Rugăciune în Muntele Sinai...

23 februarie 2010



           ..."Fugind de Faraon şi de robia Egiptului, având povăţuitor pe Moise, am ajuns până în Sinai. În Sinai să urc foarte mult îmi doresc, în Sfântul Vârf şi să zic rugăciunea. Suişul e greu, Dumnezeul meu, dă-mi răbdare, stăruinţă şi tărie, ca să dobândesc rugăciunea. Mai întâi ascultarea, Scriptura şi chilia, sfânta tăcere întăresc rugăciunea. Ca să spui rugăciunea trebuie să alungi departe din minte orice faptă lumească." (o parte din traducerea versurilor-în proză)

Read more...

“Ochii văd, inima cere”...

21 februarie 2010

“Ochii văd, inima cere”
Cuvânt despre ce se cade a face cineva când va fi răpit cu ochii (Sf. Nicodim Aghioritul)
         Iar dacă un fur ca acesta va reuşi să te răpească vreodată, să te nevoieşti ca măcar să nu laşi idolul Afroditei, adică al poftei celei urîte să se întipărească în sufletul tău. Şi cum asta? Sau să năzuieşti la Dumnezeu prin rugăciune – acest lucru fiind mai puternic, căci „a Domnului este mîntuirea” (Psalmi 3, 8), după cuvîntătorul de psalmi – sau să-ţi întorci închipuirea spre un alt gând oarecare. Că idol pe idol şi închipuire pe închipuire se şterg. Căci – zice înţelepciunea populară – „cui pe cui scoate.” O astfel de lucrare se vede că făcea şi Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu: „Vederea m-a răpit pe mine, dar m-am ţinut. Idol al păcatului nu mi-am făurit. Idolul a stătut şi am scăpat de încercare.” Auzi! A stat – zice – idolul păcatului, şi nu s-a întipărit în închipuire, iar omul s-a slobozit numaidecît de ispită, adică de învoirea şi drept urmare, de fapta păcatului.

       Sfîntul Ioan Gură de Aur şi Sfînta Singlitichia te sfătuiesc să foloseşti următorul meşteşug pentru a scăpa de patima ta, adică de idolul acelei feţe care s-a întipărit în închipuirea ta şi cu care diavolul nu încetează a te supăra: scoate, cu mintea, ochii idolului aceluia, scoate-i carnea de pe obraji, taie-i buzele, scoate-i pielea de deasupra, care se arată a fi frumoasă, şi gîndeşte-te că ce se ascunde dedesubt este atît de greţos, încît omul nu suferă a o vedea fără urîciune şi îngreţoşare. Nu este altceva decît o căpăţînă despuiată şi un os înroşit, plin de sînge şi înfricoşat la vedere. Că Gură de Aur zice: „Nu lua aminte nici aici la floare, ci treci mai în adînc cu gîndul şi, ridicînd cu gîndul de jur-împrejur pielea cea frumoasă, ia aminte la cele ce zac sub ea” (Omilia a şaptea la Epistola a II-a către Corinteni). Iar prea-înţeleapta Singlitichia zice: „De se iveşte în cămările minţii o nălucire de vedere necuvioasă, se cade a o schingiui cu cuvîntul: astfel, să se taie ochii acelui idol, să i se scoată carnea din obraji, să i se taie şi buzele şi să se vadă închegarea cea urîtă de oase goale, şi astfel să se socotească ce era de fapt cea dorită. Astfel poate fi oprit gîndul de la rătăcirea cea deşartă. Căci cea iubită nu era nimic decît numai sînge şi oarecare flegmă amestecată. Trebuie însă să ne închipuim în gîndul nostru că din toată fiinţa celui îndrăgit izvorăsc răni greu mirositoare şi putrezite şi, ca să spun pe scurt, se înfăţişează ochilor celor lăuntrici asemenea unui mort. Căci aşa se cade a ne îndepărta de dulcea pătimire” (Marele Atanasie în Viaţa Sfîntei Singlitichia).
Bibliografie: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Buna Vestire, Bacău, 2000

Sursa articolului: N-am cuvinte...

Read more...

Arhim. Ioil Konstantaros: Cuvânt la Duminica Ortodoxiei

Arhimandritul Ioil Konstantaros:
Cuvânt la Duminica Ortodoxiei

Una dintre cele mai mari sărbători care vibrează în inimile credincioşilor şi evlavioşilor creştini-ortodocşi, este şi sărbătoarea Ortodoxiei noastre. A fost stabilită de Biserica noastră pentru a sărbători Înălţarea Sfintelor Icoane după groaznica furtună a iconomahiei care o anticipase. Fără îndoială că fiecare credincios ar trebui să studieze şi să cunoască acest capitol important al Istoriei noastre Bisericeşti pentru a vedea  prin ce ispite şi pericole a trecut corabia Bisericii noastre, dar şi pentru ca în acelaşi timp să conştientizeze că  această corabie nu a cunoscut şi nici nu va cunoaşte vreodată naufragiul. Însă, într-o percepţie mai generală, s-a impus ca în prima Duminică din Postul Mare să se prăznuiască biruinţa Credinţei noastre Ortodoxe împotriva eresurilor. Dar ce va spune cineva despre Ortodoxie şi cum va lăuda nevoinţele şi luptele "norului" Sfinţilor noştri, care şi-au dat viaţa tocmai pentru această credinţă, într-o epocă atât de superficială ca şi a noastră? Cum va lăuda cineva după vrednicie toate aceste suflete, care pentru dragostea lui Hristos şi pentru slava Sfintei noastre Biserici, au dispreţuit lumea şi cele ale lumii şi s-au ciocnit cu sinistrul diavol şi cu nenorociţii lui slujitori? Totuşi, laudele acestor chipuri nemuritoare, există! Există învistierite şi scrise în imnologia noastră, în istoria şi în diamantele textelor patristice pe care le deţinem şi pe care astăzi unii vor atât de mult să le facă dispărute de pe faţa pământului sau să le răstălmăcească.
          Dar în punctul acesta, iubiţii mei, ni se înfăţişează întrebarea inevitabilă. Ne străduim astăzi să păstrăm în esenţă această credinţă vie pe care am primit-o sau ne limităm doar la anumite cuvântări de laudă?
          Experiem Ortodoxia ca Ortopraxie sau ne mulţumim doar cu procesiunea sfintelor icoane, care, în lipsa unei lupte conştiente, sfârşesc într-un folclor care-L mânie pe Dumnezeu?
          Am conştientizat ce este Ortodoxia sau gândim că Biserica noastră este şi Ea una dintre multele "biserici" care există în lume?
Există în inima noastră capitolul cel mai de bază al învăţăturii dogmatice, că „în afara Bisericii (Ortodoxiei) nu există mântuire” sau taifunul blestematului ecumenism a distrus centrele sensibile ale credinţei, cu consecinţa de a se auzi voci rău-slăvitoare (kakodoxe) că "un plâmân al Bisericii este Biserica Ortodoxă, iar altul este Occidentul, cu Papa în frunte"?
Din nefericire, fraţii mei - şi să acceptăm asta, desigur nu ca să deznădăjduim, ci ca să ne trezim - din nefericire, a venit timpul în care, nu doar nevoinţele şi luptele Sfinţilor noştri Părinţi sunt necunoscute, ci – vai! – aceste chipuri sunt calomniate şi bârfite, cum că chipurile "au divizat Biserica şi acum se află la judecata lui Dumnezeu!” (aşa s-a exprimat cu ani în urmă actualul Patriarh ecumenic – n.tr.). Doamne, miluieşte!...   
Trăim în epoca în care unii se ruşinează să mărturisească unicitatea Credinţei noastre, ca să nu displacă ereziarhului papă şi întregii gloate a kakodoxiei şi a perversităţii protestantismului. Şi am ajuns ca în cadrul sărbătorilor oficiale (la marile hramuri) să-l vedem pe Papa înveşmântat, dându-şi "bine-cuvântarea" («ευλογία»), mai bine zis, ne-cuvântarea (αλογία), într-o biserică ortodoxă creştinilor ortodocşi (?) şi pe sărmanii psalţi cântându-i imnul şi polihroniul... (aşa s-a întâmplat la vizita papei în Fanar –n.tr.) Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne! Slavă Ţie! 
Cu siguranţă, faptul că acestea nu constituie Dogma şi Morala Ortodoxă, faptul că toate acestea sunt  un teatru al absurdului, mai degrabă al diavolului, şi nu au nici măcar o legătură cu curata noastră Ortodoxie, nu e nevoie ca cineva să dispună de deosebite harisme pentru a înţelege. Când însă, ajungem în punctul de a vedea monahismul "mutant (preschimbat)", care târăşte în tribunale pe mirenii evlavioşi şi bine-credincioşi şi condamnându-i, deoarece aceştia se opun teatrului ecumenist, atunci, fraţii mei, înţelegem clar că am ajuns din nou în timpurile când Credinţa noastră scumpă ne va costa. Ne va costa de acum înainte poziţii, reputaţie, libertate... şi chiar însăşi viaţa noastră!
Deci, aşa! O ştim. Să o afle clar „copiliţele Papei”, după expresia Sfântului Marcu Evghenicul. O ştim şi suntem pregătiţi.
"Să orăcăie broaştele" ecumenismului şi „să se agite ca nebunii cocoşeii" sincretismului religios. Să pregătească „în ascuns şi în taină" înţelegeri secrete care nesocotesc Sfânta Predanie a Credinţei noastre.
Noi, ca nişte copii adevăraţi ai Ortodoxiei noastre, în ciuda lipsurilor noastre, prin harul lui Dumnezeu ne vom lupta să rămânem întăriţi şi neclintiţi pe crenelurile Credinţei noastre.
Faruri veghetoare, cler, monahism şi poporul credincios al Domnului, chiar dacă în aparenţă puţini, vom înălţa steagurile Ortodoxiei noastre şi când în cadrul întâlnirilor obscure se "va întinge condeiul hotărârii”, noi, cu glas puternic, "într-un singur trup şi cu o singură gură", vom cânta şi vom mărturisi victoriosul imn al Credinţei noastre: Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi ţie, Cinstire, de-Părinţi-predanisită. Întru tine ne-am născut, întru tine trăim şi întru tine vom şi adormi! Şi dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine!
Fie, fraţilor! Amin.

(tradus din greacă: ierom. Fotie)

Read more...

Mitrop. Augustin Kandiotul la Duminica Ortodoxiei: "SUB POMUL ORTODOXIEI"

SUB POMUL ORTODOXIEI
Duminica I din Post (Ioan 1, 44-52)

„Te-am văzut sub smochin”
(Ioan 1, 51)

          Astăzi este o mare sărbătoare. Astăzi este Duminica I din Post, Duminica Ortodoxiei. Dar ce este, iubiţii mei, Ortodoxia?
          Ortodoxia este întocmai precum aurul curat. Precum aurul e scos din cuptor şi ori de câte ori îl arzi este tot mai curat, aşa şi Ortodoxia noastră: este aur care a ieşit din cuptoarele cele duhovniceşti. Iar cuptoarele cele duhovniceşti sunt Sinoadele Ecumenice şi Locale. Aşadar, Ortodoxia nu este rugina eresurilor, ci este aur curat, diamantul adevărului. Ortodoxia este soarele care străluceşte în Răsărit şi în Apus.
          Dacă am fi putut, iubiţii mei, să înţelegem ce este Ortodoxia, am fi iubit-o ca pe mama noastră. Ochii noştri s-ar fi umplut de lacrimi astăzi. Am fi ţinut sfintele icoane, am fi zis din inima noastră „Doamne, miluieşte”, şi am fi mulţumit lui Dumnezeu, deoarece nu ne-am născut în vreo altă ţară, ci ne-am născut în această patrie, în Elada, care miresmuieşte a Ortodoxie; deoarece ne-am născut din părinţi ortodocşi. De aceea cântăm: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?...” (Psalmul 76, 14).
          Ortodoxia! Câte teme deschide astăzi! Câte cărţi sfinte deschide astăzi! Câte minuni are să istorisească ziua de astăzi! Ce să spunem? Să istorisim ce este această credinţă a noastră? Să prezentăm biruinţele şi triumfurile de peste veacuri? Să înălţăm cinstitele steaguri ale Ortodoxiei, care sunt vopsite cu sângiuri? Să povestim istoria acestei zile sfinte şi să arătăm cum vreme de o sută de ani satana şi slujitorii lui au încercat să dărâme această sfântă Biserică a noastră, dar nu au putut, şi că în cele din urmă au fost nevoiţi să-şi mărturisească înfrângerea? Sau să spunem despre acei eroi ai credinţei noastre, patriarhii, împăraţii, împărătesele, monahii, egumenii, poporul anonim, care până la moarte s-au luptat pentru credinţa noastră ortodoxă? Ar trebui, fraţii mei, să avem mult timp. Ar trebui ca şi eu să am putere duhovnicească. Ar trebui să fiu un Hrisostom (un Gură-de-Aur) sau un Vasilie sau un înger zburător. Ar trebui ca şi voi să aveţi o mare voinţă, pentru a putea să istorisim măreţiile zilei de astăzi. Dar pentru că toate acestea nu există, vă voi ruga să acordaţi puţină atenţie la câteva detalii ale Evangheliei pe care am auzit-o astăzi. Ajunge şi un singur detaliu al Evangheliei ca să ne folosim duhovniceşte în această sfântă zi a creştinătăţii. Care detaliu?

***

          Hristos ne constituie în micul lui stat, pentru a predica cea mai mare revoluţie din lume. Şi cheamă pe unul din ucenicii Lui. Acest unul nu a fost Platon, nu a fost Aristotel, nu a fost unul din bărbaţii mari ai lumii antice, nu a fost om de ştiinţă, nu a fost înţelept, nu a fost bogat. Dar ce a fost? Un sărăcuţ. Era un pescar necunoscut, care-şi arunca mrejele în lac, ca să se întreţină pe el şi familia lui. Numele lui era Filip. Îl cheamă Domnul. Pentru că Hristos este magnetul, care atrage orice suflet nobil. Şi Filip a fost sedus imediat de dumnezeiasca faţă a Hristosului nostru. A rămas alături de el. Asculta dumnezeieştile Lui cuvinte. Vedea faţa Lui care strălucea mai mult decât soarele. Şi-a spus în sine: Am aflat izvorul, L-am aflat pe Dumnezeu!
          De atunci, Filip nu s-a liniştit. Aripi la picioarele lui, să alerge în stânga, în dreapta şi să răspândească această mare descoperire, că a aflat izvorul adevărului. Şi mai întâi de toate îl cheamă pe prietenul său duhovnicesc, pe Natanael, zicându-i: „Vino şi vezi” (Ioan 1, 47). Şi vine Natanael, gânditor şi cu multe îndoieli. Iisus, doar ce l-a văzut, îi zice: „Iată un om cu inima fără ură şi răutate” (Ioan 1, 48). Natanael răspunde: „De unde mă cunoşti?” (Ioan 1, 49). De unde mă ştii? Şi Hristos îi zice: „Te-am văzut sub smochin”. Natanael se nedumereşte şi se minunează. Înţelege că Cel care cunoaşte detaliile vieţii lui nu este nimeni altul decât Dumnezeu. Şi mărturiseşte: „Rabbi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu…” (Ioan 1, 50), Fiul lui Dumnezeu celui viu. Acest detaliu, fraţii mei, că Hristos l-a văzut sub smochin, aş vrea să-l avem în vedere ca pe o învăţătură a zilei de astăzi.   

***

          După cum ştim cu toţii, Ţara Sfântă, Palestina, până astăzi este plină de smochini. Solul este ca şi al nostru, iar clima temperată. De aceea smochinului îi prieşte acolo şi pentru că are frunza lată pe ramuri, ramurile smochinului se târăsc pe jos. Smochinul este smerit. Nu-şi înalţă ramurile cu mândrie în sus,ci ramurile lui cu frunzele late cad, iar jos - sub smochin, se formează un adăpost, un ascunziş. Acolo s-a dus Natanael. Era un obicei ca cei evlavioşi să meargă sub frunzarul smochinului şi acolo să-şi facă rugăciunea şi să citească în linişte Legea lui Dumnezeu.
          „Te-am văzut sub smochin” (Ioan 1, 49). Adică în clipa în care ceilalţi aleargă în dreapta şi stânga şi pierd preţiosul lor timp în distracţii şi în lucruri deşarte, în clipa în care unul fură, în clipa în care altul adună comori, în clipa în care unul se afundă ca porcul în mocirlă, tu, Natanaele, timpul tău nu l-ai irosit în cele deşarte ale lumii, ci te-am văzut sub smochin îngenunchind şi rugându-te lui Dumnezeu şi citind legea Lui.
          „Te-am văzut sub smochin”. La acest cuvânt, fraţii mei, trebuie să luăm aminte. Câte ne învaţă! Acest cuvânt se potriveşte şi pentru noi. Pentru că şi nouă ne va zice Hristos: „Te-am văzut”. Dar unde ne-a văzut pe noi? Suntem noi sub smochin? Şi ce este smochinul?
          Vă întreb, fraţii mei.
          1. Ne vede Hristos, împlinind sfânta Lui voie? Ne vede Domnul, sculându-ne dis-de-dimineaţă şi primul nostru cuvânt să fie: Dumnezeule, îţi mulţumim? Precum păsărelele, care atunci când se trezesc nu aleargă să caute de mâncare, ci cântă matinal, luminânda, zic „mulţumesc”. Facem şi noi la fel? Ne vede Dumnezeu făcând rugăciunea dimineaţa, la prânz, la masă că facem rugăciunea, seara că îngenunchem în faţa icoanelor şi ne facem iarăşi rugăciunea?
          2. Ne vede că citim legea Lui, că luăm în mâini Evanghelia?
          3. Ne vede Hristos că venim la biserică şi că adorăm sfânt numele Lui? Ne vede că mergem la spovedanie, că ne spunem păcatele?
          4. Ne vede Hristos că ne împărtăşim cu Preacuratele Lui Taine?
          5. Ne vede Hristos că deschidem portofelul şi pe ascuns-pe ascuns ne milostivim de fratele nostru neputincios? Ca şi Sfântul Nicolae, care umbla noaptea pe străzi şi arunca în casele cele sărace micile economii ca să miluiască fetiţele sărace. Ne vede Hristos făcându-ne datoria?

***

          Fraţii mei! Aşa să trăim. Într-o zi, Hristos ne va spune: Creştine, „te-am văzut sub smochin” (Ioan 1, 51). Iar „smochin”, pom pe care nimeni nu va putea să-l dezrădăcineze, pom roditor, pom nemuritor, este Sfânta noastră Biserică. Sub acest pom să trăim cu toţii, mici şi mari. Iar pomul acesta este Ortodoxia, în care credinţă toţi să trăim, fraţii mei, zicând ceea ce vom auzi peste puţin timp: „Aceasta este Credinţa Apostolilor! Aceasta este Credinţa Părinţilor! Aceasta este Credinţa Ortodocşilor! Aceasta este credinţa care a întărit lumea” şi a mântuit-o. Amin.     

+ Episcopul Augustin
(Omilie a mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,
rostită în biserica Sfântului Constantin în Kolono, Atena, 18.03.1962)

(trad. din elină: monahul Leontie)

Read more...

Canonul Sf.Andrei Criteanul - fragment

17 februarie 2010

"Ingropat-am prin patimile mele frumusetea chipului celui dintai..."(fragment din canonul Sf.Andrei Criteanul)

Read more...

Iubi-Te-voi, Doamne!

Read more...

Fecioară Curată - Byzantion

Read more...

Mitrop. Serafim de Pireu: „Inadmisibilă hotărârea Bisericii Serbiei”

Mitropolitul Serafim de Pireu:
„Inadmisibilă hotărârea Bisericii Serbiei”

          Profundă amărăciune a exprimat astăzi Mitropolitul Serafim de Pireu, în ceea ce priveşte hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei, care a disponibilizat pe Episcopul Artemie de Raşca şi Prizren. De semnalat că Agenţia de Ştiri Bisericeşti „Romfea.gr” a scris despre ancheta judiciară încă de duminică, 14 februarie 2010.

          Mitropolitul Serafim de Pireu despre Episcopul Artemie:
   
          Cu profundă amărăciune, întristare şi durere am aflat despre hotărârea din ziua de 13 a lunii în curs a.c. a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei, care s-a întrunit sub preşedinţia nou-alesului patriarh, Preafericitul Irineu al Serbiei, despre disponibilizarea şi în esenţă îndepărtarea de la îndatoririle lui canonice a Preasfinţitului Episcop Artemie de Raşca şi Prizren, bărbat împodobit cu virtuţi apostolice, luptător pentru Credinţă şi mărturisitor al Ei.
          Simţim o profundă repulsie pentru această inadmisibilă hotărâre a Bisericii Ortodoxe a Serbiei, dar nu ne uimeşte, pentru că - după cum se vede - aceiaşi oameni - care l-au condus pe fericitul întru adormire patriarh al sârbilor Pavle la rugăciunea-în-comun cu romano-catolicii din Croaţia, care liturghisesc în mod ilegal şi eretic, care l-au „sanctificat” pe cardinalul Aloijio Stepinats, criminalul băutor de sânge şi falsul sfânt al para-sinagogii („adunăturii”) romano-catolice, pe autorul moral şi fizic al sângerosului asasinat (genocid) prin schingiuiri neînchipuit de dureroase a opt sute de mii (800.000) de sfinţi, slăviţi, noi mucenici ai poporului sârb şi ai Preasfintei noastre Biserici de către hoardele ustaşilor romano-catolici - orchestrează acum anihilarea canonică şi fizică a unui sfânt, neprihănit, iubitor de Dumnezeu şi iubitor de popoare, care este culmea duhovnicească a poporului sârb, luptând pentru drepturile credinţei şi ale patriei lui, prin acuze voalate, care în lumina adevărului nu pot sta în picioare.
          Invocăm de-Dumnezeu-primitele rugăciuni către Domnul -Întemeietorul Bisericii, ale Sfântului contemporan al poporului sârb şi profundului teolog ortodox - care a demonstrat prin excepţionalele sale opere kakodoxia (reaua-slăvire) eretică a papismului potrivnic lui Dumnezeu - ale fericitului întru adormire Stareţ Iustin Popovici, părintele duhovnicesc al ierarhului anti-ecumenist prigonit şi al altor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Sârbe, ca să înceteze îndată prigoana orchestrată împotriva lui.

(traducere: L. Mh. cf. romfea.gr)

Read more...

DISPONIBILIZAREA EPISCOPULUI ARTEMIE DE KOSOVO

ÎNCEPUTUL OFICIAL AL PRIGOANEI
 ÎMPOTRIVA ANTI-ECUMENIŞTILOR?

DEŞI CATOLICII I-AU UCIS ŞI I-AU DEVASTAT ŞI PRĂDAT  PE SÂRBI, NOUL PATRIARH IRINEU AL SERBIEI NU A APUCAT SĂ-ŞI IA BINE ÎNDATORIRILE ŞI IZGONEŞTE UN EPISCOP ORTODOX
ANTICATOLIC!

DISPONIBILIZAREA EPISCOPULUI ARTEMIE DE KOSOVO
INAUGURAREA OFICIALĂ A PRIGOANEI ÎMPOTRIVA ANTI-ECUMENIŞTILOR?

Proteste în Kosovo în timpul Liturghiei de duminică pentru îndepărtarea
episcopului Artemie

         
          Evenimentele se derulează într-un ritm alert. Erezia ecumenismului se întărâtă şi turbează. Dar Părinţii ne-au pregătit şi ne-au informat suficient: Fiecare erezie este îndrumată de către diavolul. Şi ecumenismul n-ar putea constitui o excepţie. Câte se scriu, câte vedem zilnic, câte se derulează incognito, şi în poporul credincios şi la noi ajung ecourile lor, amintesc de ceea ce este scris: „S-a coborât diavolul la voi, având mare mânie, ştiind că mai are puţină vreme” (Apocalipsa 12, 12).
          În fotografii sunt clerici şi laici, care în ciuda zăpezii, s-au adunat să protesteze împotriva acţiunii fără precedent a noului patriarh Irineu al Serbiei, de a-l elibera din îndatoririle sale pe Înaltpreasfinţitul Episcop Artemie de Kosovo (cf. http://aktines.blogspot.com/).  
          Nu avem încă traducerea celor spuse de episcopul Irineu Bulovici de Başca, care a şi comunicat evenimentul şi nu cunoaştem cauza exactă. Ştim însă că episcopul Artemie de Kosovo era unul dintre cei şase arhierei (acum opt – n.tr.) care au semnat „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”. Cunoaştem şi (am denunţat din primul moment) declaraţiile filocatolice ale noului patriarh, care a vorbit de o colaborare cu papa. Deci episcopul anti-ecumenist Artemie era greu de manipulat şi incomod. Se mai ştie şi faptul că părintele protopresbiter Gheorghios Tsetsis, mitropolitul Ioannis de Pergam şi însuşi patriarhul ecumenic Bartolomeu au încercat prin scrisori să-i timoreze pe toţi aceia care au semnat „Mărturisirea...” şi să îi împiedice pe alţii care ar fi vrut să o semneze. Desigur, patriarhul Bartolomeu a cerut Ierarhiei Bisericii Eladei să fie pedepsiţi toţi cei care au semnat „Mărturisirea...”. Însă nu au reuşit până acum să îngenuncheze împotrivirea Ierarhiei. Să presupunem că au căutat şi au găsit cel mai slab inel?
          Suntem solidari cu episcopul şi cu fraţii noştri sârbi nevoitori şi ne rugăm. Însă trebuie ca în acelaşi timp să înţelegem că acum este nevoie de o mai mare priveghere. Postul Mare să ne fie un prilej pentru rugăciune mai multă, ca Dumnezeu să ne lumineze şi să înţelegem dimensiunea exactă a situaţiei şi să ne întărească pentru luptele care vin, căci va fi nevoie de mari jertfe pe toate fronturile.
          „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului” a fost prima treaptă. Să mai urcăm una, înainte de a ne coborî din tren. În perioada Sinodului III Ecumenic, râvnitorul episcop Celestin, deci în perioada unei alte erezii, a nestorianismului, scria: „Acum este nevoie de o mai mare priveghere şi grijă. Acum, când înăuntrul Bisericii se făptuiesc şi se zic „cele potrivnice Bisericii”. Pentru că cei care au „război  civil nu sunt în nelucrare. Totuşi, în acest război intern, în această luptă casnică, să ne fie nouă zid credinţa, iar împotriva acestei necredinţe pe ea să o preferăm în ciuda săgeţilor duhovniceştilor... pe aceasta, pentru că păzită fiind, ne va păzi pe noi”.

Simatis Panaghiotis

Gracanica – „Vitejii” au interzis monahilor să intre în biserica mănăstirii aplicându-le lovituri.



COMENTARIUL BLOGULUI: “THRISKEFTIKA”
(Suntem de acord şi subscriem)

          Romfea.gr a precizat drept cauză a izgonirii „neregulile economice şi refuzul ascultării”.
          Noi spunem că pricina izgonirii este poziţia anti-ecumenistă declarată şi „refuzul ascultării” faţă de noul patriarh filocatolic al Serbiei. Să aşteptăm şi în Elada asemenea izgoniri ale celor care se luptă împotriva ecumenismului?

          14 februarie 2010  11:21
          Studitul a spus…

          Considerăm indispensabil că se cuvine ca în acest moment dificil Sinaxa anti-ecumenistă a Părinţilor care au redactat „Mărturisirea de Credinţă”, toate corporaţiile, uniunile şi asociaţiile ortodoxe care luptă împotriva ecumenismului să se declare solidare prigonitului ierarh mărturisitor şi anti-ecumenist, să luăm legătura cu el şi să-l rugăm să preia conducerea luptei anti-ecumeniste. Este clar că a fost izgonit pentru poziţiile sale anti-ecumeniste şi pentru semnătura lui pe „Mărturisirea de Credinţă”, pe care fraţii lui filocatolici le-au interpretat drept refuz al ascultării. Cât pentru neregulile economice nu comentăm, pentru că doar cu puţin timp în urmă am trimis ajutoare umanitare în Kossovo şi am fost alături, fiecare cum a putut. Cum se putea întâmpla aşa ceva când nu existau nici cele necesare traiului de pe o zi pe alta. Aşadar, să ne suflecăm mânecile, să acţionăm şi să fim alături de ierarhul mărturisitor prin toate mijloacele posibile.



           

Read more...

ARMELE DUHOVNICEŞTI ALE CREŞTINULUI

15 februarie 2010

ARMELE DUHOVNICEŞTI ALE CREŞTINULUI
          Mâine, iubiţii mei, începe Sfânta şi Marea Patruzecime, care ţine 40 de zile. Prima zi este Lunea cea Curată, iar ultima este Sâmbăta lui Lazăr.
          Biserica ne cheamă să ne nevoim. Avem vrăjmaşi. Iar cei mai mari vrăjmaşi ai noştri sunt trei: primul este trupul cu dorinţele lui rele, al doilea este lumea cu spaimele şi farmecele ei, iar al treilea este satana, care - cum zice Apostolul Petru -  „ca un leu răcnind umblă căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).
           Aşadar, suntem chemaţi la un război duhovnicesc. Şi precum soldaţii au arme, aşa şi noi, soldaţii lui Hristos, trebuie să fim înarmaţi cu armele pe care Apostolul Pavel le numeşte astăzi „armele luminii” (Romani 13, 12). Iar armele pe care ni le recomandă Sfânta noastră Biserică în această perioadă sunt patru.

***

          - Prima armă este postul. Unii moderni spun că postul nu reprezintă nimic. L-au inventat preoţii şi episcopii ca să ţină poporul supus. Aceasta este o minciună. Postul este un aşezământ vechi. Este, precum zice Marele Vasilie, „de aceeaşi vârstă” cu omul, atât de vechi ca şi omul. Când Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi pe Eva, le-a spus să mănânce din  roadele tuturor pomilor din rai în afară de unul. Ei, asta nu înseamnă post? Dar, din nefericire, Adam şi Eva nu au păzit acest post uşor şi au fost pedepsiţi: „au fost izgoniţi din rai”, precum auzim astăzi în cântări.
          Au postit Moise, Ilie, toţi profeţii şi patriarhii şi drepţii din Vechiul Testament. Au postit evreii, au postit toate popoarele. Dar mai înainte de toate postul îl recomandă Domnul nostru Iisus Hristos. Îl recomandă prin cuvintele pe care le-am auzit astăzi (vezi Matei 6, 16 - 18), şi - mai mult - prin faptele şi pildele Sale. După botezul Său, Hristos s-a dus în pustie, a rămas acolo 40 de zile, s-a luptat cu satana şi l-a învins; şi acolo a postit aspru, atâtea zile nici nu a mâncat, nici nu a băut nimic. Aşadar postul se întemeiază şi pe Vechiul şi pe Noul Testament. De aceea creştinul trebuie să postească.
          Dar şi medicina recomandă postul ca medicament. Un medic înţelept a spus că noi, oamenii, „ne săpăm groapa – mormântul, cu furculiţele şi cu lingurile”. Întâlnim postul până şi în natură, la animale. Ţestoasa, şarpele, broasca cad în mari  perioade de hibernare; în această perioadă desigur că postesc. Postul este o lege universală. În anii de demult oamenii se fereau de cărnuri şi de esenţele grase. În Pont, din Lunea cea Curată, măcelarul îşi atârna în cui cuţitul, se închideau măcelăriile şi doar în Sâmbăta cea Mare îl lua din nou. Acum ne-am transformat în cel mai carnivor popor: s-a umplut Elada de rotiserii. Nu ajung animalele din ţară,  aducem şi din afară şi pleacă banii. Noi mâncăm ca nişte sparţi, în timp ce dincolo, în Asia şi Africa, milioane de copilaşi mor. Însă ia aminte, vom plăti pentru asta. Vor veni iarăşi ani de foamete; se va împlini cuvântul Sfântului Cosma Etolianul: „Un pumn de făină – un pumn de aur”.
          Toţi să postească. Excepţie fac doar bolnavii, cei înaintaţi în vârstă şi femeile care alăptează copii. Biserica noastră este iubitoare de oameni. Nu vrea să-l nimicească pe om. Canonul apostolic zice că aceştia sunt scutiţi; toţi ceilalţi sunt obligaţi să postească.
          - Aşadar, o armă este postul. O altă armă este rugăciunea. Să ne rugăm mereu, însă în mod deosebit acum. În biserică, în fiecare seară, se cântă „Doamne al puterilor...” la Pavecerniţa Mare. Miercuri şi vineri se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Vineri seară „Apărătoarei Doamne cele de biruinţă...” şi Acatistul Buneivestiri (Heretisirile).
          Rugăciune şi în afara bisericii: dimineaţa şi seara, înainte şi după masă; pe drum, în maşină, în avion, pretutindeni. Strămoşii noştri spuneau: „Cad, îmi fac cruce şi îngerul este lângă mine”.
          Însă rugăciune şi acasă, în familie, tatăl – mama – copiii. Arătaţi-mi o familie care se roagă aşa, să cad să le sărut picioarele. Avem case frumoase, televizoare, mâncăruri, distracţii, desfrânări,  adultere, carnavaluri... Dumnezeu nu avem. Pentru aceasta vin pedepse, potrivit Sfintelor Cărţi.
          Nu te rogi? Nu eşti om. Nu te rogi? Nici animal nu eşti. Păsările Îl laudă pe Dumnezeu în cântări. Şi câinele căruia îi arunci un os şi dă din coadă ca şi cum ţi-ar spune „mulţumesc”. Şi omul? Toate i le dă Dumnezeu, iar el abia are o buche în gură şi îl înjură pe Hristos.
          - A treia armă este milostenia. Banii tăi să nu-i ţii doar pentru tine, pentru femeia şi pentru copiii tăi. Asta este iubire de sine. Să fii milostiv. Cât de milostiv? Evanghelia numără trei trepte ale milosteniei. Prima: să le împarţi pe toate (vezi Luca 18, 22); asta au făcut-o apostolii, martirii, asceţii. Nu poţi să le dai pe toate? Ei, atunci fă ceva mai uşor, dă jumătate; aceasta o spune Ioan Înainte-mergătorul (vezi Luca 3, 11). Nici jumătate nu poţi? Ei, atunci dă o zecime; precum făceau iudeii. Ai adunat 100? Dă 10 săracului. Dar nici asta n-o faci. Dar ce faci? Lozinca diavolului: toate pentru noi înşine, nimic pentru celălalt! Într-un sat, preotul a făcut o colectă pentru un sărman şi a adunat doar 1.000 de drahme. În aceeaşi seară au venit în centru dansatoare străine şi au dansat; tineri – bătrâni priveau la trupurile lor goale. Şi când au plecat, au numărat banii pe care i-au adunat. Erau, poftim, 350.000 de drahme. Foarte frumos! Pentru diavolul 350.000. Pentru Hristos? Aproape nimic...
          - Aşadar am spus: post, rugăciune, milostenie. Însă Hristos mai cere ceva. O spune astăzi Evanghelia. Ce anume? Să-ţi ierţi vrăjmaşul (vezi Matei 6, 14 – 15). Este a patra armă, cea mai grea dintre toate.
          Duhovnicul întreabă un suflet: - Nu cumva ai duşmănie cu cineva? – Am, cu o vecină. – Ce ţi-a făcut? – Asta şi asta. – Cât timp ai de când nu vorbeşti cu ea? – Sunt deja zece ani... Vine alta. – Ai vreun duşman? – Chiar soacra a scos sufletul din mine ! Nici „bună ziua” nu-i zic... Vine soacra: - A, chiar noră-mea!... Vine vecinul: - Am ură faţă de cutare. – Ei, acum trebuie să iertaţi. – A, nu se poate asta, bunicuţule. Dă-mi canon orice vrei, să aprind lumânări, să fac metanii, dar iertare nu dau. M-a ars, nu vreau nici să-l văd, nici să-l aud... Ce zice însă Evanghelia!? Cineva a întrebat pe un necredincios, care este cel mai frumos cuvânt din câte sunt scrise în Evanghelie, şi a răspuns: ceea ce zice Hristos, a ierta unul pe celălalt. Ierţi? Eşti creştin. Nu ierţi? Păcat de posturile tale, de drumurile tale la biserică, de metaniile tale, de toate câte faci. O spune clar Evanghelia astăzi. Ierţi, vei fi iertat. Nu ierţi, nu vei fi iertat. În seara aceasta, Biserica ne va chema pe toţi ca mai înainte să intrăm în post, nurorile să ierte pe soacre, soacrele pe nurori, bărbaţii pe vecinii lor, cei mici pe cei mari, cei mari pe cei mici. În felul acesta toţi ca nişte fraţi, ca o familie iubită să începem sfântul stadiu al Marii Patruzecimi.
          Sfântul Cosma Etolianul spune: Vai de cel care moare înainte de a se împăca cu duşmanul său! Mii de preoţi şi mii de episcopi să le citească rugăciuni la mormânt! Nu se iartă.

***

          La arme deci, iubiţii mei fraţi! Oricine apucă armele de război cu uşurinţă, arme care sunt de moarte, de distrugere, de pierzare; dar cu greu va apuca cineva armele cele duhovniceşti, „armele luminii”, despre care vorbeşte Apostolul Pavel astăzi.
          Să nu rămânem fără armele noastre: postul, rugăciunea, milostenia şi iertarea. Să postim, precum Domnul nostru Iisus Hristos în pustie. Să ne rugăm, precum Hristos noaptea în Ghetsimani. Să facem milostenii, precum Hristos a împărţit în lume bunătăţile  Lui. Şi să iertăm din inima noastră pe orice vrăjmaş, precum Acela, care de sus de pe cruce, a spus pentru răstignitorii Săi: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).
          De mâine la arme! Post, rugăciune, milostenie, iertare. Aceste patru să le avem şi atunci îngerii şi arhanghelii ne vor acoperi şi Dumnezeu va fi întotdeauna cu noi în vecii vecilor. Amin.


† Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,
în Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe Lakkia [Levaia] – Amintaios 28.02.1982)

-         traducere din elină: monahul Leontie -
         
         
                      

Read more...

"Teme-te de rău ca de foc”

11 februarie 2010

" Teme-te de rău ca de foc”
de Sf. Ioan de Kronstadt

Teme-te de rău ca de foc. Nu îl lăsa să îţi atingă inima chiar dacă pare drept sau cinstit. Indiferent de circumstanţe, nu îl lăsa să intre în tine. Răul este întotdeauna rău. Uneori răul se prezintă ca o strădanie spre slava lui Dumnezeu sau ca ceva cu intenţii bune către aproapele tău. Chiar în aceste cazuri, nu te încrede în această simţire. Este o strădanie greşită şi nu este însufleţită de înţelepciune. În schimb, lucrează pentru alungarea răului de la tine. Răul, oricât de inocent se arată, încalcă iubirea îndelung-răbdătoare a lui Dumnezeu, care este slava Lui cea dintâi. Iuda a trădat pe Domnul său pentru 30 de arginţi pretextând ajutorarea săracilor. Păstrează în minte că duşmanul urmăreşte continuu moartea ta şi atacă mai violent când nu te aştepţi. Răul lui este fără sfârşit. Nu lăsa ca mândria şi iubirea de bunurile materiale să te atragă de partea lui.

Când simţi mânie împotriva cuiva, crede din toată inima ta că este un rezultat al lucrării diavolului în inima ta. Încearcă să îl urăşti pe el şi faptele lui şi te va lăsa. Nu îl accepta ca pe o parte din tine şi nu îi da dreptate. Ştiu asta din experienţă. Diavolul se ascunde în spatele sufletelor noastre şi noi gândim orbeşte că acţionăm de unii siguri. Apoi, susţinem lucrarea diavolului ca pe ceva care face parte din noi. Uneori gândim că mânia este o reacţie dreaptă la ceva rău. Dar însăşi ideea că o patimă poate vreodată să fie dreaptă este o minciună totală şi de moarte. Când cineva este mânios pe tine, aminteşte-ţi că acest simţământ rău nu este de la el. Este doar înşelat de diavol şi este un instrument ce suferă în mâna lui. Roagă-te ca vrăjmaşul să-l părăsească şi ca Dumnezeu să-i deschidă ochii sufleteşti, care au fost întunecaţi de duhul cel rău. Roagă-te lui Dumnezeu pentru toţi oamenii robiţi de patimi pentru că vrăjmaşul acţionează în inimile lor. Poate tu urăşti pe aproapele tău, îl dispreţuieşti, nu vrei să-i vorbeşti cu calm şi cu afecţiune, pentru că el a fost ignorant, arogant sau dezgustător în vorbirea sau purtarea sa. Îl poţi dispreţui pentru că fost plin de sine sau mândru sau nerespectuos. Dar tu trebuie să fi mustrat mai mult decât el. „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” (Luca 4: 23). Aşadar: Învăţătorule, învaţă-te pe tine însuţi. Acest fel de mânie este mai rea decât orice rău. Cum poate fi alungat răul de un alt rău? Cum poţi lua un pai din ochiul unei alte persoane, dacă tu ai o bârnă în ochiul tău? Deprinderile rele trebuie îndreptate cu dragoste, bunătate, supunere şi răbdare. Recunoaşte-te pe tine ca cel mai rău dintre toţi păcătoşii şi crede asta. Consideră-te cel mai rău, alungă orice obrăznicie, mânie, nerăbdare şi furie. Apoi, poţi începe să-i ajuţi şi pe alţii. Fii îngăduitor cu privire la defectele altora, pentru că dacă vezi greşelile lor tot timpul, va fi continuu duşmănie. „Spatele mi-au lovit păcătoşii, întins-au nelegiuirea lor” (Psalm 129: 3). „Că dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru Cel ceresc vă va ierta pe voi” (Matei 6: 14). Din când în când putem simţi cea mai desăvârşită dragoste pentru Dumnezeu fără a ne iubi unul pe altul. Acesta este un lucru ciudat şi doar câtorva le pasă de el. Dar dragostea pentru aproapele nostru nu va veni niciodată fără propriul nostru efort.

Un adevărat creştin nu are nici un motiv să fie mânios în legătură cu nimeni. Mânia este fiica diavolului. Un creştin ar trebui să aibă doar iubire în interiorul său şi pentru că iubirea nu se laudă, el nu ar trebui să se laude sau să aibă vreun gând rău cu privire la alţii. De exemplu, nu trebuie să gândesc despre altă persoană că este rea, mândră etc. Şi nu trebuie să gândesc că dacă îi iert jignirea, ea va râde de mine sau mă va supăra din nou. Nu trebuie să lăsăm răul să se ascundă în noi sub niciun motiv. Răul şi mânia au de obicei multe şi felurite măşti.

Nu ceda în faţa simţirilor întunecate din inima ta, ci controlează-le şi dezrădăcinează-le cu puterea credinţei şi prin lumina minţii sănătoase. Aceste puteri te vor face să te simţi în siguranţă. „Să nu fiu ruşinat, că la Tine am scăpat” (Psalm 25: 20). De obicei, simţirile întunecate se dezvoltă adânc în inimă. Cineva care nu a învăţat cum să le izgonească va fi trist, de cele mai multe ori mânat de gânduri şi va fi greu pentru el să se raporteze corect la el însuşi şi la alţi oameni. Când se apropie de tine, însufleţeşte-te cu putere lăuntrică, bună-dispoziţie şi glume nevinovate şi te vor părăsi curând. Aceasta o spun din experienţă.

Doamne, dă-mi putere să iubesc pe fiecare ca pe mine însumi şi să nu mă mânii niciodată sau să lucrez pentru diavol. Dă-mi putere să răstignesc înfumurarea mea, mândria mea, lăcomia mea, scepticismul meu şi alte patimi. Ajută-ne să avem un singur ţel: iubirea reciprocă. Ajută-ne să nu ne îngrijorăm de nimic. Fii singurul Dumnezeu al inimilor noastre şi ajută-ne să nu ne dorim nimic în afară de Tine. Ajută-ne să trăim mereu în iubire unificatoare şi fă-ne să urâm orice ne desparte întreolaltă şi de dragoste. Aşa să fie! Aşa să fie!

Dacă Dumnezeu S-a arătat pe Sine nouă şi trăieşte în noi, şi noi în El (după Cuvântul Său veşnic), nu ne va da El totul? Ne va înşela El vreodată sau ne va părăsi? El Care nu şi-a cruţat propriul Său Fiu, ci L-a predat pentru noi toţi – cum nu ne va da cu îndurare şi toate împreună cu El? (Romani 8: 32). Acum fii mângâiat, dragul meu, şi să nu ştii nimic decât de iubire. Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul! (Ioan 15:17).

(Versiune în limba română: Cătălina Ţ. şi monahul Leontie;

Read more...

Comunicat de presă al Sfântului Sinod al Bisericii Eladei: Pomenirea Sf. Fotie, sărbătorită cu fast

Comunicat de presă al Sfântului Sinod al Bisericii Eladei:
Pomenirea Sfântului Fotie a fost sărbătorită cu fast

Cu mare fast a fost sărbătorită şi anul acesta pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Fotie, patriarhul Constantinopolului, numit cel Mare, ocrotitorul Sfântului Sinod al Bisericii Eladei.
Dimineaţa, s-a săvârşit în biserica mare a Sfintei Mănăstiri a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu - Pentelis Utrenia şi Dumnezeiasca Liturghie, slujind Preafericitul Ieronim, Arhiepiscopul Atenelor şi a toată Elada, împreună cu doi mitropoliţi sinodali, Înaltpreasfinţitul Ierotheos, Mitropolit de Limnos şi Sfântul Evstratie şi Înaltpreasfinţitul Ierotheos, Mitropolit de Navpaktos şi Sfântul Vlasie.
Au fost prezenţi reprezentantul Patriarhiei Alexandriei în Atena, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Petros de Axonis, Exarhul Preasfântului Mormânt în Atena, preacuviosul şi eruditul arhimandrit Damianos Panu, Înaltpreasfinţiţii Mitropoliţi Hrisostomos de Peristerios, Hrisostomos de Zakinthos, Iakovos de Mitilene, Dimitrios de Gumenissa, Panteleimon de Veria, Panteleimon de Xanthis, Vasilios de Elassona, Nikolaos de Fthiotida, Ignatios de Dimitriada, Kirillos de Tesaliotida, Serafim de Pireu, Nikolaos de Mesogheea şi Lavriotiki, Hrisostomos de Messinia, Panteleimon de Koroneea, Preasfinţiţii Episcopi Ioannis de Termopile, Pavlos de Neohorios, şi Teodoritos de Nazianz, precum şi domnul Kirillos Misiakoulis, Mare Secretar al Sfântului Sinod.
După sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, la Centrul Interortodox al Bisericii Eladei, care se află în cadrul Sfintei Mănăstiri Pentelis, a avut loc întâlnirea consfinţită pentru această zi a membrilor Sfântului Sinod cu profesorii şi ceilalţi dascăli ai Facultăţilor de Teologie din cadrul Universităţilor din Atena şi Tesalonic.
Întâlnirea a fost prezidată de Preafericitul Ieronim, Arhiepiscop al Atenelor şi a toată Elada, care la deschidere a spus următoarele: „Înţeleapta alegere a sărbătorii Sfântului Fotie pentru consfinţirea întâlnirii oficiale şi a consfătuirii comune a Înaltpreasfinţiţilor Arhierei ai Sfântului Sinod al Biserici Eladei cu erudiţii profesori ai Facultăţilor de Teologie din cadrul Universităţilor din Atena şi Tesalonic pentru una din chestiunile teologice actuale ale Bisericii, a creat deja o lungă tradiţie de colaborare ziditoare pentru evidenţierea valorii în timp a tradiţiei ortodoxe.
În acest înţeles, îi primesc cu o deosebită bucurie pe distinşii reprezentanţi ai Bisericii Pastorale şi ai Facultăţilor de Teologie, precum şi pe distinşii participanţi la prezenta întâlnire, fiind sigur că referatul, intervenţiile şi propunerile vor lumina importante laturi ale temei”.
          Tema consfătuirii pe anul acesta a fost: „Sfântul Fotie şi primatul episcopului Romei”. A vorbit profesorul Catedrei de Teologie Socială a Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena, Preasfinţitul Kirilos (Katerelos), episcop de Avidos. Vorbitorul, luând pretext din întrunirile Comisiilor Teologice Mixte de Dialog, semnalează: „Este într-adevăr impresionant că într-unul din textele care au fost emise de către Comisia Teologică Mixtă de Dialog dintre Biserica romano-catolică şi Bisericile Ortodoxe, în cadrul celei de-a IV – a întruniri generale a acestei Comisii la Bari, în Italia (1987), în paragraful final, după ce mai întâi se accentuează că nu este posibilă comuniunea sacramentală fără comuniunea în credinţă, se face trimitere la una dintre hotărârile sinodului care s-a întrunit în anii 879-880 la Constantinopol. Acest sinod, după o perioadă bisericească foarte tulbure şi dureroasă pentru Răsărit, l-a recunoscut pe Sfântul Fotie drept patriarh ecumenic, a interzis orice adaos la Simbolul de credinţă şi printre altele a hotărât că fiecare tron poate să îşi păstreze vechile obiceiuri şi tradiţii.
Desigur, este impresionant şi interesant că se face trimitere la un sinod care s-a constituit în ultima întâlnire a Răsăritului şi a Apusului înainte de definitiva lor ruptură din 1054. În principal, impresionant şi interesant este faptul că sinodul care se impune astăzi ca model de conglăsuire cu Apusul este acela care a dezavuat sinodul care îl recunoscuse ca patriarh pe Ignatie, cu exact zece ani înainte, 869-870. Acest sinod ce a avut loc cu zece ani înainte este cel care a pus membrilor săi recunoaşterea primatului papal ca o condiţie pentru participarea lor la sinod. Acest sinod este considerat ca al VIII – lea Sinod Ecumenic al Bisericii romano-catolice, care împreună cu Sinodul II de la Lyon (1274) şi Sinodul de la Ferrara-Florenţa sunt amintite în capitolul al IV – lea al Constituţiei Pastor aeternus al Conciliului I Vatican în 1870, unde este formulată învăţătura romano-catolică despre infailibilitatea papei”.
Într-un alt loc a subliniat: „Patriarhul Fotie şi papa Nicolae, încă din perioada tradiţiei comune a primului mileniu, apar ca reprezentând eclesiologii diferite între ele. Fotie a fost condamnat de către papa Nicolae că s-a urcat anticanonic în tronul patriarhal prin „îngrămădita” lui hirotonie în cele trei trepte ale preoţiei. În scrisoarea sa de apărare către Nicolae din august – septembrie 861, Sfântul Fotie va aminti de strălucita sa ascensiune la Curtea imperială şi de slujirea sa ca profesor la Universitatea din Magnavra, poziţii care i-au adus autoritate şi recunoaştere, aşa încât să nu fie nevoie de ridicarea sa în tronul patriarhal pentru a le dobândi. Dovedeşte dispoziţie paşnică şi de împăcare pentru păstrarea unităţii, după care va urma convocarea Sinodului Întâi-Doilea pentru a fi îndepărtate cu desăvârşire rănile iconoclasmului”.
„A constituit şi constituie o convingere temeinică a Răsăritului, deja de la Sfântul Ignatie, că Biserica în sinaxa ei euharistică a Bisericii locale se revelează drept catolică (universală), ca desăvârşit Trup al lui Hristos. Fiecare Biserică locală reprezintă în istorie o icoană exactă a întregii Biserici, care este Biserica Universală (Catholică). Potrivit actului martiric al lui Policarp, fiecare Biserică locală, constituie o „colonie” a Bisericii Universale. Ca prezenţă, Biserica locală nu constituie un fragment sau o parte a celei Universale, ci locul în care „întreaga Biserică Universală este prezentă”, cum semnalează mitropolitul Ioannis Zizioulas de Pergam. Este cu totul conform cu vechea tradiţie că fiecare Biserică locală aflată în comuniune cu celelalte Biserici locale constituie adeverirea Bisericii lui Dumnezeu celei Una şi Nedespărţite, precum semnalează recent şi textul de la Ravenna (2007) şi, mai înainte, textul de la Monaco (1982). În acest înţeles, catolicitatea fiecărei Biserici locale se înţelege ca şi comuniune în timp cu Biserica cea Una în orice loc. Consecinţa logică a acestor consideraţii eclesiologice este recunoaşterea suficienţei şi autonomiei Bisericii locale şi, prin urmare, diversitatea modurilor ei de exprimare a uneia şi aceleiaşi credinţe a Bisericilor locale care sunt legate întreolaltă cu legătura şi comuniunea iubirii.
Vizavi de aceste consideraţii eclesiologice, în Apus s-au înregistrat evoluţii politice şi culturale în secolul al IX –lea, care nu au lăsat indiferentă gândirea teologică şi viaţa bisericească, care deja începuse să meargă pe drumul ei”.
În sfârşit, Preasfinţitul vorbitor a completat: „Poziţia dinamică şi venerabilă a Sfântului Fotie în faţa papilor Nicolae, Adrian şi Ioan demonstrează că varietatea este acceptată în temele de o importanţă secundară, însă niciodată în problemele, care ating şi se referă la învăţătura dogmatică a adaosului „Filioque”, în timp ce şi întregul comportament al Sfântului Fotie demonstrează că al 34-lea Canon apostolic era valabil în primul mileniu nu doar la nivel eparhial, ci universal. Primatul la orice nivel nu este înţeles şi nu se exercitează în afara sinodalităţii. Poziţia episcopului Romei nu poate să fie înţeleasă în afara sau deasupra pentarhiei patriarhilor, în afara sau deasupra Sinodului Ecumenic.
Cercetarea izvoarelor istorice din epoca Sfântului Fotie mărturiseşte fără îndoială că drumul pentru a ajunge să mărturisim „un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez” este încă lung, însă este totuşi un drum deschis celor care cu seriozitate şi cu un profund simţământ de responsabilitate întreţin şi susţin dialogul adevărului şi al iubirii, ce se află în desfăşurare, „ca toţi să fie una, …ca lumea să creadă” (Ioan 17, 21). Nu există îndoială că acest drum îl urmează Bisericile Ortodoxe, sub îndrumarea de coordonare a Marii Biserici a lui Hristos a Primului Tron, a Patriarhiei noastre Ecumenice”.   
Au intervenit Înaltpreasfinţiţii mitropoliţi Ierotheos de Navpaktos, Hrisostomos de Peristerios, Hrisostomos de Messinia, precum şi erudiţii domni Nikolaos Mitsopoulos, Galitis Gheorghios, Ikonomou Ilias, Voulgaris Hristos şi Vlasios Fidas.
          Preafericitul a închis întreaga manifestare după ce a mulţumit atât vorbitorului, cât şi participanţilor. La orele 13, Preafericitul a oferit o masă oficială în cinstea erudiţilor profesori ai Facultăţilor de Teologie, masă pe care a cinstit-o cu prezenţa sa S.S. Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, aflat în Atena, care, după salutul Preafericitului Arhiepiscop, a răspuns, salutând întreaga manifestare şi pe cei de faţă făcând referire la evlavioasa personalitate a Sfântului Fotie.

Din partea Biroului de Presă a Sfântului Sinod.
 
 
 


Read more...

CUM NE ÎNCHINĂM ÎN TIMPUL SFINTEI LITURGHII?

10 februarie 2010

CUM NE ÎNCHINĂM
ÎN TIMPUL SFINTEI LITURGHII?
 De obicei, la sărbătorile Sfintei Cruci vorbim şi despre taina Crucii lui Hristos şi despre semnul crucii şi importanţa lui în viaţa noastră creştină. Cineva mi-a cerut să vorbesc despre asta acum şi m-am hotărât să fac ascultare. Aşadar, reţineţi:
 Semnul crucii făcut corect aduce binecuvântarea lui Dumnezeu. Semnul crucii făcut indiferent, oricum, incorect îndepărtează binecuvântarea lui Dumnezeu şi atrage „binecuvântarea” celuilalt, care se bucură, râde şi se îmbolnăveşte de râs; aşa spunea părintele Cleopa: râde dracul de se îmbolnăveşte, intră în spital, săracul… De ce? De crucea ta! Deci crucea niciodată nu se îndoaie, adică niciodată crucea nu se face în poziţia încovoiată a trupului, ci în poziţie de drepţi. După ce ai dus mâna pe umărul stâng, aici, să o vadă şi cel din spatele tău - să vadă mâna pe umărul stâng, pentru că aici e cea mai mare ispită, unii o duc în jos, unii o duc doar până la jumătate sau pe piept, sau sub piept, (deci pe umărul stâng), abia după aceea faci închinăciunea sau metania. Toţi trebuie să ne corectăm. Deci, păcătoşilor asemenea mie, pocăiţi-vă şi nu mai strâmbaţi crucea lui Hristos. Faceţi una şi bună decât o mie şi strâmbe, una şi corectă decât o mie şi rele! Crucea lui Hristos este armă asupra diavolului, cum auziţi la Sfântul Maslu cântându-se: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat-o nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, se scutură, nesuferind a căuta spre puterea ei”. Ea e armă şi e putere numai atunci când se face corect şi cu evlavie. Deci una şi bună şi apoi puteţi trece şi la a doua şi bună, şi la a treia şi bună, şi la a mia cruce şi bună. Dar nu o mie şi rele. Decât o mie şi rele mai bine una şi bună; că cele o mie şi rele nu sunt nici armă împotriva diavolului, nici putere a lui Dumnezeu mântuitoare. Deci nu mai strâmbaţi crucea! Nici măcar cu capul în piept sau cu capul plecat nu se face crucea. Crucea se face în poziţie de drepţi. Cum sunt soldaţii în armată în poziţie de drepţi, aşa se face crucea, pentru că ea e armă de biruinţă şi steag sau stindard biruitor. Steagul nu se pune sub obroc, se ţine la înălţime, se atârnă pe catarg. La fel şi crucea lui Hristos - care este îngerilor bucurie şi diavolilor rană de nesuferit - nu se ascunde de un trup încovoiat. Se face în poziţia de drepţi.
Nu e neapărat să vă aplecaţi cu mâna până la pământ, deşi aşa e cel mai indicat, dar crucea trebuie să fie neapărat dreaptă. Dacă preotul sau diaconul nu se închină la fiecare ectenie nu trebuie să cădem în ispita de a judeca. Poate pomeneşte, are o carte în mână sau un microfon, după caz, sau ia prinoase de la credincioşii întârziaţi şi în acelaşi timp zice ectenia. Dar trebuie să ştim că închinarea noastră este respiraţia Bisericii. La fiecare ectenie, când auzim „Domnului să ne rugăm”, toată Biserica (adunarea credincioşilor) trebuie să se închine, să facă o mică închinăciune, până la brâu, sau chiar atingând cu mâna pământul; dar închinăciunea la pământ o facem numai când avem loc pentru asta şi nu deranjăm pe cei din faţă sau pe cei din spate. (Grecii fac întâi plecăciunea şi apoi se îndreaptă şi fac semnul crucii; însă noi şi slavii facem întâi semnul crucii şi apoi facem plecăciunea, închinăciunea sau metania. Aşa ne-am obişnuit, de când ne-am închinat pentru prima oară). Deci, la fiecare chemare  a Ecteniei Mari se face închinăciune mică, aplecându-ne până la brâu (sau mai puţin chiar, după putere şi spaţiu). Dar crucea trebuie făcută în poziţia de „drepţi”. La fiecare „Domnului să ne rugăm!” cu care se încheie majoritatea chemărilor Ecteniei Mari. Ne închinăm şi la fiecare cerere din cadrul ecteniei întreite (ectenia de după citirea Evangheliei) când auzim ultimele cuvinte – majoritatea se termină cu cuvintele „pentru sănătatea şi mântuirea lor”. La fel ne închinăm la ectenia de după Heruvic: la fiecare „Domnului să ne rugăm” sau „De la Domnul să cerem” facem câte o mică închinăciune sau plecăciune.
„Să nu ne rugăm ca fariseul fraţilor…” Trebuie să ştim că la Liturghiile Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfântului Sfântului Vasile cel Mare nu se îngenunchează deloc. Dar există trei momente mai înălţătoare şi mai sfinţitoare decât altele, momente în care credincioşii nu stau cu fruntea sus ca fariseul, ci iau poziţia vameşului: închinăciune cu mâna până la pământ sau măcar până la genunchi şi rămânerea în această poziţie. Dacă unii bolnavi nu pot nici asta, pot însă să se ridice în picioare - dacă stau jos, şi să-şi plece capul.  (Iar dacă cineva simte multă umilinţă şi pocăinţă are toată libertatea să-şi plece genunchii inimii, să îngenuncheze în duh, dar să nu strice rânduiala Bisericii pe care Sfinţii Părinţi au aşezat-o cu luminare de la Dumnezeu. Cum cântăm la Bobotează? „Că unde este de faţă Împăratul, este şi buna rânduială”.) Aceste trei momente sunt: 1) Vohodul (Intrarea) Mare cu Cinstitele Daruri din cadrul Heruvicului (adică pe toată perioada transferării Darurilor de la Proscomidiar pe Sfânta Masă; altfel spus: cât ţin pomenirile). 2) Cântarea „Pre Tine Te lăudăm” (când are loc prefacerea Darurilor în Trupul şi Sângele Domnului). Cât ţine această cântare stăm cel puţin cu capul aplecat, cu multă umilinţă, rugându-ne din inimă, cu toată atenţia. E momentul Pogorârii Duhului Sfânt peste noi şi peste Darurile noastre. 3) „Să luăm aminte: Sfintele Sfinţilor!”. În timpul rostirii acestor cuvinte credincioşii stau în poziţie de închinăciune cu capul plecat, dar în picioare.
Acestea sunt cele mai sfinte momente şi e bine să avem o poziţie adecvată, aşa încât să fim „ca un singur trup” în închinarea pe care I-o aducem lui Dumnezeu.
Îngenunchiem doar la Liturghia Darurilor mai-înainte-sfinţite, de luni până vineri, liturghie ce se săvârşeşte doar în Postul Mare, şi atunci cu fruntea până la pământ. Semnalul îngenunchierii şi ridicării îl dă clopoţelul.
Reţineţi, fraţi şi surori. Aşa este corect. Aşa trebuie să ne închinăm.
În timpul citirii Evangheliei stăm în picioare în poziţia de „drepţi” – aşa cum ne şi îndeamnă, de altfel, sfinţitul binevestitor. La Sfânta Liturghie se poate sta pe scaun doar la Apostol şi când se citeşte cuvânt de învăţătură sau se predică. În rest, nu se stă pe scaun la Sfânta Liturghie. Fac excepţie cei bătrâni, bolnavi, neputincioşi, femeile însărcinate, iar copiii mai puţin.
Sfânta Treime să ne lumineze pe toţi, aşa încât nu numai să ştim, ci mai ales să împlinim! Amin!
Pr. Leontie

Read more...

Comentarii recente

"Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască." (Sf. Ioan Gură de Aur).

  © Blogger template Writer's Blog by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP