răbdat cu vitejie. În faţa ispitelor vieţii lumeşti, s-a opus cu puterea virtuţii şi a moralităţii. În faţa măririlor lumeşti şi deşarte ale lumii acesteia, a opus slava cea cerească pe care Hristos o oferă tuturor celor care rabdă până la sfârşit.
          Astăzi deci, întreaga lume creştină încearcă un sfânt cutremur şi o sfântă laudă, că în cetatea elenă a Alexandriei din Egipt s-au arătat Mari Mucenici ai Credinţei noastre. Să avem deci ca ocrotitoare a noastră pe Marea Muceniţă a lui Hristos, Ecaterina. S-o rugăm toţi cu credinţă fierbinte să ne acopere cu harul ei. Să o implorăm să ne dăruiască mult dorita sănătate sufletească şi trupească. Să o rugăm să mijlocească pentru mântuirea noastră.


Read more...

„Părintele Daniil este martir al lui Hristos”

24 noiembrie 2009

Maxim Kozlov: „Părintele Daniil este martir al lui Hristos


          Întâistătătorul bisericii Sfintei Muceniţe Tatiana din cadrul Universităţii de stat din Moscova, profesorul Academiei de Teologie din Moscova, protoiereul Maxim Kozlov, crede că părintele Daniil Sâsoev a murit ca mucenic pentru Hristos şi prin moartea sa îi cheamă pe toţi oamenii să nu fie indiferenţi.
          „Sunt încredinţat că cel mai important lucru pentru care se cuvine să păstrăm memoria noastră plină de recunoştinţă faţă de părintele Daniil, şi care într-un fel este ca o pentru noi, este neindiferenţa sa” - a declarat părintele Maxim.
          Pentru părintele Maxim lucrarea de mântuire a celorlalţi oameni, trăirea adevărului evanghelic, a autenticităţii mărturiei creştine, constituie o reamintire a faptului că înainte de toate suntem cetăţeni ai Cerului şi pentru Cer trebuie să trăim – nu este o expresie oratorică. Să ne dea Dumnezeu să ţinem minte toate acestea”.
          Potrivit părintelui Maxim, părintele Daniil a predicat Evanghelia printre musulmani şi schismatici şi în mod asemănător îşi pregătea mărturia creştină pentru compatrioţii săi indiferenţi faţă de viaţa bisericească.
          „Nu în toate şi nu întotdeauna, ca şi mulţi alţii, eram de acord cu opiniile părintelui Daniil; nu voi spune că acum trebuie să cădem de acord în toate – a semnalat părintele Maxim. Dar principala convingere, principala mărturie este că credinţa şi învăţătura lui nu constau doar în cuvinte. Domnul nu îşi alege martirii la întâmplare, iar noi ca creştini nu trebuie să ne îndoim de lucrul acesta”.
          De asemenea, părintele Maxim şi-a exprimat speranţa că criminalul va fi găsit şi „atunci se va spune tuturor lucrurilor pe nume şi nu vor mai continua silogismele de corectitudine politică cum că criminalii nu au nici naţionalitate, nici religie”.
          „Trebuie să căutăm ca aceste grupări şi teorii referitoare la lume, care permit partizanilor lor uciderea de preoţi, să fie aşezate definitiv în afara legii în ţara noastră”, - a accentuat preotul.  
          Întâistătătorul bisericii din cadrul Universităţii şi-a exprimat convingerea că „părintele Daniil este martir pentru Hristos în sensul literal al cuvântului”, în timp ce a semnalat că slăvirea martirilor în Biserică nu înseamnă canonizarea (sanctificarea) convingerilor personale ale omului, ci trebuie să luăm drept exemplu tot  ceea ce ne-a lăsat mai bun ca amintire.
          „Şi ceea ce este neputinţa unui om se va risipi de la sine, după cum într-o icoană rămâne doar sfântul lui Dumnezeu, înaintea căruia ne rugăm şi de la care învăţăm”, - a încheiat părintele Maxim.
De reamintit faptul că pe 19 noiembrie un mascat înarmat a intrat în biserică şi a ucis cu sânge rece pe preotul Daniil Sâsoev, în biserica Apostolului Toma din Moscova, preot cunoscut pentru activitatea sa misionară cu tinerii.

          Luni, 23 noiembrie 2009, s-a săvârşit slujba de înmormântare a părintelui Daniil Sâsoev, la care a participat Arhiepiscopul Arsenie de Istra.

          La slujba de înmormântare a părintelui Daniil au participat mulţi preoţi, dar şi sute de oameni care au venit să-şi ia rămas-bun de la părintele Daniil, dar pentru că nu au încăput în biserică, s-au rugat în afara ei.
Conform unei agenţii de ştiri, cei mai mulţi credincioşi au mers de la staţia de metrou până la biserică ţinând în mâini flori, icoane şi cântând imne pascale.
          Spre sfârşitul slujbei de înmormântare, la biserică a ajuns şi Sanctitatea Sa, Patriarhul Kiril al Moscovei, care a săvârşit un trisaghion pentru părintele Daniil şi imediat după aceea preotul a fost îngropat în cimitirul Kunţevo.




(traducere din elină: monahul Leontie, cf. romfea.gr)

Read more...

Mitrop. Augustin de Florina - POMENIREA SFINTEI ECATERINA

OMILIE A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA
LA POMENIREA
SFINTEI ECATERINA

          Vom vorbi despre Sfânta Ecaterina care este sărbătorită astăzi.
          Sfânta Ecaterina a trăit în veacul al III – lea după Hristos. S-a născut în Alexandria. Tatăl ei, Constas, reprezentant al împăratului, şi mama ei erau idolatri. Aşa că şi ea era idolatră. Dar fetiţa avea o mare înclinaţie spre studii. A studiat toate ştiinţele şi a citit operele scriitorilor greci şi latini, iar la vârsta de 18 ani era cea mai învăţată fată din Alexandria.
          Dar şi la înfăţişare era o femeie minunată, pe de-a întregul plăcută. Cu astfel de daruri trupeşti şi intelectuale era o mireasă peţită de mulţi. Tineri importanţi o cereau în căsătorie, dar ea spunea că nu vrea să se mărite în ciuda tuturor presiunilor alor ei.
          Dacă cineva vrea să se căsătorească, este păcat să-l împiedicăm. Dar dacă aceasta este păcat o dată, de 100 de ori este păcat să împiedicăm un om, bărbat sau femeie, care vrea să-şi dea inima lui Dumnezeu. Nunta este de argint, fecioria este de aur. Alege şi ea. Eu, de atâţia ani de când slujesc Domnului, niciodată, dar niciodată nu am împiedicat un om să se căsătorească. Dar întotdeauna am susţinut femei şi bărbaţi care au vrut să se dedice lui Dumnezeu şi să fie persoane misionare şi să se facă monahi. Dumnezeu a dat libertate. Violenţa este interzisă, în special în aceste chestiuni.
          Aşadar, făceau rele presiuni asupra Sfintei Ecaterina. Ea nu ura nunta, dar ca un spirit superior ce era, voia să fie neîmprăştiată. Şi nu există doar nunta aceasta obişnuită. Unii se căsătoresc cu patria, alţii cu ştiinţa, alţii cu religia.
          Sfânta Ecaterina, pentru a scăpa de presiuni, a uneltit un pretext ingenios. Pentru că creştinul este înţelept; trebuie să aibă deşteptăciunea nu a lumii acesteia, ci a lui Dumnezeu. Aşadar, spune părinţilor ei:
          - De vreme ce mă presaţi atâta, accept să mă căsătoresc, dar cu o condiţie.
          - Ce condiţie, copilul meu?
          - Dacă se va găsi un tânăr care să fie superior mie în ceea ce priveşte frumuseţea, bogăţia, cunoaşterea şi ştiinţa, îl voi lua.
Au început să caute şi s-au prezentat mulţi. Unii erau bogaţi, dar nu erau frumoşi. Unii erau bogaţi şi frumoşi, dar nu erau învăţaţi. Un lucru rar: şi bogăţie, şi frumuseţe, şi educaţie aleasă să se întâlnească într-o singură persoană. În felul acesta nu s-a putut găsi cineva, iar părinţii erau nemângâiaţi.
Au trimis-o la un oarecare ascet filozof, care trăia într-o peşteră afară din Alexandria. S-a dus şi i-a cerut sfatul ce să facă. Acela i-a spus:
          - Copila mea, eu ştiu un tânăr. Nu există altul ca El în lume. Frumos, bogat, puternic, înţelept ca nimeni altul. Ecaterina s-a entuziasmat şi i-a spus:
          - Aş vrea să-l văd.
Îi spune ascetul:
- Vei face ce-ţi voi spune?
- Voi face.
- Ascultă deci (a spus ascetul şi a scos din sânul său o icoană a Preasfintei Fecioare cu Domnul nostru Iisus Hristos): Ia această icoană, du-te acasă, închide-te în camera ta şi roagă-te. Şi Preasfânta îţi va arăta ce să faci. Într-adevăr, Ecaterina a luat icoana, s-a închis în casă şi a făcut multă rugăciune, până după miezul nopţii. Obosind, a luat-o somnul. Atunci vede o vedenie: a văzut-o pe Preasfânta Fecioară că strălucea ca o lună, iar pe dumnezeiescul Prunc în braţele ei că strălucea ca un soare; dar faţa lui Hristos se întorcea ca să n-o vadă pe Ecaterina. Atunci Maica Domnului spune:
- Copilul meu, priveşte la această fată. A venit de atât de departe, şi cere să afle pe cineva care să o iubească şi să i se dedice.
Dumnezeiescul Prunc a răspuns cu mânie:
- Nu vreau s-o privesc.
- De ce, copilul meu? Aceasta este cea mai frumoasă copilă din Alexandria.
- Nu, Maica lui Dumnezeu, este urâtă (era urâtă, deoarece încă nu era botezată).
Ecaterina a fugit plângând. S-a dus la ascet şi i-a spus vedenia.
- Bine ţi-a spus, zice acela. De aceea, dacă vrei ca Hristos să privească spre tine, trebuie să crezi în El şi să te botezi.
În câteva zile acea mare personalitate a Alexandriei s-a botezat şi devenise de acum creştină. Atunci a văzut iarăşi o vedenie. De această dată dumnezeiescul Prunc o privea şi raiul se sălăşluise în inima ei. Din acel moment Ecaterina s-a dedicat pe de-a întregul lui Hristos. A devenit misionară.
A aflat lucrul acesta împăratul Maximin şi a chemat-o la dialog. La sfârşit a fost nevoit să spună:
- Nu pot s-o scot la capăt cu tine, dar voi chema pe înţelepţi şi pe oamenii de ştiinţă, pe matematicieni şi fizicieni şi astronomi, pentru ca să discuţi cu ei.
A doua zi, 150 de înţelepţi erau la palatul lui Maximin. De cealaltă parte Sfânta Ecaterina singură. A început discuţia şi a durat toată ziua. Argumentele înţelepţilor erau demontate. Duhul Sfânt a luminat-o pe Sfântă Ecaterina, iar ea le-a închis gura. Unul după altul spuneau:
- Sunt de acord cu Ecaterina. Cred în Dumnezeul Ecaterinei.
Iar împăratul? S-a sălbăticit şi mai mult şi a poruncit să taie capetele sofiştilor în faţa lui. Astfel, acei 150 de înţelepţi au mărturisit pe Hristos şi au fost martirizaţi. După aceasta, Maximin a aruncat-o pe Sfânta Ecaterina în închisoare. Şi în temniţă fiind ea repurta noi biruinţe. Acolo a adus la credinţă pe mulţi care veneau să o viziteze. Printre ele era şi femeia lui Maximin, împărăteasa Faustina, şi garda de corp a ei, demnitarul Porfirie, împreună cu 200 de soldaţi ai săi. Toţi aceştia, ascultând cuvintele ei, au crezut în Hristos. Dar Maximin, cuprins de o pizmă satanică, nu numai că a rămas neînduplecat, dar a şi poruncit ca şi aceştia să fie decapitaţi. Nu i-a fost milă nici de femeia sa! O sută cincizeci cu două sute şi cu doi fac trei sute cincizeci şi doi (352), trei sute cincizeci şi două de suflete a prins în mreaja lui Hristos predica Sfintei Ecaterina!
După puţin s-a apropiat şi sfârşitul ei. Nu vă povestesc detaliile. Este lung şirul chinurilor, din care cel mai groaznic este roata. Şi piatră să fii, te vei emoţiona dacă vei citi sfârşitul Sfintei Ecaterina. După ce a îngenunchiat, şi-a înălţat mâinile şi s-a rugat pentru întreaga lume. Apoi şi-a plecat capul şi a fost decapitată. Aşa şi-a dat sfântul ei suflet, care ca un porumbel alb a zburat la ceruri.



Sfintele ei moaşte se păstrează nestricate. Câţi nu cred să se ducă să le vadă. Se află în Muntele Sinai. Pe acest cuib îl păstrează de-a lungul veacurilor monahii greci. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru asta. Poate că ei sunt ultimii monahi, deoarece copiii Eladei nu mai merg să se facă monahi în Sinai sau în Sfântul Munte; au alte aspiraţii...

Ca închinători merg acolo şi israeliţi, şi egipteni, şi beduini, şi germani, şi ruşi ca să sărute sfintele moaşte ale sfintei pe care a încununat-o Dumnezeu cu trei cununi: a fecioriei, a martiriului şi a înţelepciunii şi ştiinţei.
Dacă ne uităm la icoana ei, vedem că are un inel. Ce înseamnă acesta? În a doua vedenie pe care a avut-o, Hristos i-a dat un inel, adică au devenit atunci logodnici. Logodnici care se deosebesc de logodnicii de pe pământ. În clipa în care o fată se dedică lui Dumnezeu, de acolo înainte ea se logodeşte cu Hristos, care este „Mirele cel împodobit cu frumuseţea mai mult decât toţi oamenii” (Stihoavna Laudelor din Sfânta şi Marea Marţi).

***

Sfânta Ecaterina, iubiţii mei, este o mustrare pentru poporul nostru. Mustrare mai întâi pentru femeile a căror minte le e doar la frumuseţea trupească şi nu se îngrijesc de cea sufletească. În al doilea rând este o mustrare pentru bărbaţii care se dovedesc inferiori femeilor. Iar în al treilea rând este o mustrare a noastră, a clericilor, deoarece nu aducem suflete aproape de Hristos cum a făcut Sfânta Ecaterina, ci mai degrabă le gonim.
Închei şi doresc ca din rândul femeilor să se ridice mame care să crească eroi, iar din rândul bărbaţilor să se ridice martiri. Cununa aceasta o nădăjduiesc de la mamă, de la femeie. Amin.

+ Episcopul Augustin
(Omilie de seară din biserica Sfintei Treimi Ptolemaida,
duminică, 26.11.1978)

(traducere din elină de monahul Leontie)


Read more...

Comentarii recente

"Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască." (Sf. Ioan Gură de Aur).

  © Blogger template Writer's Blog by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP