Cântările Ortodoxiei: Ca tămâia înaintea Ta

30 martie 2010



        
       Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine, auzi-mă, Doamne! Să se îndrepteze rugăciunea Mea, ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară, auzi-mă, Doamne! (din slujba Vecerniei)

***

        Cântările cunoscute sub numele de „Doamne, strigat-am...” şi „Să se îndrepteze” sunt emblematice pentru slujba Vecerniei. Preluate din Psalmul 140, ale cărui stihuri se cântă în continuarea lor, au fost prezente în rânduiala Vecerniei din cele mai vechi timpuri. Psalmul 140 este menţionat şi de Constituţiile apostolice, în secolul al IV-lea, ca psalm al rugăciunii de seară şi exprimă sentimentul omului despărţit de Dumnezeu, dornic să se pocăiască pentru a se întoarce la starea cea dintâi, pierdută în urma păcatului. În versetul al doilea, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne audă rugăciunea, pe care o aducem ca jertfă de seară şi care nădăjduim să se îndrepte către El, aşa cum tămâia se ridică spre cer. În rânduiala Vecerniei, în momentul în care la strană se cântă cuvintele „ca tămâia înaintea Ta”, preotul începe să tămâieze sfântul altar şi apoi întreaga biserică. Această cădire este simbolul rugăciunii noastre, iar după unii cercetători ar fi, aşa cum scria părintele profesor Ene Branişte, „o reminiscenţă a ritualului iudaic prin care se împlinea porunca dată de Dumnezeu lui Moise de a se aduce ofrandă de tămâiere seara şi dimineaţa, în faţa altarului, în semn de ispăşire a păcatelor (Ieşire 30, 7 şi Numeri 17, 6-15). În riturile Bisericilor vechi-orientale, ea s-a dezvoltat mai mult decât în ritul bizantin, luând extensiunea unei slujbe deosebite de Vecernie (slujba tămâierii de seară), în care se accentuează ideea originară de pocăinţă, legată de ritualul rugăciunii de seară” („Liturgica specială“). E de remarcat generozitatea cu care e folosită tămâia în riturile vechi-orientale. Egiptenii copţi, bunăoară, folosesc nu mai puţin de cinci (!) boabe de tămâie la o cădire. Iată cum tămâia, această materie care prin ardere produce un fum înmiresmat, folosită multă vreme înainte de Întruparea Mântuitorului, a rămas şi în cultul creştin, ca simbol al rugăciunii noastre şi al miresmelor darurilor Sfântului Duh. Mai mult, Sfânta Scriptură ne încredinţează că la Parusie, cei douăzeci şi patru de bătrâni vor purta năstrape de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor (Apocalipsa 5, 8), iar tot creştinul are convingerea că fumul de tămâie alungă demonii. Ştiind aceste lucruri, ne întrebăm cum pot justifica unii preoţi folosirea tămâiei cât mai puţin posibil sau chiar deloc, pentru a nu deteriora pictura bisericii sau a nu suferi din cauza fumului ei? 

Sursa : Ziarul Lumina.

Read more...

MÂNECĂM SPE LUMINĂ? - Omilia Mitrop. Augustin Kandiotul în Sfânta şi Marea Luni

29 martie 2010

OMILIE A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA ÎN
SFÂNTA ŞI MAREA LUNI

MÂNECĂM SPE LUMINĂ?

„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule,
pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ”

Primul din cele patru stihuri care însoţesc aliluiarul la începutul slujbei Mirelui în serile Săptămânii Mari spune: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Isaia 27, 9).
Ce vrea să spună asta? Sunt cuvintele profetului Isaia. Putem oare să le repetăm şi noi? De ce le-a spus Isaia? Nu este un simplu cuvânt. Este o realitate pe care profetul o trăieşte. Zice: Dumnezeul meu, Te iubesc. Te iubesc atât de mult încât mă gândesc la Tine nu doar ziua, ci şi noaptea. Merg să mă culc şi mă trezesc devreme. Mă ridic din pat cu mult înainte de a răsări soarele şi inima mea este la Tine, Te ador şi Te slăvesc.

***

Iubiţii mei, sunteţi căsătoriţi şi necăsătoriţi, mici şi mari. Care dintre voi care aveţi familie şi care tânăr sau tânără nu a simţit farmecul iubirii? Este ceva ireproşabil. De la Dumnezeu este atracţia bărbat – femeie. Este un lucru firesc şi binecuvântat atunci când nu se deviază şi nu ia dimensiuni pătimaşe. Aşadar ce se întâmplă cu iubirea cuminte? Oricine iubeşte, fie bărbat, fie femeie, poartă în inimă persoana pe care o iubeşte. Îi place să o vadă. Este mulţumit să-i asculte cuvintele. Nu o oră, ci două şi trei şi mai multe ore vorbeşte cu ea. Se înnoptează, trec de miezul nopţii, se crapă de ziuă şi nu termină de vorbit.
Aşadar, îţi place să vorbeşti cu iubita sau iubitul tău? Ei, nu eşti om dacă dincolo de această dragoste nu simţi şi o altă dragoste. Există o dragoste infinit mai mare şi mai înaltă. Este dragostea lui Dumnezeu. Da! De neînţeles – litere chinezeşti vi se par? Dar toţi aceia care au simţit în ei lucrul acesta, cum l-a simţit Isaia, ei zic cu el: Te iubesc, Doamne, Te ador. Mă gândesc zi şi noapte la Tine şi chiar la miezul nopţii şi dis-de-dimineaţă Te caut. Dragostea nu lasă somnul să-mi închidă ochii. Foarte devreme mă trezesc şi Îţi vorbesc: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule…”; cuvinte care arată iubirea arzătoare pe care o avea Isaia faţă de Dumnezeu.
Şi doar Isaia? Şi David zice asemenea: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, către Tine mânec; însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă”. Acesta – împărat cu atâtea griji şi necazuri, se trezea de dimineaţă însetând să-L găsească pe Domnul. Şi în altă parte zice: „La miezul nopţii m-am sculat ca să mă mărturisesc Ţie…” (Psalm 62, 2; 118, 62). Auziţi? La miezul nopţii, Doamne, – zice - m-am sculat ca să Te slăvesc.
Şi doar Isaia şi David? Şi astăzi există pustnici în peşteri, care noaptea, în timp ce toţi şi toate dorm, ei nu dorm; cântă imne lui Dumnezeu şi spun: „Aliluia, Aliluia, Aliluia”. Şi doar pustnicii? Şi simpli credincioşi. De la o bătrână analfabetă originară din Pont m-am încredinţat că acolo, ca şi în Asia Mică şi în Macedonia, a existat un frumos obicei. Cum s-au stins acum frumoasele obiceiuri şi am devenit primitivi, în ciuda a tot ceea ce se numeşte civilizaţie! Ce am aflat deci de la ea? Acolo, zice, aveam obiceiul să ne trezim la miezul nopţii şi să facem rugăciune…Mai există o tradiţie că întregul univers se opreşte la miezul nopţii un minut pentru a-L lăuda şi el pe Cel Preaputernic.

***

„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule…”. Oare se aplică astăzi acest cuvânt sau doar îl auzim că-l cântă doar psalţii noştri acum în Săptămâna Mare?
Trăim în anii în care se împlineşte profeţia Hristosului nostru că „dragostea multora se va răci” (Matei 24, 12), va îngheţa, se va face rece ca gheaţa– Polul Nord, iubirea multora faţă de Dumnezeu. Semn de blestem, semn al lui antihrist este acesta. Nu Îl vor iubi pe Dumnezeu, nu vor iubi pe nimeni. Dacă ar fi existat un termometru duhovnicesc şi l-am fi pus în inima noastră, ar arăta sub zero. Sex şi iubire trupească există, dar iubirea lui Dumnezeu, dragostea Domnului s-a stins, nu există.
Ca dovadă, frecventarea Bisericii. În zi de duminică, bate clopotul, şi nu merg la biserică. „La poarta celui surd bate cât vrei”. Cei mai mulţi îşi găsesc să doarmă tocmai în momentul acesta. Este păcat, ca în clipa în care clopotele bat şi te cheamă, tu să dormi. Eşti ca un soldat care, în timp ce trâmbiţa dă deşteptarea, el nu spune prezent. Te cheamă clopotele, trâmbiţele cerului. Aceste clopote, care acum bat, într-o zi, în cealaltă lume ne vor judeca. Aşadar, vezi pe aşa-numitul creştin că nu se ridică să meargă o oră la biserică, să-L slăvească pe Dumnezeu sau vine greoi-greoi, încet, pe la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii. Unde sunt acele mame despre care spune poemul:
„…Ei, copii, e vremea, treziţi-vă, este duminică,
Clopotul ne strigă, îl auziţi colo?...” (Ilia Tantalidi, „Lectură duminicală”, III Dim. , p. 61).
Acum, Biserica este pustie de copii. Îi număr, nu sunt nici zece. O, mame, veţi plăti scump pentru asta. Copiii fără Dumnezeu vor deveni terorişti. Fără Dumnezeu omul nu trăieşte, nu există civilizaţie.
Aşadar, nu se trezesc să vină la biserică, însă trece ziua, se înnoptează, ies stelele şi atunci ce văd? Priveghere. Ce priveghere? Privegherea diavolului. S-a umplut ţara de cluburile de noapte, mii, mai multe decât bisericile. Acolo se adună noaptea şi se face priveghere satanică. Şi dacă îi veţi număra pe cei care priveghează pentru diavolul, veţi vedea că sunt mai mulţi decât cei care priveghează pentru Dumnezeu.

***

„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ”. Mânec spre Tine, Dumnezeul meu, zice. De ce? O explică: Pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ. Adică învăţătura lui Hristos, cuvintele Lui, poruncile Lui, îndreptările Lui sunt lumină. Toate cuvintele şi toată viaţa lui Hristos sunt lumină, dar în mod deosebit străluceşte, cu o lumină deosebită, sfârşitul vieţii Lui pământeşti. Evenimentele din Săptămâna Mare au o frumuseţe neasemuită. De aceea, într-un frumos tropar am auzit: „Cinstitele Patimi ziua de astăzi ca pe nişte lumini mântuitoare le răsare lumii” (Sedelna Utreniei din Lunea cea Mare). „Lumini mântuitoare” sunt patimile lui Hristos. Doar oamenii bădărani nu pot să simtă măreţia acestei săptămâni. Vino la Biserică, să ţi se umple inima de lumină. „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ”.

***

Fraţii mei, voi, turma cea mică care privegheaţi pentru Domnul, slăviţi-L pe Dumnezeu, pentru că vă desfătaţi de astfel de cântări şi auziţi că „lumină sunt poruncile Tale pe pământ”. Lumină sunt poruncile Domnului nostru. Cine crede în Hristos, cine Îl ascultă şi urmează drumul Lui, are lumină. Cine nu crede şi nu trăieşte potrivit Evangheliei, e în întuneric şi este un nefericit, chiar dacă ştie carte şi are diplome şi ştie limbi. Păcat că în şcoli şi în universităţi în loc să se înveţe despre Hristos cel Răstignit, se învaţă că omul se trage din maimuţă. S-a umplut ţara de universităţi şi cu toate acestea întunericul în jurul nostru se extinde. Un analfabet, care crede în Dumnezeu, valorează mai mult decât un om de ştiinţă care nu crede în nimic. De aceea un mare poet din Germania a spus: În ciuda tuturor „luminilor” acestui veac, întunericul continuă să stăpânească. Când s-a răstignit Hristos în Vinerea cea Mare, „întuneric s-a făcut peste tot pământul” (Matei 27, 45). Şi de fiecare dată, când Hristos se răstigneşte din nou prin necredinţă şi apostazie, întunericul împărăţeşte pe pământ.
Să-L slăvim pe Dumnezeu, pentru că în Patimile lui Hristos vedem măreţia credinţei noastre. Să participăm la sfintele slujbe şi să ne învrednicească Dumnezeu să vedem şi slăvita Înviere a Domnului şi să auzim cuvintele: „Veniţi de luaţi lumină din lumina cea neînserată…” (Din slujba de Paşti). Iar lumină neînserată este Hristos, „pe care lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii”.

+ Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin,
în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon, Florina, 12-4-1987, seara)
(traducere din elină: monahul Leontie)

Read more...

MARIA EGIPTEANCA, O PILDĂ DE POCĂINŢĂ

24 martie 2010

MARIA EGIPTEANCA, O PILDĂ DE POCĂINŢĂ
OMILIE LA DUMINICA A V – A DIN POST A PĂRINTELUI AUGUSTIN KANDIOTUL, MITROPOLIT DE FLORINA

„POCĂIŢI-VĂ!”

          Biserica noastră, iubiţii mei, Sfânta Biserică Ortodoxă nu este o plăsmuire omenească. Dacă era aşa, în urma atacului sălbatic la care a fost şi este supusă de către duşmanii ei mai vechi şi mai noi, ar fi trebuit să fi fost nimicită, n-ar mai fi existat. Însă lupta aceasta dovedeşte tocmai faptul că Biserica lui Hristos e vie şi lucrează. Pentru că nimeni nu luptă împotriva morţilor. Luptă împotriva celor vii. Biserica deci se menţine, e vie, împărăţeşte şi triumfă în lume.
          De ce? Am spus: pentru că nu este o ficţiune omenească, nu au confecţionat-o oamenii, ci este o instituţie dumnezeiască. Este – ca să vorbim mai simplu – un copac pe care nu l-a sădit vreo mână omenească; l-a sădit însuşi Dumnezeu, Sfânta Treime. De aceea, toţi demonii iadului, de toate culorile şi  nuanţele, nu pot să o dezrădăcineze.
          Biserica este necesară. Cât de necesară este? Ca pâinea pe care o mâncăm zi de zi, ca razele soarelui care ne luminează şi ne încălzesc, ca aerul pe care-l respirăm în fiecare clipă. Poţi să trăieşti fără aer? Poţi să trăieşti fără soare? Poţi să trăieşti fără pâine? Tot aşa, nu poţi să trăieşti fără Biserică, fără Dumnezeu.
          Şi Biserica noastră are o mare destinaţie. Care este destinaţia ei? Biserica este un spital. Aşa cum atunci când se îmbolnăveşte omul se duce la spital şi cere medicamente pentru a se vindeca, aşa şi Biserica noastră – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – este un spital duhovnicesc pentru păcătoşii de pe pământ. Bolnavii aleargă pentru vindecarea trupului şi păcătoşii aleargă la Biserică pentru vindecarea sufletului şi trupului. Doar dacă cineva nu este păcătos, acela nu are nevoie de Biserică. Dar există om în lume care să nu fie păcătos? Nu. Toţi suntem păcătoşi. Unul singur a fost fără păcat, Domnul nostru Iisus Hristos. Aşadar toţi ceilalţi, ca păcătoşi ce suntem, avem nevoie de Biserica lui Hristos.
          Hristos, când era pe pământ, îi chema pe păcătoşi să se pocăiască, să se întoarcă la El şi le dădea iertare. Dar şi până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor Hristos îi cheamă şi îi va chema pe toţi la pocăinţă.
          Astăzi, Biserica ne cheamă să ne întoarcem la Hristos cu totul, punându-ne înainte ca minunată pildă de pocăinţă o femeie. Este vorba despre Cuvioasa Maria Egipteanca, care este sărbătorită de două ori pe an: astăzi, când este sărbătoarea ei mobilă - în Duminica a V – a din Post, şi pe 1 aprilie.

***

          Cuvioasa Maria Egipteanca a trăit în veacul al VI – lea, în anii împăratului Iustinian (527-565), în marea cetate pe care a zidit-o Alexandru cel Mare şi se numeşte Alexandria. Există până astăzi şi este unul din cele mai mari porturi în Mediterana. Acolo s-a născut. Dar a deviat de mică. S-a încurcat în anturaje rele şi s-a stricat. A devenit o femeie comună. Din cauza frumuseţii ei câştigase mulţi admiratori şi dispunea de bani. Purta mătăsuri, era întotdeauna împodobită cu bijuterii scumpe. Devenise regina plăcerii, ispita, magnetul Alexandriei.
          Aşadar, în timp ce îşi continua viaţa păcătoasă, într-o zi, cum istoriseşte viaţa ei, a coborât în port. A văzut acolo o corabie. L-a întrebat pe căpitan unde merge şi el i-a răspuns: la Sfintele Locuri. Maria s-a hotărât să călătorească cu acea corabie. Aşa s-a şi întâmplat. A ajuns la Sfintele Locuri şi s-a dus la biserică în ziua Înălţării Cinstitei Cruci ca să se închine. Dar în clipa în care a încercat să intre, o putere nevăzută a împiedicat-o. Atunci a conştientizat starea ei, a conştientizat că este păcătoasă, că nu este vrednică să intre în biserică.
          Iubiţii mei, oare noi acum intrăm în biserică cu vrednicie? Dacă la uşă ar sta un înger şi ar controla pe fiecare, va găsi pe vreunul vrednic să intre? Intrăm prin mila lui Dumnezeu. Noi suntem păcătoşi, viermi murdari şi necuraţi, iar Hristos ne primeşte în Biserica Sa.
          Aşadar, Maria şi-a simţit păcătoşenia. A rugat-o atunci pe Preasfânta (Fecioară Maria) s-o lase să intre, iar Preasfânta i-a ascultat rugăciunea: Maria a intrat în Biserică. A îngenunchiat, a plâns, s-a închinat Crucii şi a făcut o făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu că de acum înainte îşi va schimba purtarea. S-a pocăit. A intrat neagră şi a ieşit albă. Fugind din biserică, s-a îndreptat spre Iordan şi după ce a trecut râul, a ajuns în pustie, în pustia nesfârşită, unde doar fiarele sălbatice trăiau şi doar glasurile lor se auzeau. Acolo, această femeie, care era obişnuită cu luxul şi bogăţia Alexandriei, avea să-şi schimbe cu desăvârşire de atunci încolo modul de viaţă. A trăit patruzeci de ani întregi în asprime, rugându-L pe Dumnezeu să o ierte.
          În acea vreme trăia un ascet care se numea Zosima. Era învăţat, dar diavolul i-a aruncat o idee. Zosima – i-a spus – de ani de zile te nevoieşti în pustnicie, te rogi, studiezi, te împărtăşeşti cu Preacuratele Taine. Ca tine nu mai există altul... Un gând mândru. Şi mândria este cel mai mare păcat. Însă glasul lui Dumnezeu i-a răspuns: Zosima, greşeşti. Există un alt suflet mai înalt decât tine... A ieşit atunci ascetul în pustie şi în timp ce mergea vede deodată ceva ca o fantomă. Nu era fantomă; era Maria Egipteanca care ajunsese numai şi piele şi oase. A căzut la picioarele lui Zosima, i-a spus numele şi viaţa ei. După ce s-a mărturisit de păcatele ei, l-a rugat pe Sfântul Zosima să-i aducă Dumnezeiasca Împărtăşanie. Într-adevăr, Zosima i-a adus Preacuratele Taine, şi când a împărtăşit-o lacrimile acesteia  cădeau în Sfântul Potir.
          Aşa se împărtăşeau odată creştinii, cu emoţie şi teamă. Este mare şi dumnezeiască Taina Împărtăşaniei. Noi acum, vai, ne împărtăşim nesimţiţi şi indiferenţi, fără dragoste şi dor după Dumnezeu, fără dragoste dumnezeiască.
          Ea se împărtăşea mărturisită şi cu simţire. Apoi l-a rugat pe Zosima să revină. Şi s-a dus bătrânul după un an acolo şi a căutat-o. Dar a găsit-o moartă, întinsă pe nisip. Era ca un înger. Alături însemnase cuvintele: „Îngroapă, părinte Zosima, trupul păcătoasei Maria”. Sfântul Zosima a cântat slujba de înmormântare şi a venit clipa să o îngroape. Târnăcop nu avea. Cum a săpat? În momentul acela, din pustie – să nu creadă necredincioşii, noi credem! – a venit un leu, a săpat cu ghearele, a făcut o groapă şi a fost el însuşi groparul. Acolo a fost îngropată cuvioasa.


***

          Aceasta este în puţine cuvinte viaţa Sfintei Maria Egipteanca, pe care o sărbătoreşte astăzi Biserica noastră. Ce ne învaţă? Că Hristos îi primeşte pe toţi şi pe cei mai mari păcătoşi. Oricâte păcate ar face omul, Hristos îl iartă, dacă se pocăieşte. Aşadar, „Pocăiţi-vă!”, ne strigă astăzi cuvioasa Maria. Dar în fiecare zi şi în fiecare ceas ne strigă Hristos: „Pocăiţi-vă!” (Matei 3, 2). Ne cheamă să ne schimbăm şi noi vieţuirea, precum şi-a schimbat-o Maria Egipteanca şi toţi sfinţii.
          „Pocăiţi-vă!”, ne strigă toate stihiile naturii, fulgerele şi tunetele şi vai!, dacă nu auzim. „Pocăiţi-vă!”, ne strigă dezastrele naturale, inundaţiile care fac râurile să se umfle şi să ameninţe cu înecarea lumii, cutremurele care dărâmă case, incendiile care mistuiesc  pădurile, bolile care seceră. „Pocăiţi-vă”, ne strigă mormintele şi moartea, care vine în fiecare zi.
          Oamenii însă rămân nesimţiţi, nu se pocăiesc. Trec anii, părul i se albeşte, îi cad dinţii, trupul i se veştejeşte, ajunge la sfârşit şi nici atunci omul nu zice „Mă căiesc”. Am spus-o şi altădată: Nu ne va judeca Dumnezeu pentru că am păcătuit, ci ne va judeca pentru că nu ne-am pocăit.
          În aceste sfinte zile ne cheamă în mod deosebit. Cum alergăm la spital când ne îmbolnăvim, aşa mici şi mari să alergăm la spitalul duhovnicesc al Pocăinţei, la Sfânta Mărturisire. Şi atunci realmente vom avea cu noi pe Hristos. Cine se mărturiseşte şi se împărtăşeşte – nu e minciună!– Îl primeşte în sine pe Dumnezeu. Şi cine Îl are pe Dumnezeu, nu se teme de nimic. El va avea binecuvântarea Bisericii prin mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale Cuvioasei Maria Egipteanca, a cărei sfântă pomenire o sărbătorim astăzi.

+ Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Vasilie, Filota – Amintaios, 23.03.1980 dimineaţa)

Traducere din elină: monahul Leontie

Read more...

Omilie la Duminica a V-a din Post: „Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”!

19 martie 2010

Părintele Iustin Popovici,
Omilie la Duminica a V – a din Post
(1965)
          În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
          Iată a V – a Duminică din Marea Patruzecime, duminica [care pecetluieşte săptămâna] marilor privegheri şi marilor nevoinţe, săptămâna marilor tânguiri şi suspine, Duminica celei mai mari sfinte între sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca...
          Patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.
          Şi care a fost urmarea? Sfânta a preschimbat iadul ei în rai! L-a biruit pe diavol şi a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul şi cu rugăciunea, cu postul şi cu rugăciunea! Pentru că postul, postul împreună cu rugăciunea, este o putere care biruieşte totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: „Să urmăm Mântuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului”. Prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului... Nu există o altă armă, nu există un alt mijloc.
          Postul! Iată mijlocul pentru a-l birui pe diavolul, pe orice diavol. Exemplu de biruinţă, Sfânta Maria Egipteanca. Ce putere dumnezeiască este postul! Postul nu este nimic altceva decât să-ţi răstigneşti trupul, să-ţi răstigneşti trupul, să te răstigneşti singur pe tine însuţi.
          De vreme ce există crucea, biruinţa este sigură. Trupul fostei desfrânate din Alexandria, Maria, prin păcat s-a predat robiei diavolului. Dar când a îmbrăţişat crucea lui Hristos, când a luat această armă în mâinile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este învierea sufletului din morţi. Postul şi rugăciunea deschid ochii omului, ca să se zărească şi să se înţeleagă după adevăr pe el însuşi, să se vadă pe el însuşi. Vede atunci că fiecare păcat în sufletul lui este mormântul lui, mormântul, moartea lui. Înţelege că păcatul în sufletul lui nu face nimic altceva decât să transforme în leşuri toate câte aparţin sufletului: gândurile lui, sentimentele lui şi dispoziţiile lui; un şir de morminte. Şi atunci..., se dezlănţuie din suflet un strigăt jalnic: „Înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acesta este strigătul nostru în această sfântă săptămână: Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă. Astfel ne-am rugat în această săptămână Domnului, astfel de strigăte rugătoare ne-a predat, în Canonul său cel Mare, marele sfânt părinte al nostru Andrei Criteanul.
          „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acest strigăt ne priveşte pe noi toţi, pe toţi câţi avem păcate. Cine nu are păcate? Este imposibil să priveşti în tine însuţi şi să nu afli undeva, în vreun ungher al sufletului tău, să nu localizezi în vreun colţ al lui un păcat poate uitat. Şi... fiecare păcat, pentru care nu te-ai pocăit, este mormântul tău, este moartea ta. Şi tu, ca să poţi să te mântuieşti şi să te înviezi pe tine însuţi din mormântul tău, strigă cu strigătele tânguitoare şi rugătoare ale Marii Patruzecimi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.
          Să nu ne batem joc de noi înşine, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi. Şi chiar dacă un singur păcat ar rămâne în sufletul tău, şi tu nu te pocăieşti şi nu-l mărturiseşti, ci îl laşi înăuntrul tău, acest păcat te va duce în împărăţia iadului. Pentru păcat nu există loc în raiul lui Dumnezeu. Pentru păcat nu există loc în Împărăţia Cerurilor. Pentru a te învrednici de Împărăţia Cerurilor, îngrijeşte-te să izgoneşti din tine orice păcat, să dezrădăcinezi din tine prin pocăinţă orice păcat. Pentru că nimic nu izbăveşte decât pocăinţa omului. O astfel de putere a dat Domnul Sfintei Pocăinţe.
          Priviţi! Dacă pocăinţa a putut să mântuiască o femeie atât de desfrânată, cum a fost odată Maria Egipteanca, cum să nu mântuiască şi pe alţi păcătoşi, pe fiecare păcătos, şi pe cel mai mare păcătos şi criminal? Da, Sfânta şi Marea Patruzecime este câmpul de luptă pe care noi, creştinii, cu postul şi cu rugăciunea îl biruim pe diavolul, biruim toate păcatele, biruim toate patimile şi ne asigurăm nouă înşine nemurirea şi viaţa veşnică. În Vieţile sfinţilor şi ale adevăraţilor creştini există nenumărate exemple care arată că, într-adevăr, doar cu rugăciunea şi cu postul noi creştinii biruim pe demoni, pe toţi cei care ne chinuiesc şi vor să ne târască în împărăţia răului, în iad. Chiar, Sfântul Post...! Este postul sfintelor noastre virtuţi. Fiecare sfântă virtute înviază sufletul meu şi sufletul tău din morţi.
          Rugăciune! Ce este rugăciunea? Este marea virtute care te înviază şi care mă înviază. Sculându-te la rugăciune, n-ai strigat către Domnul să îţi curăţească sufletul de păcate, de orice rău, de orice patimă? Atunci mormintele tale şi mormintele mele se deschid şi morţii înviază. Tot ce este păcătos fuge, tot ce târăşte spre rău dispare. Sfânta rugăciune îl înviază pe oricare dintre noi, când este sincer, când îşi aduce tot sufletul în cer, când tu cu frică şi cutremur spui Domnului: Vezi, vezi mormintele mele, nenumărate sunt mormintele mele, Doamne! În fiecare din aceste morminte, iată sufletul meu, iată-l mort, departe de Tine, Doamne! Spune un cuvânt şi îi înviază pe toţi morţii mei! Pentru că Tu, Tu, Doamne, ne-ai dăruit multe puteri dumnezeieşti ca să ne învieze prin Sfânta Înviere, să ne învieze din mormântul trândăviei.
          Da, prin păcat, prin patimile noastre, murim sufleteşte. Sufletul moare când se desparte de Dumnezeu. Păcatul este puterea care desparte sufletul de Dumnezeu. Şi noi, când iubim păcatul, când iubim plăcerile trupeşti, în realitate ne iubim moartea, iubim mormintele, mormintele rău mirositoare în care sufletul nostru se descompune.
          Dimpotrivă, când ne trezim, când prin fulgerul pocăinţei lovim în inima noastră, atunci..., atunci morţii noştri înviază. Atunci sufletul nostru îi  biruieşte pe toţi criminalii săi, îl biruieşte pe creatorul prin excelenţă al tuturor păcatelor, pe diavolul, îl biruieşte cu puterea Domnului Iisus Hristos cel înviat.
          De aceea, pentru noi creştinii nu există păcat mai puternic ca noi. Să fii sigur că întotdeauna eşti mai puternic decât orice păcat care te chinuieşte, întotdeauna eşti mai puternic decât orice patimă care te chinuieşte. Cum? – întrebi. Prin pocăinţă! Şi ce este mai uşor decât ea? Întotdeauna poţi înăuntrul tău, în sufletul tău, să strigi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Ajutorul lui Dumnezeu nu te va trece cu vederea. Te vei învia pe tine însuţi din morţi şi vei trăi în această lume ca unul care a venit din cealaltă lume, care a fost înviat şi trăieşte o nouă viaţă, viaţa Domnului celui înviat, înăuntrul căreia există toate dumnezeieştile puteri, aşa încât niciun păcat de acum să nu poată să te ucidă. Poate vei cădea din nou, dar de acum cunoşti, cunoşti arma, cunoşti puterea cu care te înviezi din morţi. Dacă de cincizeci de ori pe zi păcătuieşti, dacă de cincizeci de ori te ruşinezi, dacă cincizeci de morminte îţi sapi astăzi, strigă doar: „Doamne, dă-mi pocăinţă. Mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.
          Domnul cel Bun, care cunoaşte slăbiciunea şi neputinţa sufletului omenesc şi a voinţei omeneşti, a spus: Vino, frate. Chiar dacă de şaptezeci de ori câte şapte păcătuieşti pe zi, vino iar şi spune: Am păcătuit (Matei 18, 21-22). Domnul asta ne porunceşte nouă, oamenilor slabi şi neputincioşi. Îi iartă pe păcătoşi. De aceea a şi declarat că bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte pe pământ (vezi Luca 15, 7). Întreaga lume cerească priveşte la tine, frate şi soră, cum trăieşti pe pământ. Cazi în păcat şi nu te pocăieşti? Iată, îngerii plâng şi se tânguiesc în cer din pricina ta. Doar ce începi  să te pocăieşti, frate, îngerii în cer se bucură şi dănţuiesc ca nişte fraţi ai tăi cereşti...
           Iată, Maria Egipteanca, marea sfântă de astăzi. Cât de păcătoasă a fost! Din ea Domnul a făcut o fiinţă sfântă ca heruvimii. Prin pocăinţă s-a făcut întocmai cu îngerii, prin pocăinţă a distrus iadul în care se afla, şi s-a suit întreagă în raiul lui Hristos. Nu există creştin neputincios în această lume, chiar dacă îl atacă cele mai groaznice păcate şi ispite ale acestei lumi. Însă este suficient doar ca creştinul să nu uite marile lui arme: pocăinţa, rugăciunea, postul; să se dedea vreunei nevoinţe evanghelice, vreunei virtuţi: fie rugăciunii, fie postului, fie iubirii evanghelice, fie îndurării. Să ne amintim de marii sfinţi ai lui Dumnezeu, să ne amintim de marea sfântă sărbătorită astăzi, de Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, şi să fim siguri că Domnul va fi ajutorul nostru la vreme. Sfânta Maria a experiat atât de mult ajutorul minunat din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încât s-a mântuit din groaznicul ei iad, de groaznicii ei demoni. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi astăzi şi pururea ne ajută în toate virtuţile noastre evanghelice: în rugăciune, în post, în priveghere, în iubire, în îndurări şi în răbdare şi în orice altă virtute. Mă rog să ne ajute întotdeauna şi să ne călăuzească...
          De aceea, niciodată să nu oboseşti în lupta şi în războiul cu păcatele tale... În toate greutăţile tale, în cele mai mari căderi ale tale să-ţi aminteşti de acest strigăt al sfintei săptămâni, care are putere să te învieze: „Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.

[Traducere (în elină) de către părinţii Sfintei Mănăstiri Cuviosul Grigorie din Sfântul Munte din cartea PASHALNE BESEDE (Omilii Pascale), Belgrad, 1998,
iar în româneşte de monahul Leontie după http://www.imkby.gr/greek/sarakosti/week/e_week/eweek_5.htm]
              

Read more...

Cântec despre Bucovina...

18 martie 2010

Cântec despre Bucovina...

Read more...

Epistola Mitropolitului Artemie către Patriarhul Serbiei

16 martie 2010

Epistola Mitropolitului Artemie
către Patriarhul Serbiei

Artemie,
Mitropolit ortodox
al Bisericii Ortodoxe Sârbe,
Nr. Prot. 06
22.02.2010,
Prizren - Sfânta Mănăstire Graceaniţa

Sanctităţii Sale, Domnului Irineu, Patriarhul Serbiei,
 Belgrad

          Sanctitate,
          Am simţit nevoia să Vă scriem chiar cu câteva zile în urmă. Nu am avut însă puterea, fiind epuizaţi de acest linşaj nemaiauzit şi ruşinos pentru istoria Bisericii prin intermediul mass-mediei, care ne-a surprins ca şi cascadele Niagarei. Acest lucru nu este consecinţa vreunui dezastru natural, ci a unei campanii puternice, intenţionate şi orchestrate.
          Mi-amintesc că în cadrul întrunirii Permanenţei Sfântului Sinod care a avut loc pe 13 februarie 2010, printre altele, s-a lansat apelul: „Nu mass-mediei!”. Şi s-a explicat cauza: „Nu este bine să dezlănţuim disensiunile dintre noi prin intermediul mass-mediei”. Am acceptat asta, ca şi celelalte hotărâri ale Sinodului, şi de atunci până acum nu am dat niciun comunicat către niciun mijloc de informare în masă. Sub niciun motiv. Am crezut că această regulă e valabilă pentru ambele părţi şi că toţi vor respecta această lege de aur. Din nefericire, nu s-a întâmplat aşa. Cealaltă parte este prezentă zilnic în mass-media: declaraţii, comunicate, comentarii. Aceasta presupune însă crearea unei imagini doar pentru un punct de vedere unilateral. Poporul însă trebuie să ştie adevărul. Şi ceea ce se emite de către mass-media (ziare) nu este adevărat. Nu este unicul şi desăvârşitul adevăr. Şi în vechea Romă era valabilă regula: „Să fie ascultată şi partea cealaltă”; şi astăzi, în secolul XXI, în Biserica lui Dumnezeu, acest lucru Ne este interzis. Dacă pentru popor este rea, vătămătoare şi scandalizatoare „dezlănţuirea divergenţelor” prin intermediul mass-mediei, atunci tot atât de rea, vătămătoare şi scandalizatoare este continua „dezlănţuire a focului” doar dintr-o parte. Şi acţiunea aceasta cu rafale de împuşcături. Cu toate mijloacele. Noi nu avem posibilitatea să spunem public adevărul nostru, sau cel puţin, părerea noastră asupra problemei. Şi chiar dacă îl spun prin orice modalitate, atunci vin judecăţile despre „lipsa de respect” faţă de autorităţile bisericeşti, şi – mă fac de ruşine. Ca şi cum s-ar vrea „să mă mănânce oculta”, să dispar undeva necunoscut, să dispar muţeşte. Cu un astfel de joc, nu sunt de acord. Din acest motiv Vă scriu.
          În ciuda Comunicatului oficial al Sinodului, care era obligatoriu şi suficient, după părerea noastră, din nefericire, nu s-a oprit aici. De zece zile, toate mijloacele mass-media, tipărite şi electronice, sunt pline de declaraţii, comunicate, interviuri, în care se analizează cu cruzime, se comentează, se suspectează, se denigrează, se condamnă episcopul Artemie şi colaboratorii săi pentru toţi şi pentru toate. Fără control, fără dovezi, fără jenă şi ruşine. Toate sunt „se presupune”, „se zice” şi „se bănuieşte” etc.
          În această campanie murdară participă şi rivalizează Locţiitorul, fostul episcop Atanasie de Herţegovina, şi membrul Sfântului Sinod, actualul episcop de Herţegovina – Grigorie: cine va folosi cele mai grele şi mai dureroase cuvinte, prin care să Ne ofenseze cât mai mult posibil. Oriunde merge, Episcopul Atanasie vorbeşte poporului despre „păcatele celuilalt” (ale mele şi ale colaboratorilor mei), otrăvind sufletele ascultătorilor, pregătindu-i pentru linşajul celor pe care îi atacă. Aceasta o face şi înaintea monahilor mei (în mănăstirea Banişca, 19.02.2010). Oriunde merge, varsă otravă şi seamănă discordia. Nu-i  lasă în pace nici pe ceilalţi episcopi, numindu-i cu diferite nume, poate pentru „instruirea” fraţilor. Distruge (în sens duhovnicesc) toate câte am construit şi făcut aici vreme de 19 ani. A venit, conform hotărârii Permanenţei Sfântului Sinod, „să aranjeze situaţia” în Mitropolia de Raşca-Prizren. Dar această situaţie, care se creează acum, este tragică pentru Mitropolia de Raşka-Prizren şi pentru tot poporul sârb, în special cel din Kosovo şi Metohia. În acest fel, Kosovo nu este apărat şi ocrotit.       
          Ca şi cum n-ar fi fost suficient ca publicul să fie informat prin Comunicatul Sfântului Sinod (cum a şi fost) despre iniţierea procedurii şi numirea Locţiitorului. Şi apoi să se efectueze ancheta cu conştiinciozitate şi în detaliu, şi când se vor încredinţa de date, să iasă în public cu ele. Însă acum cum stau lucrurile? Îşi aminteşte cineva de cuvintele lui Hristos: „Dacă cineva va sminti pe unul din aceşti prea mici”? Şi asta nu este o sminteală pentru întregul nostru popor şi spre râsul altor popoare?
          Şi încă ceva, Sanctitate. Odată ce aceasta este prima acţiune a Dumneavoastră ca Patriarh sârb, ne temem şi suntem întristaţi sincer, că această campanie, după cum o vedem, va aduce mai mult prejudiciu reputaţiei Dumneavoastră. Poporul mai ştie şi alte lucruri decât cele care se vrea acum să fie impuse. Mulţi au urmărit activitatea Noastră în Kosovo şi Metohia în perioada anterioară; lupta noastră pentru păstrarea poporului nostru pe aceste meleaguri, precum şi a Kosovo-ului şi Metohiei în Serbia, în special în ultimii zece ani.
          Nici acest adevăr, creat în pripă şi impus prin campanie, nu va putea să şteargă toate din conştiinţa poporului. Deja se aud multe glasuri care demonstrează cele spuse. Adevărul nu poate să fie ascuns. Acesta, după înţelepciunea populară, „cu cât se îngroapă mai adânc, cu atât mai strălucitor înviază”. Aşa a spus şi Dumnezeu: „Căci nu este nimic tăinuit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască”.

În Hristos frate şi coliturghisitor,
Episcopul Ortodox
+ARTEMIE

(traducere din elină: ML, sursa: http://www.impantokratoros.gr/617C84D2.el.aspx)


Read more...

Prefabricată exterminare a Ep. Artemie şi a Arhim. Simeon...

Un plan de prefabricată exterminare
 a lui Artemie şi a arhimandritului Simeon
DE CE?

          În actuala epocă a globalizării, în care marile idealuri CREDINŢĂ-PATRIE-FAMILIE sunt atacate şi în care se pregăteşte venirea lui Antihrist, este o crimă ca cineva să fie patriot şi adevărat creştin ortodox. Aceasta este şi crima nevoitorului ierarh al poporului ortodox sârb Artemie şi a părintelui arhimandrit Simeon. Acesta este adevăratul motiv al prigoanei.
          Comportamentul lor faţă de episcopul de Raşca-Prizren şi faţă de colaboratorii săi a fost ticălos şi preaticălos. Fac demonstraţie de putere! Au de partea lor ca mari şefi care au bombardat poporul sârb. Şi au reuşit să scoată un ordin de arestare, fără a se face un proces şi fără a demonstra nimic!!!


          Datele se schimbă
          Până acum ştiam că ordinele internaţionale se emiteau pentru teroriştii recunoscuţi care erau judecaţi şi condamnaţi pentru mari crime. Ieşeau pentru hoţii care delapidau multe milioane de euro. Acum datele s-au schimbat. Acum ele se emit pentru creştinii ortodocşi, care se opun planurilor antihriştilor. Părintele Simeon a fost arestat ca un criminal cu ordin internaţional de arestare şi este reţinut la secţia de poliţie Thermaikos, în Neous Epivates, Tesalonic, fără a se putea apăra, fără a fi judecat şi fără a şti dacă suma, care s-a delapidat”, este mare sau mică!!! Prigonitorii ştiu foarte bine nevinovăţia lor, cum ştiu şi unde au mers banii, dar au inventat o găselniţă ca să-i prindă în sac. Nu spun adevăratul motiv al izgonirii, ca să nu işte vreun protest internaţional!!!
          Noul patriarh filocatolic al Serbiei – Irineu, care a apelat după cum se vede şi la mijloacele juridice internaţionale, înainte de a reuşi să calce pragul Patriarhiei şi să fie întronizat, a început epurarea Bisericii Ortodoxe Sârbe ANAPODA. Comportamentul lui şi al celor asemenea lui este ticălos şi preaticălos. Sunt fără frică de Dumnezeu şi fără ruşine.


          Sau sunt mincinoşi sau nu ştiu ce li se întâmplă
          Au spus la început că arhimandritul Simeon a delapidat 300.000 de euro, în perioada 2004-2009, pentru ca după puţin timp să ridice suma fulminant „la multe sute de mii de euro” şi să aterizeze anormal după puţin timp la suma de 73.000 de euro. Vă trimitem la site-urile de mai jos pentru a înţelege inconsecvenţa cuvintelor lor. Pot să ne spună aceşti domni ai globalizării, de ce cresc şi scad atât de anormal sumele?


          URMĂRIŢI DRUMUL LOR
          Site-ul sârbesc, care a preluat ştirea probabil de pe Romfea, scrie că părintele Simeon a delapidat bani „care se ridică la multe sute de mii de euro”???
         
          «Protiv arhimadrita Simeona, bivšeg igumana manastira Banjska i smenjenog arhijerejskog zamenika Eparhije raško-prizrenske podneta je krivična prijava Višem tužilaštvu u Beogradu, a na teret mu se stavljaju finansijske zloupotrebe eparhijskih fondova u iznosu od više stotina hiljada evra – Dacic: Συμεών Vilovski συνελήφθησαν στην Ελλάδα
11. 2010η Mart | 15:36 | Πηγή: Beta.


          Romfea.gr, care a postat primul ştirea, pe 9-03-2010, scrie:
          După depunerea sa din egumenia Sfintei Mănăstiri a Sfântului Ştefan (Banjska) şi din postul de secretar al episcopului de Raşka şi Prizren, părintele Simeon este denunţat de către Biserică şi Poliţie pentru delapidarea a sute de mii de euro, de care s-ar fi folosit în interes propriu... (Comunicatul Biroului de informare al Patriarhiei Serbiei referitor la arhimandritul Simeon Vilovski).

         
          După patru zile Romfea.gr scrie:
          Arhimandritul Simeon, care a fost arestat în Pereia, este acuzat că în calitatea sa de casier al Consiliului Administrativ al instituţiei de resort cu răspunderea  restaurării mănăstirilor, a folosit fraudulos o sumă care depăşeşte 73.000 de euro şi este urmărit cu ordin de arestare din partea Tribunalului Suprem din Belgrad (Romfea.gr, 13-3-2010).
          Şi fireşte că Romfea.gr nu inventează informaţiile, ci le preia din sursele prigonitorilor.

          TRAGEŢI SINGURI CONCLUZIILE

          Să nu se neliniştească însă. Nu va întârzia să iasă şi pentru ei un ordin de arestare, nu din partea tribunalelor internaţionale pământeşti, pe care bătrânul episcop, părintele Augustin, le numeşte cârpe pentru păianjeni, deoarece prind muştele mici, în timp ce marii rechini găuresc cârpa pentru păianjeni a justiţiei şi scapă. Va veni la un moment dat un ordin de arestare pentru noi toţi. Să facem aşadar ce putem pentru cultivarea noastră duhovnicească şi să fim alături de cei prigoniţi pentru dreptate, fraţii noştri, ca să avem răspuns bun de apărare înaintea Judecătorului Ceresc.

          LUAŢI AMINTE LA ÎNCĂ CEVA
          Episcopul Artemie este cunoscut pentru luptele sale împotriva independenţei Kosovo şi a fost întotdeauna în prima linie împotriva ecumenismului. A dat o luptă împotriva ecumeniştilor şi a semnat împotriva lor „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”. Părintele Simeon este clericul care a tradus în sârbeşte „MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI” şi pentru aceasta este prigonit.
          Patriarhul Bartolomeu, care împarte Corane şi primeşte onoruri din partea sinagogilor evreieşti şi a arhi-masonilor, a încercat să îi ameninţe şi pe ierarhii elini şi să-i intimideze pe clericii şi monahii, care au semnat „Mărturisirea de Credinţă...”, însă nu a reuşit. După cum s-a dovedit, Elada nu este Serbia. Propunerea lui către Arhiepiscopul Atenelor şi către Ierarhia Eladei a fost aruncată la coşul de gunoi, împreună cu recursul Patriarhiei. A vrut să-l reabiliteze pe coechipierul lui ecumenist, Panteleimon Bezanitis, fost de Attica, care a parascandalizat poporul elin cu isprăvile sale.
          De unii ca aceştia au nevoie; prin astfel de persoane îşi promovează planurile lor satanice!!

ACUZAŢIILE NU AU NICI UN TEMEI

          Părintele Simeon Vilovski spune că acuzaţiile sunt fără temei şi neagă orice acuzaţie. Banii i-a cheltuit în restaurarea bisericilor şi mănăstirilor sârbeşti din Kosovo şi Metohia.
          Avocatul său, domnul Tapušković, a spus că ancheta va arăta unde au mers banii, dacă a pus ceva în buzunarul său sau i-a cheltuit  pe toţi în investiţii bisericeşti (http://www.rtv.rs/sr_lat/hronika/vilovski-negira-optuzbe-da-je-prisvojio-novac-_178266.html).
          De asemenea, părintele Simeon cere să nu fie repatriat, deoarece este prigonit de Biserica locală. Şi e normal, din partea unor astfel de episcopi, care emit ordine de arestare, fără a se face un proces, poate cineva să aştepte dreptate?

          SITE-UL ΑΠΟΤΕΙΧΙΣΗ reproduce textul tradus mai sus adăugând:

Un plan de prefabricată exterminare
 a lui Artemie şi a arhimandritului Simeon

          Vinovaţii de prigoana organizată împotriva lui Artemie sunt cei trei trădători ai lui POPOVICI, purtătorii de cuvânt ai americanilor: Atanasie Jeftici, Irineu Bulovici şi Amfilohie Radovici.
          Papa le-a dăruit chiar şi inele.
          Pe ARTEMIE au încercat să-l scoată şi bolnav mintal.
          Toţi trei sunt inovaţionişti şi neovarlaamiţi.
          Ucenici ai lui Iannara şi ai faimosului Zizioulas.
          Toate acuzaţiile împotriva părintelui Simeon sunt false şi ticluite.
          Autorităţile juridice ale Serbiei îi refuză părintelui Simeon până şi prezenţa unui avocat.
          False şi mincinoase sunt şi cele despre chemarea sa pentru a fi depus.
          A fost emis un ordin cu date false.
          Au refuzat avocatului trimis oferirea oricăror date existente.
          Nu există nimic împotriva lor.
          Toate sunt minciuni şi calomnii.
          Părintele Simeon nu are nici livreturi, nici apartamente în Tesalonic.
          Toate sunt MINCIUNI  ale lui Atanasie JEVTICI.

POPORUL RĂSPUNDE
Citim astăzi pe Romfea.gr:

„Locţiitorul Sfintei Mitropolii de Raşka şi Prizren, Episcopul Atanasie Jevtici, a săvârşit sâmbătă 13 martie 2010, Sfânta Liturghie în Mănăstirea Gracianiţa din Kosovo, care se află la 10 km de Priştina.
          La Sfânta Liturghie au participat Egumenul Kiril şi opt preoţi, iar în biserică credincioşii nu au depăşit numărul de 50 de persoane”.
Aţi observat? Numărul preoţilor, care probabil că se tem de mânia episcopului pensionar, este aproape acelaşi cu cel al credincioşilor!
Şi încă ceva. Saiturile sârbeşti au scris că episcopul Artemie este ţinut închis în mănăstirea de mai sus, iar Jevtici nu-i îngăduie să acorde vreun interviu fără permisiunea lui! Dacă este adevărat – şi de ce n-ar fi? - , poporul i-a dat o lecţie. Şi o nedumerire: Episcopul Artemie de ce  nu a slujit împreună cu el?!

(traducere de ierom. Fotie după http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=10332)

Read more...

Tselenghidis: „Romano-catolicismul nu poate fi considerat Biserică...”

15 martie 2010

Tselenghidis:
 „Romano-catolicismul nu poate fi considerat Biserică...”
          „Prăpastia e de netrecut, nu au nici un sens dialogurile teologice, dacă nu se rezolvă diferenţele dogmatice…”, a menţionat profesorul Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic, domnul Dimitrios Tselenghidis, vorbind în Larisa.


          Profesorul Dimitrie Tselenghidis de la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic, vorbind în dimineaţa zilei de duminică (14.03.2010) la o manifestare ce a fost organizată în Larisa de Uniunea Locală a Teologilor şi Vatra Creştină „Apostolul Pavel”,  şi-a exprimat teza că romano-catolicismul şi protestantismul nu pot fi considerate biserici şi că ele constituie „erezii”.
          Dezvoltându-şi tema - „Importanţa dogmei în dialogurile cu eterodocşii pentru unitatea în Hristos”, domnul Tselenghidis a accentuat că dogma, fiind indicele şi mărturia gândirii ortodoxe, ar trebui să constituie condiţia primă şi de bază în calea unui dialog care are ca scop readucerea celor rătăciţi în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. A subliniat că această Biserică nu este alta decât cea Ortodoxă, din care însă - cum a subliniat vorbitorul - romano-catolicii s-au desprins în 1054, din pricina deviaţiilor lor dogmatice, cea mai gravă fiind cea a filioque-lui, în baza căreia Sfântul Duh nu purcede doar din Tatăl (conform cu formularea ortodoxă din Simbolul Credinţei), ci şi de la Fiul.
          Domnul Tselenghidis a exprimat teze diferite de cele ale Patriarhiei (Constantinopolului), Bisericii Eladei şi altor Biserici Ortodoxe Autocefale (care, pe de-o parte consideră eretice dogmele romano-catolicilor referitoare la filioque şi primatul papal, dar nu consideră eretică şi întreaga biserică romano-catolică, pentru că nu a existat în acest sens vreo hotărâre a unui Sinod Ecumenic), susţinând că romano-catolicismul, din clipa în care a falsificat dogma, a pierdut harul dumnezeiesc, a căzut din Biserică, prin urmare a încetat să fie Biserică, constituind o comunitate creştină eretică. Vorbitorul a apreciat că în realitate prăpastia cu caracter eclesial dintre cele două părţi – ortodoxă şi romano-catolică – este pentru moment de nedepăşit, fapt care, după părerea mea, se datorează metodei eronate a dialogului teologic, adică abordării dialogului „în aceiaşi termeni (de pe aceleaşi poziţii)” cu actualele diferenţe dogmatice. Dacă nu se înlătură abaterea romano-catolicilor de la dogmă, dialogurile nu au nicio noimă esenţială...”, a concluzionat vorbitorul.
     La manifestaţie au fost de faţă: Înaltpreasfinţitul Mitropolit Ignatios de Larisa şi Târnovo, care a fost de acord cu poziţiile mărturisitoare – cum le-a caracterizat – ale profesorului vorbitor, preşedintele Vetrei Creştine din Larisa „Apostolul Pavel”, profesorul curent de la Universitatea Ionios, domnul Atanasios Evstathios, preşedintele Uniunii Locale a Teologilor (filială al Uniunii Panelenice a Teologilor), domnul Vas. Sterghioulis, directorul Învăţământului Gimnazial-Liceal şi vicepreşedintele Uniunii Teologilor, domnul Ioannis Karamitros, secretarul general şi membrul Comisiei Directoare a Uniunii Teologilor, domnii Evag. Kouvaras şi Haris Andreopoulos, primarul de Ampelona şi doctorul în teologie, domnul Atanasios Hrisoverghis, preşedintele Asociaţiei Sarakatsaneon din Larisa, domnul Stelios Sourlas, fostul preşedinte al Asociaţiei Juridice, domnul Fer. Nanis, reprezentanţi ai altor instituţii locale şi multă lume.

Read more...

Scara Raiului - Omilie la Duminica Sf. Ioan Scărarul

14 martie 2010

Părintele Iustin Popovici:
Omilie la Duminica a IV-a din Post
(Duminica Sf. Ioan Scărarul)
De ce Biserica îl aşează pe acest sfânt în mijlocul Postului, ca pe cea mai sfântă icoană, ca să privească toţi la el? Sfântul Ioan Scărarul. Cine este acesta?
Este omul care a trăit şi a scris "Scara Raiului", care a trăit suişul omului din iad până în cer, până în rai. El a trăit Scara de pe pământ până la cer, scara care se întinde din adâncul iadului omului până în culmea raiului. A trăit şi a scris. Om foarte învăţat, foarte citit. Om care şi-a dus sufletul pe calea lui Hristos, care l-a ndus cu totul din iad în rai, de la diavol la Dumnezeu, de la păcat la nepăcătuire şi care, cu dumnezeiască înţelepciune, ne-a descris toată această cale, adică ce trăieşte omul luptându-se cu orice diavol care se află în spatele păcatului.
Cu păcatul ne luptă diavolul, şi pe mine, şi pe tine, fratele meu şi sora mea. Te luptă cu orice păcat. Nu rătăci, nu te înşela! Nu crede că vreo putere mică se aruncă asupra ta. Nu! El te atacă, el se aruncă asupra ta! Chiar dacă este doar un gând necurat, doar un gând, să ştii că el se năpusteşte asupra ta. Gând de mândrie, de poftă rea, de iubire de argint... O mulţime nenumărată de gânduri vin asupra ta din toate părţile. Şi tu, ce eşti tu?
O, Scară a Raiului! Cum, părinte Ioane, ai putut să aşezi această Scară a Raiului între pământ şi cer? Demonii nu au rupt-o, nu au tăiat-o, nu au spart-o? Nu!... Postul lui era o flacără, un foc, un incendiu. Ce diavol l-ar fi răbdat? Toţi fugeau panicaţi, toţi demonii fugeau vânaţi de slăvita şi dumnezeiasca lui rugăciune, toţi demonii fugeau de postul lui, toţi demonii dispăreau la rugăciunea lui înflăcărată.
Scara Raiului!     
          Ce înseamnă ea? Ea reprezintă sfintele virtuţi evanghelice: smerenia, credinţa, postul, blândeţea, răbdarea, bunătatea, frumuseţea, îndurarea, iubirea de adevăr, iubirea lui Hristos, mărturisirea lui Hristos, pătimirile pentru Hristos. Acestea şi altele multe sfinte virtuţi nou-testamentare. Fiecare poruncă a lui Hristos, fraţii mei; aceasta este virtutea. O păzeşti? O împlineşti? De pildă, porunca lui despre post o păzeşti, o împlineşti? Postul este o sfântă virtute, este o treaptă a scării de pe pământ la cer. Postul, binecuvântatul post, precum şi toată Scara de pe pământ la cer.
          Fiecare virtute este un mic rai! Fiecare virtute nutreşte sufletul tău, îl face fericit, coboară în sufletul tău odihna dumnezeiască, cerească. Fiecare virtute este o treaptă de aur şi de diamant pe Scara mântuirii tale, pe Scara care uneşte pământul cu cerul, care se întinde din iadul tău până în raiul tău. De aceea, nici una din ele nu este niciodată singură. Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos nu este niciodată singură. Se manifestă prin rugăciune, prin post, prin milostenie, prin smerenie, prin pătimirile pentru aproapele. Nu doar se manifestă, dar fiecare virtute trăieşte, pentru că există o altă virtute. Credinţa trăieşte prin rugăciune, rugăciunea trăieşte prin post, postul se nutreşte cu rugăciunea, postul se nutreşte cu iubirea, iubirea cu îndurarea. Astfel, fiecare virtute trăieşte prin alta. Şi atunci când o virtute se sălăşluieşte în sufletul tău, toate celelalte vor urma, toate încet-încet de la ea vor proveni şi se vor dezvolta prin ea şi împreună cu ea.
          Da! Scara Raiului. Depinde de tine. Spui că postesc cu frică de Dumnezeu, cu evlavie, cu plâns, cu lacrimi. După aceea însă le părăsesc. Iată, am început să construiesc Scara şi eu însumi am dărâmat-o, am spart-o. Tu iarăşi, tu posteşti deseori, te înfrânezi de la orice hrană trupească, dar iată, în vremea postirii laşi să se sălăşluiască în sufletul tău păcatul, să se semene în sufletul tău diferite gânduri, dorinţe necurate. De tine ţine să le izgoneşti imediat departe de tine cu rugăciunea, cu plânsul, cu citirea sau cu orice altă nevoinţă. Dar, dacă tu în timp ce posteşti îţi hrăneşti sufletul cu vreun păcat sau cu vreo patimă ascunsă, iată!, tu, deşi începi să zideşti una câte una treptele postirii de pe pământ la cer, tu însuţi iarăşi le dărâmi, le distrugi.
Postul pretinde îndurare, smerenie, blândeţe!  Toate acestea merg împreună. Este ca o colaborare între zidari al căror superior este rugăciunea. Ea este marele zidar, arhitectul, marele meşter al vieţii noastre duhovniceşti, al dorinţelor noastre duhovniceşti, al Scării pe care o vom aşeza între cer şi pământ. Rugăciunea deţine primul loc. Când rugăciunea se va sălăşlui în inima ta şi aceasta arde de setea neîntreruptă după Domnul, când pe El Îl va privi continuu, pe El Îl va simţi continuu, atunci  prin rugăciune introduci în sufletul tău toate celelalte virtuţi. Atunci, meşterul (rugăciunea) are cei mai buni zidari. Zideşte repede-repede minunate scări de pe pământ la cer, scările urcuşurilor tale treptate către Dumnezeu, către desăvârşirea Lui. Când ai putere, rugăciune puternică, atunci nici un post nu-ţi va fi greu, nici o iubire nu-ţi va fi cu neputinţă. Sfântă iubire evanghelică! Rugăciunea sfinţeşte toate înlăuntrul tău, fiecare nevoinţă a ta, fiecare gând al tău, fiecare simţământ al tău, fiecare dispoziţie a ta. Rugăciunea! Puterea dumnezeiască  pe care ne-a dat-o Domnul spre a ne sfinţi orice este înlăuntrul nostru, în sufletul nostru. Rugăciunea te uneşte cu Domnul cel Atotîndurător şi El varsă în inima ta împreună-pătimirea pentru tot omul, pentru păcătos, pentru fratele care este neputincios ca şi tine, care cade ca şi tine, dar care se poate scula ca şi tine; care are nevoie însă de ajutorul tău frăţesc, de ajutorul tău în rugăciune, de ajutorul tău bisericesc. Atunci, când dai un ajutor, fără îndoială îţi vei zidi Scara ta, Scara care te duce din iadul tău în raiul tău. Atunci, cu siguranţă, în inimă vei urca din treaptă în treaptă, din virtute în virtute şi vei ajunge astfel în vârful scării, în cer, te vei muta în cer, te vei muta în raiul ceresc.
Toate le avem! Şi tu, şi eu: nouă Fericiri, nouă Sfinte Virtuţi evanghelice. Aceasta este Evanghelia Postului, Evanghelia Sfântului Ioan Scărarul. Virtuţi, fraţilor, mari virtuţi. Nevoinţele grele ale postirii, rugăciunii, smereniei, Domnul le-a prezentat ca fericiri. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăţia Cerurilor. (Matei 5, 3).
Smerenia! Aceasta este începutul vieţii creştine, aceasta este începutul credinţei noastre, aceasta este începutul virtuţii noastre, aceasta este începutul ridicării noastre la cer, aceasta este temelia Scării noastre. Doamne, eu sunt un nimic, Tu eşti Totul! Eu nimic, Tu totul! Mintea mea este nimic înaintea Minţii Tale. Duhul meu este nimic înaintea Duhului Tău, inima mea, cunoaşterea mea... O! nimic, nimic înaintea cunoaşterii Tale, Doamne! Eu, nimic, nimic... Şi după aceste nenumărate nimicuri, alte nimicuri. Acesta sunt eu înaintea Ta, Doamne!
Smerenia! Aceasta este prima sfântă virtute, prima virtute creştină! Toate încep de la ea...
Dar noi, creştinii lumii acesteia, care construim Scara mântuirii noastre, întotdeauna suntem în pericol din partea puterilor necurate. Cine sunt acestea? Păcatele, păcatele noastre, patimile noastre. Şi în spatele acestora, diavolul... După cum sfintele virtuţi zidesc Scara cerească între cer şi pământ, aşa şi păcatele noastre fac o Scară către iad. Fiecare păcat. Dacă există păcat în sufletul tău, ia aminte! Dacă ţii ură în sufletul tău una, două, cincizeci de zile, ia aminte pentru a vedea în ce iad s-a transformat sufletul tău. La fel dacă ţii mânie, iubire de arginţi, vreo dorinţă ruşinoasă. Şi tu... Ce faci? Într-adevăr, singur îţi pregăteşti o Scară către iad.
Dar Domnul nostru Cel Bun ne dăruieşte un exemplu minunat. Iată, în mijlocul Postului, ne pune înainte pe minunatul Sfânt Ioan Scărarul, cel cu nume mare. În întregime străluceşte de sfintele virtuţi evanghelice. Îl vedem cum se urcă repede şi cu înţelepciune pe Scara Raiului, pe care a pus-o între cer şi pământ. Ca dascăl, ca sfânt călăuzitor, ne dăruieşte Scara lui nouă, creştinilor, pentru a urca de la iad la Rai, de la diavol la Dumnezeu, de pe pământ la cer.
Doresc ca milostivul şi marele Sfânt al nostru, Ioan Scărarul, să ne ducă de mână în luptele noastre împotriva păcatelor noastre, având ca ţintă sfintele virtuţi. Să zidim şi noi, cu ajutorul său, Scara noastră proprie şi urmându-l, să ajungem în Împărăţia Cerurilor, în Rai, unde există toate odihnele cele cereşti, toate bucuriile cele veşnice, unde împreună cu el, acolo,  Îl vom slăvi pe Împăratul tuturor acelor bunătăţi, pe Împăratul Cel veşnic al Împărăţiei cereşti, pe Domnul Iisus Hristos, Căruia slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 
 Pr. Iustin Popovici
(traducere din elină: monahul Leontie; sursa: http://aktines.blogspot.com/2010/03/blog-post_6645.html)
   

Read more...

Comentarii recente

"Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască." (Sf. Ioan Gură de Aur).

  © Blogger template Writer's Blog by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP