ARHIM. IOIL KONSTANTAROS: Lectura apostolică din Duminica fiului risipitor

31 ianuarie 2010

          ARHIM. IOIL KONSTANTAROS:
Lectura apostolică din Duminica fiului risipitor
I Corinteni 6: 12 -20

Între multele teme  pe care  le dezbate Apostolul neamurilor (în epistolele) către corinteni se află şi tema foarte serioasă a trupului omenesc. Şi aceasta, pentru că existau unii care,  evident marcaţi de viaţa lor de mai înainte, credeau că erau „liberi” să trăiască cum vor, cu consecinţa ca trupul să şi-l transforme în obiect al cochetăriei şi al exploatării păcatului.
Însă să vedem textul apostolic în traducere şi apoi să ne concentrăm atenţia asupra unui punct foarte serios, pentru că după cum se pare şi în acest caz istoria se repetă:
12. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.
13. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup.
14. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa.
15. Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! 
16. Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? "Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup".
17. Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. 
18. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. 
19. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? 
20. Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.
Aşadar, aceste adevăruri le propovăduieşte dumnezeiescul Pavel dinamic şi incontestabil. Însă, fraţii mei, zici că nu au trecut atâtea veacuri cu modele de vieţuire creştină, zici că nu au fost martirizaţi oameni pentru a rămâne neprihăniţi şi curaţi, zici că mesajul autentic al Sfintei Evanghelii s-a pierdut cu desăvârşire pentru unii, fără doar şi poate falşi creştini. Şi iată, din nou, îşi fac apariţia, în spaţiul mai larg al Bisericii, oameni, chiar şi clerici (?), care propovăduiesc exact cele pe care le condamnă atât de clar Duhul Sfânt prin Apostolul Pavel.
Nu înţelegem tema atât de importantă a postului, care pentru credincioşii creştini (când nu este vorba de boală) este obligatorie. Nu ne vom opri asupra faptului că însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a legiuit postul, nici asupra faptului că Sfinţii Părinţi menţinând tradiţia apostolică, au consfinţit cu acrivie această convingere în cadrul Sinoadelor Ecumenice. Ne vom opri asupra a altceva. Vom vădi şi condamna în baza cuvântului celui viu al lui Dumnezeu teoriile „neonicolaite”; teoriile, chiar şi ale unor „profesori de teologie”, care susţin – sărmanii - că aşa-numitele păcate trupeşti constituie o cale de cunoaştere a lui Dumnezeu.
Da, incredibil, şi totuşi adevărat, oameni care vor să se numească creştini şi,  desigur, le place să susţină că doar ei exprimă în forma ei corectă Ortodoxia, au ajuns într-un punct atât de inimaginabil şi demonic, încât susţin că prin jegoşenia morală a păcatelor trupeşti pot ajunge la cel mai înalt grad al unirii cu Dumnezeu. (Doamne miluieşte!) Iubiţilor, o astfel de teorie este realmente un fenomen de denaturare în sensul strict al cuvântului.
Desigur, faptul că aceste teorii sunt inadmisibile, demonice şi, prin urmare, respingătoare şi condamnate de către însuşi cuvântul lui Dumnezeu şi de către toţi cei care se străduiesc prin pocăinţă şi prin viaţă de nevoinţă şi cu participare la Sfintele Taine, să împlinească ortopraxia, nu este neapărat nevoie să dezvoltăm. În punctul acesta, să accentuăm doar acestor domni că, dacă erau valabile aceste demonice credinţe ale lor, atunci fiul risipitor şi-ar fi îndeplinit deja scopul prin păcat şi prin „roşcove”. Să adăugăm şi faptul că, în acest caz, teologii Bisericii noastre nu ar mai fi fost iubitori de feciorie şi ucenici iubiţi, ca şi toate sfintele, feciorelnicele şi neprihănitele chipuri, ci nişte neruşinaţi şi stricaţi Don Juani şi Cassanove...
Pentru toţi cei care studiază nemincinosul cuvânt al lui Dumnezeu, tema este atât de simplă şi clară, încât s-ar mira cineva de o asemenea nerozie şi neruşinare, ce chinuie aceste sărmane victime ale desfătărilor simţurilor. Cu toate acestea, Epistola Apostolului Iuda, primele capitole ale cărţii Apocalipsei  împreună cu lectura apostolică de astăzi, dar şi, în general, întregul cuvânt al lui Dumnezeu îl face pe orice credincios să se cutremure în faţa groaznicei decăderi a acestor „creştini” rătăciţi care au ajuns „valuri sălbatice ale mării, spumegându-şi ruşinea în ei înşişi…” (Iuda 13).
Oricine, n-ar putea decât să se întristeze pentru gradul de apostazie şi să se îndurereze cu inima pentru prăpastia înăuntrul căreia se poate prăbuşi şi strivi omul, când pierde din conştiinţa sa salvatoarea frică de Dumnezeu.
Fraţii mei, această creaţie de Dumnezeu plăsmuită, adică trupul nostru, este templu al Preasfântului Duh. Este nevoie ca acest adevăr să-l înţelegem bine şi să-l clarificăm în inima noastră. Trupul nu ne aparţine în înţelesul că putem trăi samavolnic şi să păcătuim. Este un templu răscumpărat cu nepreţuitul Sânge al Dumnezeului-Om, Domnul nostru Iisus Hristos; templu care a fost sfinţit în momentul Sfântului Botez. Iar ceea ce este cutremurător şi minunat totodată, este faptul că el devine (trebuie să devină) nu doar templu, ci şi un sfânt potir însufleţit de fiecare dată, când cu permisiunea duhovnicului nostru şi cu zdrobire, ne apropiem ca să devenim părtaşi la Trupul şi la Sângele lui Hristos.
Şi dacă chiar foarte puţin ar studia cineva cum privesc şi cum interpretează tema trupului omenesc Sfinţii noştri Părinţi, va simţi teamă înaintea acestei taine înfricoşătoare.
Aşadar, este nevoie, pe de-o parte, ca fraţii noştri neîntăriţi încă în credinţă să-şi astupe urechile în faţa învăţăturilor rătăcite, eretice şi condamnabile ale neo-ortodocşilor şi ecumeniştilor, iar, pe de altă parte, păstorii Bisericii noastre, dacă vor să se numească păstori adevăraţi şi buni şi nu „năimiţi”, să lovească cu toate puterile lor această ciumă spirituală a neo-nicolaitismului, care a luat din păcate proporţii uriaşe.
Să fie lovit acest demon (mai bine zis legheon al demonilor, deoarece despre o astfel de stare este vorba), nu în mare şi nedefinit, vag, ci  concret şi determinat şi, desigur, persoanele domnilor ce le susţin, fie că aceştia sunt clerici sau laici. Doar atunci păstorii vor fi cu adevărat iubitori de Dumnezeu şi nu plăcând oamenilor şi lumeşti. Doar atunci marii duhovnici vor fi faruri strălucitoare care vor lumina, vor salva şi vor călăuzi pe calea cea dreaptă şi nu vor ajunge să fie recifuri pricinuitoare de dezastru pentru toţi cei care vor avea nefericirea să dea peste ei, cu consecinţa de a sfârşi ei înşişi blestemaţi şi aducători de blestem peste cei numiţi „fii ai gheenei îndoit…” (Matei 23, 15).
Iubiţii mei, atenţie la templul care găzduieşte sufletul nostru, cât trăim în această viaţă vremelnică.
Ni se dă încă o dată prilejul, ca în perioada binecuvântatului Triod, să ne stăpânim trupul prin asceza sfântului post, a privegherii şi a contactului cu cerul, adică prin rugăciune.
Să ne păzim mintea şi trupul curate, pentru că acest lucru este porunca lui Dumnezeu, pentru că altfel, vai!: „Înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10:31). Amin.


(tradus din greacă de ierom. Fotie via e-mail)

Read more...

Omilie la pericopa evanghelică a celor Trei Ierarhi: SĂ FIM LUMINĂ!

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA,
Omilie la pericopa evanghelică a celor Trei Ierarhi:
SĂ FIM LUMINĂ!
“Voi sunteţi lumina lumii”  (Matei 5,14)
Astăzi, iubiţii mei, este pomenirea celor trei mari Dascăli ai Bisericii noastre Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Nu vom vorbi despre viaţa şi lucrarea lor. Vom arunca doar o privire asupra începutului pericopei ce a fost rânduită ca citire evanghelică a sărbătorii de astăzi. Este un fragment din Predica de pe Munte. Zice acolo Domnul către ucenicii Săi, nu doar spre cei doisprezece, ci şi către  credincioşii din toate veacurile: ’’Voi sunteţi lumina lumii ’’ (Matei 5, 14).
Vorbim despre lumină, care este una din cele mai frumoase zidiri ale lui Dumnezeu.
                                                            ***

Lumina, iubiţii mei, este de două feluri: materială şi spirituală.
Lumina materială. Cauză şi centru al ei este soarele, acest corp ceresc uimitor. Astronomii cercetează, dar nu pot să afle compoziţia lui cea mai profundă. Cu ce arde? Cu lemne, cu petrol, cu benzină, cu energie nucleară? Nu se ştie. Apare ca o minge, cum sunt cele cu care se joacă copiii, dar specialiştii spun că este de un milion trei sute de ori mai mare decât Pământul, iar temperatura lui ajunge la mii de grade. Lumina lui ajunge la noi, străbătând o distanţă uluitoare, care este stabilită cu exactitate. Dacă ar veni prea aproape, pământul s-ar transforma în cenuşă; dacă, iarăşi, s-ar îndepărta, atunci s-ar transforma în întregime într-un gheţar. Soarele se menţine într-o poziţie regulată ca distanţă. Şi cel mai important  este ceea ce spune Domnul în Evanghelie: oferă lumina şi căldura lui în dar – poftim - şi tuturor, fără deosebire! (vezi Matei 5, 45).
Şi noi, nemulţumitori, nu-I spunem lui Dumnezeu un mulţumesc’’. De aceea, în biserică, vedeţi că înainte de dumnezeiasca Liturghie este Doxologia. Ce zicem acolo? ’’Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina!’’; Slavă Ţie, Doamne, Care ai făcut lumina. Dacă Dumnezeu ar vrea să stingă soarele, vai de noi! Şi poate să o facă. Cu câtă uşurinţă stingi becul la tine acasă, tot aşa El poate să stingă soarele. Şi l-a stins odată timp de trei ore întregi. Când? În Marea Vineri, când a fost răstignit Hristos. Atunci, “de la ceasul al şaselea întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea’’ (Matei 27, 45). Aşadar, soarele se oferă gratuit, pe când D.E.I. a noastră, celui care nu are bani îi taie curentul. Imaginează-ţi ce-ar trebui să dăm, dacă ar trebui să plătim şi pentru soare! Dar în afară de lumina materială, există şi lumina spirituală. Lumina spirituală este Domnul nostru Iisus Hristos .’’Eu sunt Lumina lumii’’, a zis El însuşi (Ioan 8, 12).
Lumina este Hristos, Soare duhovnicesc. La Naşterea Domnului am cântat, că magii ’’de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii’’ (Tropar). Cu o diferenţă: Acest soare - cum zice ştiinţa, într-o zi se va stinge, îşi va da cea din urmă strălucire, dar Hristos nu se va stinge niciodată, lumina Lui este nemuritoare.
Hristos este lumină prin învăţătura Lui.
O învăţătură incontestabilă, cum zice şi Evanghelia astăzi (vezi Matei 5, 18). Învăţăturile lui Platon, Aristotel şi ale altora sunt licurici în faţa luminii învăţăturii lui Hristos. ’’Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece ’’(Matei 24, 35).
A venit la Mitropolie un tânăr modern şi cerea permisiunea de căsătorie. Îi zic:
- Tu, cu convingerile pe care le ai, faci ’’căsătorie’’ civilă, ca să poţi să iei femei câte vrei.
- Ei, acum, zice, toate se schimbă.
- Ce-ai spus? Zic: Există şi câteva lucruri care nu se schimbă. Soarele, de pildă, nu se schimbă; va lumina până la sfârşitul lumii. Aşa şi sfânta noastră credinţă: va continua să lumineze cu lumina lui Hristos ’’pe tot omul care vine în lume’’(Rugăciunea Ceasului Întâi).
Aşadar, Hristos este lumină prin învăţătura Sa, dar este lumină şi prin minunile Sale. Când vei număra stelele cerului, atunci vei putea să numeri şi minunile pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşit Domnul. Acestea demonstrează că este El este viu şi că împărăţeşte în veci.
Însă înainte de toate Hristosul nostru este lumină prin sfânta Lui vieţuire. Soarele are pete - aşa cum spun astronomii; dar Hristos este nepătat. Este singurul om care a trăit pe planeta noastră şi a spus: ’’Cine dintre voi mă vădeşte de păcat? ’’(Ioan 8, 46). Nimeni. Şi până şi Iuda care L-a vândut, a conştientizat păcatul său şi a mărturisit: ’’Am păcătuit vânzând sânge nevinovat’’( Matei 27, 4).
În sfârşit, şi după Înălţarea Sa, Hristos continuă să fie soare prin Biserica Sa, care luminează popoarele. Cer mult luminos” se numeşte Biserica (Condac, 13 septembrie) şi de aceea, în unele biserici pe boltă se zugrăvesc stele. Biserica este un cer duhovnicesc, având ca lumini pe Sfinţii ei. Preasfânta (Fecioară Maria) este luna cea frumoasă, stele sunt Cuvioşii şi Martirii, dar în mod deosebit Părinţii - ca cei Trei Ierarhi sărbătoriţi azi - numindu-se “stele multluminoase ale tăriei celei înţelegătoare” ( Slava… Sfinţilor Părinţi).
                                                      ***
Noi, iubiţii mei, oare ce suntem? Cuvântul lui Hristos este valabil şi pentru noi: ’’Voi sunteţi lumina lumii’’, ne spune. Adică trebuie şi noi să devenim lumină. Noi nu suntem nici stele, nici luni - desigur - nici sori, cu siguranţă. Deci, fratele meu: Nu poţi să fii o mare lumină? Fă atunci altceva. Un proverb chinezesc zice: ’’În loc să judeci întunericul, aprinde o lumânărică’’. Până şi o lumânărică este folositoare. Se istorisesc întâmplări, în care într-un întuneric groaznic, o lumânărică a mântuit oameni de la naufragii şi alte situaţii tragice. Fii şi tu o lumânărică!
Lumină în familie prin creştere. Eşti tată? Să nu se audă din gura ta cuvânt ruşinos, vorbă ruşinoasă, nicio înjurătură. Eşti mamă? Sfântul Ioan Gură de Aur zice: Nu te voi numi mamă, pentru că ai născut, pentru că şi animalele şi fiarele nasc. Acesta este un fenomen natural pe care l-a legiuit Dumnezeu. Aşadar, nu naşterea,  ci educaţia te va arăta mamă. În felul acesta voi, părinţii, veţi deveni lumină care va lumina în casă.
Apoi, Lumină în şcoală prin educaţie. Eşti învăţător, eşti profesor? Pe lângă minte şi cunoştinţe cultivaţi-le elevilor voştri inima şi cugetarea. Desigur, astăzi aveţi de înfruntat un alt climat. Foarte puţini dintre confraţii voştri vin la biserică. Unde sunt memorabilele vremuri de demult, în care astfel de sfinte zile se sărbătoreau cu mare cuviinţă?! Acum, când sărbătoarea cade sâmbăta sau duminica, cer să se sărbătorească vineri, să nu piardă „arghia”, adică ziua liberă, nelucrarea. Oameni - în mare măsură ignoranţi,  că dacă ar trăi Elefterie Venizelos, ar fi numit o comisie pentru a-i examina - au pretenţia să schimbe şi ziua de sărbătoare a Bisericii. Voi însă încercaţi, iar Dumnezeu vă va ajuta.
Aşadar, Lumină învăţătorul sau profesorul, dar lumină şi elevul sau studentul prin exemplul său. Un copil sau un tânăr care crede în Hristos, fie elev de gimnaziu-liceu, fie student la Universitate, este lumină în această lume. În Franţa a circulat o carte (a fost tradusă şi în greceşte) cu titlul ’’Lumina muntelui’’, în care se istoriseşte viaţa unui elev care a crezut în Hristos; însă învăţătorul, profesorii şi colegii lui nu credeau şi-şi băteau joc de el - ca şi aici orice copil îndrăzneşte să rostească numele lui Hristos la şcoală îl strigă  „popa’’; dar acesta, prin minunata sa purtare, a reuşit să atragă întreg anturajul său. Acolo poţi să vezi ce poate face un copil.
Dar lumină şi în armată prin antrenament şi educaţie
Eşti soldat sau ofiţer? Plastiras, în Asia Mică, nu îngăduia nimănui prin Constituţia lui să blasfemieze. La fel, amiralul Pavlos Kunturiotis pe cuirasatul ’’Averof’’. La fel şi Kolokotronis voinicilor săi. Ei sunt modelele pentru fiecare soldat elin.
 
                                                              ***
Iubiţii mei, lumină a fost patria noastră şi lumină trebuie să rămână pururea. Ţară a luminii neînserate, care va străluci în întreaga lume. Iar astăzi, când prăznuim sărbătoarea celor Trei Ierarhi, să ne rugăm ca toţi să primim o rază din Lumina cea neînserată care se numeşte Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.       
                                
+ Episcopul Augustin
(Omilia Mitropolitului de Florina, P. Augustinos Kantiotis în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon, Florina, 30.01.1994, zi de duminică)

(traducere din elină: monahul Leontie)
                                                                        

Read more...

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR - REFORMATORUL

29 ianuarie 2010

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR - REFORMATORUL
          Astăzi, iubiţii mei, este sărbătorit corifeul sfinţilor predicatori din toate veacurile. Este sărbătorit Sfântul Ioan Gură de Aur.
          Multe sunt laturile din care poate fi cercetată viaţa şi propovăduirea acestuia. Una din aceste laturi o voi expune iubirii voastre. Şi aceasta este: Ioan Gură de Aur - reformatorul.

***

          Sfântul Ioan Gură de Aur îşi dorea o societate ideală. O societate în care să predomine cu desăvârşire voinţa Părintelui ceresc, o societate - împărăţie a lui Hristos. Nu a spus cum auzi azi: o, frate, cu mine se va schimba lumea? El credea că până şi un singur om, când are în el foc, poate să contribuie la îndreptarea societăţii. Şi se lupta inflexibil.
          Arma lui era cuvântul lui Dumnezeu, sabia Duhului. Stabilise diagnosticul şi a început terapia. Nu de la frunze şi de la ramuri. A descoperit rădăcinile şi s-a aplecat asupra lor. Şi care sunt rădăcinile societăţii?
          Prima este FAMILIA. De acolo a început Gură-de-Aur. Credea că Nunta este o taină, că ceea ce uneşte pe bărbat şi femeie nu sunt cuvintele goale, frumuseţea trupească, banul, ci virtutea.
          Cei mai mulţi tineri caută să-şi găsească mirese bogate. Zice: Nu „cu obiceiuri bune”, ci „cu venituri bune”. El era împotriva zestrei, împotriva vânătorilor de zestre, împotriva acelor obiceiuri care transformă Taina Nunţii într-un act comercial. Era chiar şi împotriva logodnei îndelungate. Te-ai hotărât, zice, să o căsătoreşti pe fata ta? Grabnică Nuntă! Logodnele care ţin luni şi ani nu sunt bune. Desele schimbări sunt ale diavolului.
          Şi-a îndreptat atenţia şi spre educarea  copiilor. Nu te voi numi mamă, zice, pentru că naşti. Nasc şi animalele. Te voi numi mamă, dacă pe cel care l-ai născut, îl faci înger, dacă pe copilul tău îl înveţi să facă semnul crucii şi primul cuvânt pe care îl va spune este Dumnezeu.
          Şi altceva. În casă pot să lipsească multe. Ceea ce nu trebuie să lipsească din nicio casă, zice, este Evanghelia. Nu doar îmbrăcată în aur şi cu icoane; ci în fiecare seară să deschideţi şi să citiţi o pagină şi să încercaţi să le puneţi în practică. Unde se citeşte şi se trăieşte Evanghelia, acolo diavolul nu poate să reziste.
          Însă nu ajunge să încerce doar mama şi tata. Trebuie să ajute şi SOCIETATEA. Dar societatea este stricată. Şi cea mai sensibilă parte a societăţii sunt copiii. La două lucruri luaţi aminte la copii: urechiuşele şi ochişorii lor. În timpul Sfântului Ioan Gură de Aur existau teatre. Acolo, femeiuşti păcătoase dansau imoral. Predicile le făcea împotriva teatrelor şi a dansurilor! Va rămâne istoric acel cuvânt care zice: „Unde este dansul, acolo este diavolul”.
          O altă plagă a societăţii era lăcomia şi iubirea de arginţi. Aceasta, precum zice Pavel, este „rădăcina tuturor relelor” (I Timotei 6, 10). Cât s-a luptat Gură-de-Aur! Bogaţii aveau de aur până şi vasele de noapte. Când a aflat asta, a vorbit aspru. A prevestit că va fi cutremur în Antiohia. Şi, într-adevăr, a fost. În încercarea lui de a dezrădăcina iubirea de argint, spune undeva: Ştiţi când o să înceteze răul în lume? Când toţi vom înceta să spunem blestematul cuvânt: „Acesta este al meu, acesta este al tău”. Toate de obşte!
          S-a întors spre STAT. A intrat în conflict. De aici începe drama lui. Gândea că suveranul trebuie să fie păzitorul Dreptului şi al Credinţei Ortodoxe. Cu aceste două greutăţi cântărea pe nobili. Cântarul lui era drept şi a dovedit lucrul acesta. Spune undeva: Dacă stăpânul nu este păzitor al dreptăţii, atunci este mai rău decât un tâlhar; pentru că tâlharul face un rău mic, pe când acesta care are autoritate face un mare rău.
          În Antiohia a mijlocit pentru cei neputincioşi. Pe străzi erau statui care reprezentau pe împărat şi pe împărăteasă. Într-o zi poporul s-a răsculat. Nu mai putea să suporte impozitele. Au spart toate statuile împăratului. Atunci, (împăratul) Teodosie a dat ordin să fie asediată cetatea?. Au prins aproape o mie de sărăcuţi şi i-au aruncat în beciuri. Jale şi plâns. Plângeau mame, femei, toţi. Era gata să-i execute. A stat însă în faţă Ioan Gură de Aur cu monahii lui şi a spus: Veţi călca peste noi, dar nu vă vom lăsa să-i executaţi pe sărmani; executaţi-ne pe noi... Şi a cerut un dar: să amâne pentru o lună executarea. Într-o lună, a mişcat cerul şi pământul şi i-a salvat. Atunci s-a urcat în amvon şi a ţinut 21 de predici, câte una în fiecare seară. Mângâia şi însufleţea în groaznica încercare.
          Alt caz în care a venit în conflict cu stăpânirea a avut loc în Constantinopol, când a mustrat necredinţa celor puternici. Împărăteasă era atunci Eudoxia. Într-o duminică, Gură-de-Aur se ducea la biserică. Când s-a apropiat de biserică, a auzit tobe. Dis-de-dimineaţă se adunaseră toţi, demnitari, general, consul. Ce făceau? Făceau descoperirea unui bust. Făcuseră o statuie de aur Eudoxiei ca să o flateze. Cum să facă Liturghie Gură-de-Aur?! Era imposibil. S-a suit deci în amvon şi a mustrat cu multă asprime.
          S-a interesat de toate aceste chestiuni. Dar mult mai mult, Gură-de-Aur s-a interesat de renaşterea BISERICII, care atunci era într-o stare jalnică. Relele clerului din Constantinopol erau două: iubirea de arginţi şi imoralitatea. Împotriva acestora a dat o mare luptă.
          Gură-de-Aur voia ca păstorii să intre în staulul Bisericii pe uşă. Iar uşa este una: „cu alegerea clerului şi a poporului”. În acest fel a fost ales Sfântul Nicolae, Marele Atanasie, Sfântul Spiridon şi Sfântul Ioan Gură de Aur.
          Azi, episcopul îl alege pe diacon, pe preot, pe episcopi, pe egumeni. Poporul nu ştie. Noi credem într-un principiu: păstorii sunt din popor, prin popor şi pentru popor. Şi eu mă voi lupta până la cea din urmă a mea suflare şi se va bucura sufletul meu când voi vedea o Biserică vie şi liberă.

***

          Iubiţii mei! Este lege: acţiunea provoacă reacţiunea. Dacă nu incomodezi pe nimeni, eşti bun. Dar Evanghelia spune: „Vai vouă, când vă vor grăi toţi oamenii de bine” (Luca 6, 26). Şi acţiunea Sfântului Ioan Gură de Aur a provocat reacţiunea  sau împotrivirea. Cine s-a împotrivit?
          Mai întâi de toţi cei care voiau teatre şi dansuri. În al doilea rând, bogaţii, pentru că predicile lui pentru ei erau înfricoşătoare. În al treilea rând, femeile care iubeau luxul. În al patrulea, clericii necinstiţi. În al cincilea, femeile de la curtea imperială. În al şaselea, cei puternici ai zilei, împăratul Arcadie, împărăteasa Eudoxia. Însă nu v-am spus nimic. Pe toţi aceştia avea să-i biruiască. Dar nu a căzut pentru că s-a războit cu ei. A căzut, deoarece s-a războit cu episcopii! O spune el însuşi: „De nimeni nu m-am temut ca de episcopi, în afară de puţini!”
          Astfel, l-au prins, l-au dus în cealaltă parte a Asiei, l-au mânat pe jos dincolo de Sangario, a ajuns în Kukus în Armenia. Acolo au dat o altă poruncă – să meargă spre Comana. Era foarte istovit. Era ajunul Înălţării Sfintei Cruci. Nu mai putea să păşească. A căzut ca un măr copt. L-au dus într-o bisericuţă a Sfântului Vasilisc. Noaptea, când a adormit, l-a văzut în vedenie pe Sfântul Vasilisc, spunându-i: „Frate Ioane, curaj; mâine vei fi cu noi”. S-a făcut dimineaţă. Era 14 septembrie. S-a ridicat. Tot ce avea a împărţit săracilor. Şi-a făcut semnul crucii. Şi apoi, acest sfânt episcop, privighetoarea Bisericii, nemuritorul ierarh a închis ochii acolo. Ultimele lui cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Şi cu aceste cuvinte, sfântul său suflet a zburat la cele cereşti, pentru a fi acolo ierarh „cuvios, fără răutate, neprihănit” (Evrei 7, 26), mijlocind pentru noi. Amin.

+ Episcopul Augustin
(Kozani, 13.11.1960)

(traducere din elină: monahul Leontie)




Read more...

Arhim. Ioil Konstantaros - Duminica vameşului şi a fariseului

27 ianuarie 2010

Arhimandritul Ioil Konstantaros:
 Lectura apostolică din
Duminica vameşului şi a fariseului
(II Timotei 3: 10-15)

          Şi anul acesta, iubirea lui Dumnezeu ne-a învrednicit să intrăm în binecuvântata perioadă a Triodului. Iar perioada Triodului este binecuvântată pentru toţi credincioşii, pentru că este o perioadă de pocăinţă şi de umilinţă. Dimpotrivă, pentru oamenii din lume, Triodul se transformă în anti-Triod şi sfârşeşte şi decade prin concursul diavolului în perioadă de chefuri, de dansuri şi distracţii ruşinoase care îl degradează pe omul care este icoană a lui Dumnezeu.
          Desigur, creştinii ortodocşi cu adevărat credincioşi nu sunt influenţaţi şi nu trebuie să fie influenţaţi de lumea care stă departe de Dumnezeu, ci să rămână statornici pe calea pocăinţei şi a sfinţirii. Exact despre această statornicie vorbeşte Apostolul Pavel ucenicului său Timotei.
          Să vedem în traducere versetele textului sfânt şi în continuare să ne oprim asupra unui punct foarte important: „10. Tu însă mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă răbdare, în dragoste, în stăruinţă, 11. În prigonirile şi suferinţele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat! şi din toate m-a izbăvit Domnul. 12. Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. 13. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. 14. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat, 15. Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus”.
          Într-adevăr, importante sunt sfaturile şi îndemnurile marelui Apostol. În câteva linii ne descrie starea sa şi modul slujirii sale şi al comportamentului său, în general, dar face şi o trimitere mişcătoare la prigoanele şi la pătimirile prin care a trecut în multe regiuni pentru dragostea şi slava lui Hristos.
          Însă ceea ce impresionează este faptul că el descrie în continuare o profeţie cutremurătoare, care de aici încolo avea să se împlinească în fiecare generaţie şi în fiecare epocă în Biserica noastră.
          Şi care este aceasta? Că oameni vicleni şi înşelători, oameni care vor părea că se află în Biserică, oameni care trăiesc între noi, oameni care, după cum vedem în Istoria noastră bisericească, au aparţinut chiar şi treptelor sfinţitului cler, şi încă a celui mai înalt, dar care neavând nici o raportare esenţială la modul autentic al vieţuirii evanghelice, au alunecat ei înşişi şi după ei au atras şi pe mulţi alţii, care erau neîntemeiaţi în ceea ce numim Dreapta Credinţă. Este plină istoria noastră de astfel de tragice cazuri de oameni vicleni, înşelători şi mai ales egoişti (şi să nu uităm că marii ereziarhi au fost clerici).
          Dar poate cineva să nege că astăzi, nu doar că există înşelaţi şi rătăciţi, ci că mai mult s-au înmulţit? Doar dacă cineva trăieşte în afara realităţii poate să susţină contrariul.
          Da, fraţii mei, este nevoie de multă atenţie şi priveghere duhovnicească pentru că în zilele anevoioase în care trăim, învăţăturile rătăcitoare, atât în dogmă, cât şi în ceea ce priveşte morala ortodoxă, s-au înmulţit în aşa măsură şi într-un asemenea grad, încât se poate întreba cineva, dacă aceştia care predică rătăcirile lor, au deschis  vreodată Evanghelia spre a o studia.
Şi simplul fapt că astăzi se propovăduieşte noua dogmă ecleziologică a blestematului ecumenism, adică a sincretismului religios, şi doar faptul că unii oameni „vicleni şi înşelători” proclamă că Biserica nu este doar Ortodoxia, ci şi ereziile şi kakodoxiile, precum totalitatea eresurilor – papismul, arată împlinirea vizibilă a profeţiei Apostolului Pavel, dar în acelaşi timp ne trage alarma de pericol pentru cât de treji şi priveghetori ar trebui să fim noi, paznicii, dar şi de războinici (luptători), deoarece „credinţa este primejduită”.
Fraţii mei, dacă vrem să fim fii adevăraţi ai Bisericii noastre, trebuie să rămânem întemeiaţi şi neclintiţi pe meterezele datoriei şi ale sfintei lupte. Şi, iarăşi, cuvântul lui Pavel - celui răpit până la cer, s-ar cuveni să-l avem în vedere: „Iar tu rămâi în cele pe care le-ai învăţat şi în care eşti încredinţat”. Ar trebui să fie scris în inimile noastre.
Noi rămânem în Credinţa pe care am învăţat-o şi am primit-o şi în care suntem încredinţaţi de către Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Dascăli, de către Martiri şi Mărturisitori, Cuvioşi şi Drepţi, iar prin harul lui Dumnezeu nu avem de gând să o schimbăm.
Nu vom clinti nici măcar o cirtă în această Sfântă şi evlavioasă Tradiţie vie prin care trăieşte Biserica noastră şi care sfinţeşte persoane, dar şi întreaga lume. N-au decât să „orăcăie” broaştele modernismului.
Să urle rătăciţii şi turbulenţii culturalişti ai ecumenismului care au pierdut acrivia dogmei. Să ne ameninţe înşelaţii care trăiesc nu pentru Hristos, ci pentru această lume deşartă şi păcătoasă.
Noi, chiar dacă suntem păcătoşi, însă fiind fii ai Apostolilor şi ai Părinţilor prin învăţătura Ortodoxiei noastre, prin Sfânta Evanghelie, prin Sfântul Pidalion, prin hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice şi Locale, prin scrierile nemuritoare şi rugăciunile Sfinţilor noştri Părinţi, şi departe de cei rătăciţi şi de „neo-ortodocşii – neo-nicolaiţi”, care au relativizat morala evanghelică, ne vom lupta să trăim această viaţă a Credinţei, care este exprimată prin vieţuirea ortodoxă ascetică, isihastă şi luptătoare, acest mod de vieţuire pe care l-am primit, dar şi pe care îl vom transmite mai departe, Comoara noastră cea sfântă pe care cu atâta teamă am primit-o şi am făgăduit s-o păstrăm până ce o vom încredinţa neatinsă, când ne va fi din nou cerută. Amin.

(tradus din limba greacă de ierom. Fotie cf. p.ioil@freemail.gr)


Read more...

ÎN CUPTORUL NECAZURILOR - Sfântul Grigorie Teologul

ÎN CUPTORUL NECAZURILOR
Sfântul Grigorie Teologul
25 ianuarie

          Ne aflăm, iubiţii mei, în prima lună a anului. Această lună, ianuarie, se numeşte „luna Părinţilor”. De ce se numeşte aşa? Pentru că sunt sărbătoriţi mulţi Părinţi. Cine sunt numiţi Părinţi? În limbajul Bisericii noastre Părinţi sunt numiţi acei bărbaţi bisericeşti minunaţi, care prin sfânta lor vieţuire, prin luptele lor împotriva rătăcirii şi a păcatului şi prin scrierile lor înţelepte au contribuit la întărirea Credinţei Ortodoxe pretutindeni în lume.
          În luna aceasta se sărbătoreşte pomenirea multor astfel de Părinţi. Pe 1 ianuarie se prăznuieşte Marele Vasilie. Pe 10 ale lunii Grigorie de Nyssa. Pe 17, Antonie cel Mare. Pe 18, Marele Atanasie. Pe 19, Sfântul Marcu al Efesului - Evghenicul, care nu s-a închinat papei. Astăzi, pe 25 ale lunii, sărbătorim pomenirea unui alt mare Părinte al Bisericii, Grigorie Teologul - de Nazianz. Pe 28 sărbătorim pe Efrem Sirul; iar la sfârşitul lunii sărbătorim împreună pe cei trei ierarhi: Marele Vasilie, Grigorie Teologul şi Sfinţitul Gură de Aur. Iată deci, de ce această lună se numeşte luna Părinţilor.
          Să-mi permiteţi, iubiţii mei, să vă spun puţine cuvinte despre eroul credinţei noastre a cărui sfântă pomenire o prăznuim astăzi – Grigorie de Nazianz.


***

          Patria Sfântului Grigorie este Asia Mică, pământ sfânt. Satul lui - Nazianz. S-a născut din părinţi de viţă nobilă. Mama lui, Sfânta Nonna, era dintre femeile rare. Mama lui avea o mare dorinţă. O astfel de dorinţă nu mai găseşti astăzi. Care era dorinţa ei? Să o învrednicească Dumnezeu să nască un băieţel. Şi băieţelul ei ce să se facă? Să se facă preot, să-l închine lui Dumnezeu! Care mamă mai are astăzi o astfel de dorinţă?! Nonna îl ruga cu lacrimi pe Dumnezeu. Şi Dumnezeu i l-a dăruit pe Grigorie, care s-a născut în 325 d. Hr., anul în care s-a întrunit primul Sinod Ecumenic.
          Grigorie de la o mică vârstă a iubit studiul. Tatăl lui l-a trimis la Cezareea, în Alexandria şi în cele din urmă la Atena, centrul ştiinţelor şi al artelor. Acolo a studiat. A avut prieteni pe Marele Vasilie, cu care s-a legat atât de strâns, încât prietenia lor a fost un model de bună-înţelegere (concordie). Erau ca un suflet în două trupuri. Dar nu s-a pregătit doar lumeşte. N-a învăţat doar filozofie, retorică, matematică, astronomie şi celelalte, ca să devină unul din cei mai învăţaţi ai timpul. S-a îngrijit să se educe după Hristos, să devină creştin adevărat. Pentru că o singură şcoală este cea mai înaltă: frica de Dumnezeu. „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Psalm 110, 10; Pilde 1, 7). Grigorie a studiat la şcoala Hristosului nostru. A trecut prin două universităţi.
          O universitate este pustia. Da, pustia. Acolo a studiat. În pustie, unde a trăit Ilie Tesviteanul, Ioan Înainte-mergătorul, o mulţime de asceţi şi însuşi Hristos timp de 40 de zile.
          În pustie a studiat, lângă asceţi, adevăraţii filozofi. Acolo a studiat trei cărţi, pe care noi nu le deschidem. Prima carte este sinele nostru. A doua carte este natura. A treia carte, mai înaltă decât toate, este Sfânta Scriptură. Arunca o privire asupra lui şi-şi spunea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Altădată îşi arunca privirea spre stelele cerului şi spunea: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalm 18, 2). Iar alteori îşi arunca privirea pe Sfânta Scriptură şi vedea că acolo i se descoperă atotfrumoasa persoană a lui Iisus Hristos.
          Dar în afară de pustie a trecut şi printr-o altă universitate. Iar cealaltă universitate este durerea, necazul. Cel care n-a trecut prin durere, care nu a plâns, care nu şi-a udat perna cu lacrimi, nu a cunoscut ce înseamnă viaţă. A trecut prin multă durere Sfântul Grigorie. A suferit, deoarece a murit minunata sa mamă, tatăl său, sora sa Gorgonia. A plâns, deoarece a murit Marele Vasilie, pe care l-a jelit mai mult chiar decât pe mama sa. A fost în primejdia chiar de a se îneca în timpul unei călătorii. Naufragiu pe Marea Egee lângă Rodos, era în primejdie, şi a făgăduit lui Dumnezeu că i se va afierosi Lui.
          A suferit din partea colegilor răi care îşi băteau joc de el, atunci când el cu Marele Vasilie cunoşteau doar două drumuri: spre biserică şi spre şcoală, la universitate.
          A suferit de la oameni. A fost ales episcop într-o cetate mică, Sasima. Locuitorii ei, primitivi şi barbari, nu erau în stare să-l înţeleagă.
          A suferit de la eretici, în principal de la arieni. În timp ce predica, două atentate de asasinat au pus la cale împotriva lui. Au intrat în biserică şi au început să arunce cu pietre în el. Nu mai era mult şi îl omorau acolo.
          A suferit de la episcopii răi.
          A suferit şi – de la cine? De la fiii lui duhovniceşti. Cât a plâns pentru ei Sfântul Grigorie, nu a plâns pentru toţi ceilalţi la un loc. Pe unul din fiii săi, pe aşa-numitul Maxim, l-a luat de copil sărac la curtea lui, l-a făcut diacon, preot, arhimandrit. L-a cinstit cu cele de mai sus, iar el l-a rănit. Mult mai mult decât toţi ceilalţi. Plângea şi suspina Grigorie.
          A suferit. Dar a biruit. Pentru că avea cu el pe poporul credincios şi pe Dumnezeu. Şi dacă l-au părăsit fiii lui duhovniceşti, care s-au arătat nemulţumitori şi nerecunoscători, şi dacă arienii au luptat cu turbare împotriva lui, şi dacă asasinii au căutat să-l omoare, şi dacă părinţii lui au murit, Îl avea pe Dumnezeu. Îl avea pe Dumnezeul Treimic. Credea în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh. Şi în marile necazuri spunea: Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.
          A demisionat din tron. Nu mai suporta răutatea, calomniile şi obrăzniciile. A părăsit Constantinopolul. S-a dus departe, în pustietate, şi acolo a alcătuit cântări preadulci. Cele pe care le auzim în biserică la Naşterea Domnului: „Hristos se naşte, slăviţi-L...” şi la Paşti: „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm...” sunt ale lui Grigorie. L-a întrecut şi pe Pindar.
          În sfârşit, şi-a încheiat viaţa într-un loc pustiu, într-o sihăstrie, cu desăvârşire singur, „întreţinându-se doar el cu Dumnezeu”. Iar sfântul său trup a fost în Capadocia până în 1922. Atunci, refugiaţii, lăsând toate, au luat doar trupul Sfântului Grigorie şi l-au adus în Elada. Astfel, se află în Noua Karvali (Nea Karvali), în afara Kavalei.
          Acesta a fost marele Părinte – Sfântul Grigorie Teologul.

***

          Ce învăţăm, fraţilor? Două lucruri.
          Întâi, să îi mulţumim lui Dumnezeu, Care în Biserică, în fiecare clipă dificilă, trimite omul cel mai potrivit. Odată pe Marele Antonie, altădată pe Marele Atanasie, altădată pe Marele Vasilie, altădată pe Grigorie Teologul, altădată pe Marcu Evghenicul, altădată pe Cosma Etolianul. Un şir de bărbaţi, care au ţinut la înălţime stindardul Ortodoxiei. Să-I mulţumim pentru aceştia.
          Al doilea, să învăţăm din necazurile Sfântului Grigorie. El a trecut prin cuptor ca aurul. „Ca pe aur în topitoare l-a încercat” pe el (Înţelepciunea lui Solomon 3, 6). Şi tu, dacă vrei să-ţi păstrezi credinţa, vei fi încercat. Spune-mi, ce te costă creştinismul? Crezi că eşti creştin pentru că aprinzi o lumânare şi faci o metanie? Pentru astea te voi numi creştin? Dacă vei fi credincios, vei fi prigonit. Dacă eşti ortodox, prieten al adevărului, om cu conştiinţă, vei suferi. Pentru că Duhul Sfânt zice: „Prin multe necazuri ni se cuvine nouă a intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22) şi „Cei ce vor să trăiască cu cucernicie... vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12). Măcar de ne-ar învrednici Dumnezeu să fim prigoniţi ca şi sfinţii.  
          Aşadar, nu creştini morţi, ci vii, credincioşi şi hotărâţi, copii ai lui Grigorie, copii ai marilor Părinţi. Amin.

+ Augustin al Florinei, Prespei şi Eordeii
(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis,
în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon, Florina,  25 ianuarie 1976)


(traducere din elină: monahul Leontie)

Read more...

MESAJUL UNUI SFÂNT: MARCU EVGHENICUL

19 ianuarie 2010

Sterghios Sakkos:
MESAJUL UNUI SFÂNT:
MARCU EVGHENICUL

          O figură harismatică, care şi-a lăsat o adâncă şi luminoasă pecete pe istoria Bisericii, este impusă cu o deosebită actualitate de către calendarul sărbătorilor acestei luni. Este Sfântul Marcu Evghenicul, antiunionistul. În zilele noastre, în care mişcarea ecumenică l-a neliniştit până şi pe cel mai simplu om şi se prezintă de-acum nu numai în haină bisericească, ci şi într-una surprinzător de socială, nimic nu este mai interesant, dar şi mai credibil decât să ascultăm mesajul celui care a fost odată  protagonist în aceste evenimente şi căruia după veacuri i s-a dat dreptate.
          Marcu a fost de viţă nobilă şi în ceea ce priveşte sufletul, şi în ceea ce priveşte originea. Printre primele lecţii pe care le-a primit au fost şi insuflatele cuvinte ale lui Iosif Vriennie: „Credinţa noastră Ortodoxă! Aceasta este bogăţia noastră, aceasta slava, aceasta neamul, aceasta cununa, aceasta lauda”. „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi faţă de tine, Cinstire de Părinţi predanisită! Nu ne vom îndepărta de tine, Maică, bună-cinstire. Întru tine ne-am născut şi întru tine trăim, şi întru tine vom adormi! Iar dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine”. Aceste cuvinte au fost o bornă în viaţa lui Marcu, au devenit o sfântă comoară, pe care s-a îngrijit să o păzească până la sfârşit neinovată şi nefalsificată.
          Anii în care a trăit erau grei pentru patrie. Turcii ajunseseră în faţa porţilor Constantinopolului şi temeliile imperiului se cutremurau de pasul  lor. Împăratul, în faţa pericolului direct, caută ajutor. Bate la porţile celor puternici ai Europei şi cerşeşte alianţa lor. Însă ca popoarele creştine să-şi dea ajutorul capitalei imperiale, trebuie să aprobe papa. Şi papa pretinde schimburi (despăgubiri) grele: supunerea Ortodoxiei în faţa papismului.
          Ameninţarea este un sfetnic rău şi devine şi mai rău, când cineva pierde simţul profund al realităţii. Forţaţi de pericol, păcăliţi de masca cea înşelătoare, toţi, împărat şi episcopi cedează şi cad de acord pentru unirea Bisericilor, precum numesc eufemistic supunerea faţă de papă. Preferă sclavia faţă de papism decât sclavia faţă de turci. Şi doar Marcu, urmându-i fidel pe Părinţii Bisericii, îşi înalţă statura morală şi apără integritatea credinţei. La Sinodul de la Ferrara – Florenţa cuvintele sale sunt formulate memorabil şi monumental. Propovăduieşte că deasupra libertăţii patriei este libertatea credinţei. Pentru că o credinţă liberă poate într-o zi să elibereze patria aflată în sclavie. Credinţa păstrează nerobit cugetul şi îi face vitează inima. Dimpotrivă, o credinţă înlănţuită de înşelăciune îngenunchează şi patria la picioarele celui care a înşelat-o. Unirea o iubim, supunerea o urâm, pentru că ea va însemna dispariţia Ortodoxiei. Între adevăr şi minciună nu există cale de mijloc (ceva intermediar), nu încape compromisul. Oricând s-au făcut astfel de paşi, cel care a câştigat a fost vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului.
          Prin această poziţie de neînduplecat Marcu Evghenicul era de aşteptat să devină antipatic catolicilor şi prietenilor lor şi să fie catalogat drept intolerant, în timp ce aceia sfătuiau printr-o ipocrizie inimaginabilă la „iubire şi la pace”. Unii au vrut să-l ucidă. Fostul lui coleg Visarion a strigat mânios la Marcu: „Mă zbat de prisos şi mă cert cu un om demonizat. Căci acesta este nebun”. Dar Marcu, care ca om era blând şi smerit, pentru credinţa lui s-a făcut leu. „Tu eşti fetiţă şi te comporţi ca o fetiţă”, a fost răspunsul lui către Visarion.
          În cele din urmă unirea a fost semnată, dar niciodată nu a fost aplicată. Însuşi papa, când a aflat că Marcu nu a semnat, a declarat: „Nu am făcut nimic”. Şi credinciosul popor, paznicul şi judecătorul, criteriul adevărului, şi-a exprimat zgomotos dezaprobarea faţă de unionişti, iar din Marcu a făcut simbolul lui veşnic, care însufleţeşte, dar şi mustră, verificând calea ortodocşilor.
          Disputa pentru unire nu este doar un dialog dogmatic inutil între cei ce teologhisesc. Pentru că dogma, orice dogmă, dă chip unei cosmoteorii (unei concepţii despre lume) şi impune o bioteorie (concepţie despre viaţă), care nu poate fi închisă în spaţiul lucrurilor bisericeşti în sens strict, nici în spaţiul teologiei ca ştiinţă teoretică. Se întinde şi îmbrăţişează pe nesimţite întreaga viaţă şi întreaga societate. În spatele diferenţelor dogmatice dintre Răsărit şi Apus se ascundeau în mod esenţial diferenţele a două lumi, a două culturi cu filozofie diferită şi mentalitate diferită. Biserica Ortodoxă Răsăriteană trăieşte şi petrece întemeiată pe autoritatea cuvântului lui Dumnezeu. Pe ea îşi sprijină educaţia, modul ei de a gândi şi de a acţiona, modul ei civilizator. Însă în această atmosferă a autorităţii  ea trăieşte şi creează în libertate. Deoarece autoritatea ei este iubire, care nu-şi oprimă cetăţenii, ci îi îndrumă şi îi ocroteşte. Credincioşii, în mod liber supuşi lui Hristos, constituie Trupul tainic şi mădularele Bisericii lui.
          Papismul şi Apusul, în general, trăiesc şi se mişcă în alt climat. Aici nu predomină autoritatea lui Dumnezeu, ci autoritatea papei, a omului şi a logicii. Biserica din Trup al lui Hristos se transformă în stat - creştin, dar lumesc - un stat şi el între statele acestei lumi. Harul lui Dumnezeu limitează rolul ei şi îndumnezeirea devine un sistem de categorii logice ale raţionalismului. Şi pentru că dogma lor nu izvorăşte din adevărul dumnezeiesc, ci dintr-o infailibilitate umană, moare, se dezintegrează, aduce dezechilibru în societate şi în civilizaţie. Astfel se naşte Renaşterea care caută moartea lui Dumnezeu, umanismul care aduce neomenia, iluminismul care întunecă toate prin contestare. În cele din urmă dă buzna protestantismul, care distruge orice dogmă, instaurează libertinajul şi cultivă ateismul.
          Însă dogma ortodoxă nu este o expresie omenească şi muritoare. Este o prescripţie de viaţă, un mesaj al adevărului care mântuieşte. Mântuieşte sufletul nostru, dar şi patria noastră şi cultura noastră. Marcu Evghenicul apărând Ortodoxia a susţinut în cel mai eficace mod ţara lui şi fără a urmări asta, L-a făcut pe Dumnezeu apărător al vieţii şi al culturii ei. Acest sfânt al Bisericii noastre stă şi astăzi la fel de inflexibil şi de adevărat în faţa acelora care sunt gata ca nişte „fetiţe” să se închine papei şi să imite maimuţărind modul apusean de viaţă şi de gândire. Îşi trimite mesajul său pur şi puternic, un mesaj de cultură duhovnicească autentică. Fraţii mei, este o chestiune de viaţă şi de mântuire în această lume şi în eternitate păzirea dogmei Ortodoxiei!

          (Sterghios Sakkos, profesor emerit al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic; traducere din elină de monahul Leontie; sursa: http://aktines.blogspot.com/)

Read more...

SFÂNTUL MARCU EVGHENICUL DESPRE CATOLICI

Mitropolitul Ierotheos de Navpaktos şi Sfântul Vlasie:
SFÂNTUL MARCU EVGHENICUL DESPRE CATOLICI
 
          Sfântul Marcu Evghenicul, mitropolitul Efesului, a fost un neînfricat mărturisitor al credinţei la Sinodul de la Ferrara-Florenţa, pentru că nu a cedat presiunilor papale şi şantajelor, rămânând până la sfârşit un mărturisitor al credinţei. Nu numai că în timpul acelui Sinod a dovedit rătăcirile latinilor, dar în acelaşi timp a dovedit şi falsurile (mistificările) pe care le-au făcut latinii (catolicii) în textele Părinţilor Bisericii.
          Desigur că la început Sfântul Marcu Evghenicul s-a comportat cu nobleţe, dar mai târziu, când şi-a dat seama de mijloacele necurate la care se pretau pentru a-şi atinge scopul, de presiunile, falsurile, şantajele, constrângerile şi vicleniile latinilor, a devenit un mărturisitor al credinţei. Poziţia sa a fost de la un capăt la altul romană, deoarece adevăraţii romei sunt împăraţi ai spiritului, sunt aristocraţi ai duhului, pot să dialogheze cu luciditate şi cumpătare, linişte şi nobleţe. Când însă este vorba de îndepărtarea de la adevărul revelat şi când văd mijloace necurate ale celorlalţi pentru atingerea scopului, atunci devin mărturisitori ai credinţei. Pentru că Hristos nu-şi doreşte doar căutători, ci şi mărturisitori.
          Sfântul Marcu Evghenicul avea o bună cunoaştere a realităţii. Adică, el ştia că noi i-am tăiat pe latini din Trupul Bisericii, deoarece latinii au căzut în erezia Filioque. O expune un text al său care este destul de sugestiv. Scrie Sfântul Marcu: „Aşadar, ei ne-au dat pricină de schismă, proclamând pe faţă adaosul la Crez, pe care îl grăiau mai înainte pe ascuns. Şi noi ne-am despărţit primii de ei, ba mai degrabă i-am despărţit şi i-am tăiat de la trupul comun al Bisericii. Spune-mi, de ce i-am despărţit? Oare fiindcă ţin dreapta credinţă sau pentru că au dat la iveală în chip drept adaosul la Crez? Cine ar spune aceasta, fără numai dacă este foarte zdruncinat la creier? Nu, ci pentru că gândesc lucruri absurde şi rău-credincioase şi fiindcă au făcut adaosul fără temei. Aşadar, i-am lepădat ca pe nişte eretici, şi de aceea ne-am despărţit de ei… atunci sunt eretici şi ca pe nişte eretici i-am tăiat”.
          Din acest text putem să extragem câteva adevăruri:
          Întâi, că latinii au scornit erezia Filioque, pe care mai înainte o credeau în ascuns, o spuneau printre dinţi.
          Al doilea, noi ortodocşii ne-am despărţit de bună voie de latini, care e acelaşi lucru cu faptul că i-am tăiat de la Trupul comun al Bisericii, ca pe unii ce cugetă dogme rău-cinstitoare şi pentru că au adăugat cuvântul „Filioque” în Simbolul de Credinţă în chip nelegiuit.
          Al treilea, latinii prin adaosul Filioque sunt eretici şi ca pe nişte eretici i-am tăiat din Biserică. Toţi cei care susţin că latinii cred corect şi exprimă corect dogma despre Filioque, aceştia sunt „puternic zdruncinaţi la creier”. Adică au suferit o comoţie cerebrală.
          Prin urmare, conform învăţăturii Părinţilor Bisericii, precum o exprimă Sfântul Marcu Evghenicul, latinii (catolicii) sunt eretici, despărţiţi de Biserică şi, fireşte, sunt în afara Bisericii şi nu au taine.

Iunie 2001

(tradus din greacă de ierom. Fotie după „ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ”, ediţie trilunară de învăţătură ortodoxă, anul III, nr. 3, iulie – septembrie 2001)

Read more...

Comentarii recente

"Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască." (Sf. Ioan Gură de Aur).

  © Blogger template Writer's Blog by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP