Povestiri cu tâlc...

30 aprilie 2010

FLUTURELE 

         Un băieţel a găsit coconul unui fluture. L-a luat cu el şi zilnic îl privea, poate, poate va surprinde momentul în care fluturaşul va ieşi la lumina zilei.
         Şi iată că ziua mult aşteptată şi-a făcut apariţia. A stat băiatul nostru ore în şir pentru a privi cum fluturele încerca să iasă printr-o gaură extrem de mică.
         După o vreme însă, fluturele nu a mai progresat deloc. Se pare că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a ieşi, dar nu a fost de ajuns. Băiatului i s-a făcut milă şi s-a decis să îi vină în ajutor. A luat o foarfecă şi a tăiat partea care a mai rămas din cocon. Astfel fluturele a reuşit să iasă cu uşurinţă.
         Dar corpul lui era umflat, iar aripile îi erau mici şi scorojite. Băiatul a continuat să privească nou născutul fluturaş aşteptând ca în orice moment să îşi ia zborul. Din păcate acest lucru nu s-a mai întâmplat. Fluturele a fost nevoit să îşi petreacă restul zilelor târându-se de ici colo, cu un corp umflat şi aripi scorojite. Niciodată nu a fost în stare să zboare.
        Băiatul, în bunătatea şi mila lui, nu a înţeles că acel chin de a trece prin găurică mică a coconului îi era vital fluturelui. Era modalitatea prin care fluidul din corp era forţat să ajungă în aripi pentru ca acestea să fie pregătite pentru zbor imediat ce va reuşi să se elibereze din cocon.

Asemeni fluturelui, şi noi trebuie de multe ori să ne zbatem în viaţă pentru a ne câştiga libertatea şi a ne putea lua zborul. Oricât de greu pare a fi uneori, nu te lăsa copleşit(ă), focalizeză-te pe ceva pozitiv, găseşte-ţi un motiv pentru care să te lupţi în continuare şi să nu te dai bătut(ă).

Read more...

EVANGHELISTUL MARCU

25 aprilie 2010

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina la
pomenirea Sfântului Evanghelist Marcu
(25 aprilie)
EVANGHELISTUL MARCU

          Astăzi, iubiţii mei, este sărbătoarea Evanghelistului Marcu. Ce ştim despre el? Să deschidem Sinaxarele ca să aflăm cele referitoare la viaţa lui.

***

          Dascăl şi părinte duhovnicesc al Evanghelistului Marcu a fost Sfântul Apostol Petru. Cu câte a auzit din gura lui a scris o Evanghelie, Evanghelia după Marcu.
          Sfântul Marcu a propovăduit Evanghelia în timpul cezarului Tiberiu, care a împărăţit din anul 14 până în anul 37 d.H. A propovăduit în tot Egiptul, în Libia, în Varvariki şi în Pentapole.
A fost primul episcop al Alexandriei între anii 42-62 d.H. Acolo a rămas şi acolo a fost martirizat pentru dragostea sa faţă de Hristos.
A avut râvnă pentru Biserică şi pentru predicarea Evangheliei. Propovăduia poporului. Hirotonea clerici aleşi şi le împărtăşea sfânta flacără a credinţei.
Întotdeauna Biserica are nevoie de preoţi înflăcăraţi şi râvnitori. Este nevoie de preoţi cum erau odată, în primele secole ale creştinismului. Să fie oameni curaţi, smeriţi, familişti. Aceştia au valoare şi nu ceilalţi, care şi-au tuns gâtul şi bărbile şi se plimbă ca nişte caraghioşi, fiind gata să se lepede de Ortodoxie, şi să se închine catolicilor şi protestanţilor. Este nevoie de preoţi ca Sfântul Marcu, primul episcop al Alexandriei.
Aşadar, acolo a rămas Sfântul Marcu, iar prin predica sa a prins mulţi „peşti”. Aşa cum altădată dascălul său, Petru, arunca mrejele în Ghenizaret şi prindea peşte, aşa şi el, a aruncat aici mrejele lui cele duhovniceşti şi a prins mulţi creştini.
Turbau idolatrii. Spuneau: „Dacă acesta va rămânea aici, pe toţi îi va face creştini... Pentru că acolo unde se ascultă Evanghelia, se cutremură diavolul. Vreţi să vedeţi unde se face lucrare? Se poate ca un preot sau un episcop să stea ani de zile într-un singur loc şi toţi să spună: Bun, bun!... Nu-l interesează pe diavol. Însă în momentul în care îşi va ridica mâna ca să-l deranjeze pe diavol, doar ce va lua fierăstrăul să-i taie coada, atunci toţi diavolii se vor răscula ca să-l dărâme.
Au zis, deci, închinătorii la idoli: „Acesta dacă va şedea aici, ne va distruge. Nu va rămâne nici unul cu noi”. Şi, într-adevăr, atât timp cât Evanghelistul Marcu vorbea cu oamenii şi-i învăţa, credinţa lui Hristos se răspândea continuu. De aceea, acolo unde îi învăţa, veneau închinătorii la idoli şi-l prindeau. Îl legau cu funii şi începeau să-l târască pe pământ, peste pietrele aspre. Trupul lui sângera, sângele lui vopsea pământul, mădularele lui erau rănite. Fusese şi tăiat... Aşa l-au aruncat în temniţă.
Acolo, în temniţă, îşi făcea rugăciunea. Şi noaptea, L-a văzut pe Hristos, arătându-i slava viitoare şi zicându-i: „Marcu, pace ţie!”
Evanghelistul stătea în închisoare între scorpii şi şerpi. Apoi, l-au scos, l-au biciuit din nou şi l-au târât pe pământ, timp în care toţi închinătorii la idoli, şi chiar copiii lor mici, strigau: Moarte!
În felul acesta, cu mădularele sfărâmate, şi-a dat cea din urmă a lui suflare în chip mucenicesc. Apoi, au luat trupul lui neînsufleţit şi l-au aruncat într-un loc, în Marea Alexandriei, căreia îi spuneau „a lui Vucol”. Era o stâncă singuratică, de mare adâncime. Din vârful acestei stânci, printr-o împingere, l-au aruncat jos în hău. În felul acesta, a subscris credinţa lui în Hristos.
Femeile au adunat sfintele lui moaşte cu basmale şi cearşafuri curate. Moaştele Sfântului Marcu le-am avut în Constantinopol! -Ah, îndurerată şi mucenicească Eladă! - , dar au venit catolicii şi le-au furat în blestemaţii ani ai cruciadelor. Ne-au luat moaştele Sfântului Marcu, împreună cu foarte multe alte moaşte de sfinţi şi le-au dus la Roma. Acum, moaştele Sfântului Marcu se află într-un mare oraş din Italia, la Veneţia. Dar se vor întoarce într-o zi din nou în Elada, de unde le-au luat...

***
         
          Astăzi, când Sfântul Marcu este sărbătorit şi vă vede în biserică adunaţi, este mulţumit. Dar are şi un reproş. Şi v-aş ruga, ca la anul pe vremea asta, să încercăm ca Sfântul Marcu să nu mai aibă acest reproş. Care este reproşul lui? Vă voi vorbi în pildă.
          Să presupunem că aveţi o rudă în America, în Canada sau în Australia, acolo unde toţi înstrăinaţii mănâncă pâine amară. Da, pâine amară mănâncă printre străini. Aici este Rai. Treci prin păduri şi asculţi privighetorile cântând, vezi râuşoarele curgând, o vezi pe mama ta, îl vezi pe tatăl tău... Există alte lucruri mai bune decât acestea?  Ce să faci cu banii? Chiar dacă ai înota în dolari, cât de important este să stai în căsuţa ta, să-ţi vezi femeia, care te iubeşte, şi pe copilaşii tăi ca pe nişte îngeraşi, nu valorează toate bogăţiile lumii!
          Văd oameni dintre cei care s-au dus după bani în ţări străine. Cei mai mulţi s-au distrus. Şi-au pierdut femeile şi copiii. Apar o mulţime de divorţuri. Şi dacă-ţi pierzi femeia, satură-te şi mănâncă mărci, mănâncă dolari şi aur! Ce să faci cu ele? Omul nu este doar stomac şi pântece şi nu se satură cu acestea. Puţină humă din sfântul nostru pământ, o floricică din el, puţine lacrimi ale mamei, un zâmbet al copilului nostru, acestea valorează! Cât valorează o piatră din patria noastră nu valorează întregul New-York! 
          Revin, deci, şi zic: Dacă aveţi un prieten în New-York şi vă trimite o scrisoare, ce veţi face?  O veţi pune la iconostas sau o veţi lăsa închisă? Nu, desigur! Dacă vine vreo scrisoare din America, mâinile mamei tremură şi o deschide imediat ce o ia din mâinile poştaşului. Dacă e vreo altă scrisoare, poate să o lase pe masă şi să o deschidă chiar după o săptămână. Dacă este însă din America şi are pe dinafară steagul american, iar înăuntru vreun cec, îi tremură mâinile.
          De ce zic acestea? După cum îţi tremură mâinile când primeşti o scrisoare de la tatăl tău, de la mama ta, de la bărbatul tău, de la copiii tăi care se află în afară şi o citeşti o dată, de două şi de multe ori, şi dacă nu ştii carte alergi la vecini, ca să ţi-o citească şi o pui sub perna ta şi o săruţi, aşa se cuvine să facem şi cu Evanghelia lui Hristos.
          Scrisorile de la tatăl tău şi de la copiii tăi le citeşti şi plângi. Aşadar, a lăsat şi Sfântul Marcu o scrisoare, scrisă nu cu creionul, ci cu lacrimi şi cu sânge. Această scriere a lui, care ne ridică la înălţime, făcându-ne din fiare oameni este Sfânta lui Evanghelie.
          Unii au în buzunarul lor aşa-numita epistolă. Dar ce este epistola aceasta în faţa Evangheliei după Marcu? Aşadar, vă voi da un canon. Îl veţi face? Nu vă voi spune să ridicaţi munţii şi stâncile, nu vă voi pune să opriţi râurile sau să coborâţi stelele din cer. Vă voi da un mic canon. Aşadar, vă zic: până la Înălţare să citiţi toţi această scrisoare a Sfântului Marcu, adică Evanghelia după Marcu! Este a doua Evanghelie şi este cea mai mică dintre cele patru. Să o citiţi şi să vă luminaţi! Nu citiţi altele, jalnice, murdare şi necurate... care sunt murdăria diavolului. Până la Înălţare să citiţi Scrisoarea lui Marcu, care este Scrisoarea lui Dumnezeu. Dacă nu o citiţi, Sfântul Marcu va avea un reproş, faptul că aţi dispreţuit scrisoarea pe care v-a lăsat-o.
          Sfinte Marcu, care eşti sărbătorit astăzi, ocroteşte-ne pe noi păcătoşii, pe episcopul prigonit, pe toţi creştinii, pe tot poporul nostru, munţii şi văile noastre, pe copiii noştri, patria noastră, pe toţi credincioşii! Să avem binecuvântarea şi rugăciunea ta! Amin.

† Episcopul Augustin
(Omilie a Părintelui Augustin la Sfântul Marcu, Proti, Florina, 25.04.1968)

Read more...

IOANNIS TATSIS: Despre dialogul cu catolicii la Viena

24 aprilie 2010

IOANNIS TATSIS:
Despre dialogul cu catolicii la Viena


Ierarhia Bisericii Eladei,  în şedinţa ei ordinară  din octombrie trecut,  doar cu câteva ore  înainte de inaugurarea lucrărilor Comisiei Mixte de Dialog Teologic între ortodocşi şi romano-catolici (papistaşi), a luat hotărârea definitivă de a trimite reprezentanţi la dialog, dându-le însă anumite directive.
          În Comunicatul respectiv pe care l-a emis, Ierarhia era încredinţată de “nevoia de informare mai deplină pe viitor a Sfântului Sinod al Ierarhiei asupra acestor chestiuni importante. S-a declarat şi faptul că de acum înainte Ierarhia va fi informată de toate fazele dialogului’’.
          Permanenţa Sfântului Sinod, în şedinţa ei din luna ianuarie 2010, a hotărât  să fie  trimise Înaltpreasfinţiţilor mitropoliţi textele referitoare la dialogul între Biserica Ortodoxă şi romano-catolici şi observaţiile  reprezentanţilor Bisericii noastre de la recenta întrunire a Comisiei Mixte Teologice care a avut loc în Pafos, Cipru’’.
          Conform Comunicatului pe care l-a emis Comisia Mixtă de Dialog după dezbaterea neproductivă care s-a desfăşurat în Cipru în octombrie trecut, continuarea dialogului “va avea loc la Viena, Austria, între  20 şi 27 septembrie 2010, şi va fi găzduită de către cardinalul Christoph Schönborn’’.
          În aşteptarea amânatei convocări a Ierarhiei şi ca expresie  a neliniştii asupra viitorului dialogului adresăm filial către păstorii noştri întrebările de mai jos:
1.    Biserica Eladei va participa la lucrările Comisiei Mixte de dialog teologic la Viena în septembrie sau va exista posibilitatea refuzului participării, cum a făcut Patriarhia Bulgariei printr-o hotărâre sinodală faţă de întâlnirea din Cipru?
2.    Ierarhii noştri sunt de acord că “papismul  este matricea ereziilor şi  rătăcirilorşi că  “singura modalitate pentru restabilirea comuniunii noastre cu ereticii este denunţarea de către ei a rătăcirii şi pocăinţa, aşa încât să existe o unire şi o pace adevărată’’, cum au proclamat prin ’’Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului’’ peste 20.000 de clerici, monahi şi laici ai Bisericii Ortodoxe?  Sau consideră papismul “Biserică soră” în care Botezul şi celelalte taine sunt valide? Menţionăm că ’’Mărturisirea de Credinţă’’ a fost semnată până în acest moment şi de trei mitropoliţi, membri ai Ierarhiei Bisericii Eladei.
3.    Dacă în cele din urmă se va hotărî participarea reprezentanţilor Bisericii Eladei la dialogul de la Viena, participarea va fi fără obiecţii referitoare la tema dezbaterii, care este primatul papal, din moment ce nu s-a pus în discuţie diferenţele noastre dogmatice faţă de catolici şi, în special, “filioque”-le, şi alte teme a căror  dezbatere a fost semnalată ca necesară de către profesorul Tselenghidis ?
4.    Biserica Eladei va accepta ca partener egal de dialog din partea catolicilor pe “episcopul” unit  (greco-catolic) de Karkavia, Dimitrios Salaha? Nu constituie acest act o legiferare indirectă  a uniaţiei (greco-catolicismului) în Elada?
5.    În sfârşit, ce episcopi vor reprezenta Biserica Eladei la dialogul de la Viena? Selecţia se va face din nou după criteriile formaţiei ştiinţifice” sau vor fi preferaţi episcopii cu activitate anti-catolică şi dispoziţie mărturisitoare?

     Întârzierea sinodală în luarea deciziilor asupra temelor deosebit de importante ale Credinţei, dar şi livrarea de către Arhiepiscop a acestor teme iniţiativei Fanarului este un motiv întemeiat pentru crearea unei nelinişti în poporul credincios.

          Din nefericire, asigurarea Ierarhiei către poporul credincios că  “urmăreşte şi va  continua să urmărească cu atenţie tema dialogurilor Bisericii Ortodoxe cu eterodocşii” (Comunicat al Ierarhiei, octombrie 2009) nu pare suficientă pentru a linişti pe priveghelnicul popor credincios, care, dincolo de  dialogul desfăşurat în cadrul Comisiei Mixte, urmăreşte zi de zi deschiderile ecumeniste ale multor episcopi, care se comportă ca şi cum unirea cu catolicii a avut loc deja.

           

Read more...

Pomenirea Sf. M. Mc. Gheorghe (II)

22 aprilie 2010

SFÂNTUL GHEORGHE (II)
Astăzi este sărbătoarea unuia din cei mai mari mucenici ai credinţei noastre, a Sfântului Gheorghe, Purtătorul de biruinţă. Sărbătoarea aceasta coincide cu cel  mai frumos anotimp. Şi precum cântă Biserica noastră, să alergăm astăzi pe câmpuri să culegem  flori şi să împletim cununi pentru a încununa pe eroul credinţei noastre creştine.
Dar să culegem flori este cel mai uşor lucru. Altceva însă se cuvine să facem astăzi, ceva mult mai înalt. Ce anume? Să cunoaştem cine este Sfântul Gheorghe. Şi la aceasta voi încerca să vă dau un scurt răspuns.  
***
Patria Sfântului Gheorghe este Asia Mică. S-a născut în părţile Cezareei şi a fost compatriot cu Sfântul Vasile cel Mare. Părinţii lui erau bogaţi şi nobili. Tatăl lui a fost martirizat pentu Hristos atunci când Sfântul Gheorghe era mic, în leagăn. Mama lui, doar de 20 de ani, era dintre acele mame care cred în Dumnezeu. De aceea nu s-a recăsătorit cum fac astăzi multe, care deşi trupul bărbatului lor nu a putrezit încă în mormânt, ele îşi caută un alt bărbat! În Asia Mică, o singură Cununie exista, una, nu mai multe. Ca şi turturelele: dacă una este omorâtă, perechea ei, nu se înjugă cu altcineva, rămâne singură până la sfârşit şi plânge pe ramuri. Aşa şi atunci. Nu zic că cei care vin la a  doua Nuntă păcătuiesc, dar îndeosebi nunta este una, cea pe care o binecuvintează Dumnezeu, Sfânta Treime şi Prea Sfântul Duh.
Aşadar, mama lui atît de tânără a rămas văduvă. Auziţi voi, femei, auziţi voi, bărbaţi? Nu s-au făcut aceste sărbători ca să mâncăm şi să ne distrăm, ci s-au făcut ca să trăim şi noi ca sfinţii. Atunci Sfântul Gheorghe ne va binecuvânta şi va fi cu noi.
Tânăra văduvă îl avea pe Gheorghe mic. Şi cu laptele ei l-a plămădit şi plăsmuit. Aşadar, binecuvântată mamă. În spatele oricărui sfânt e o mamă. Şi în spatele Sfântului Gheorghe este mama care l-a aplecat la piept, şi pe lângă lapte, l-a alăptat şi cu credinţă, credinţa în Hristos.
Gheorghe, unicul şi iubitul fiu al văduvei, a crescut şi s-a distins prin calităţile sale. De foarte devreme şi-a manifestat înclinaţia de a deveni militar. Aşadar, s-a înrolat în armată. S-a distins ca militar şi ca ofiţer. Era primul în lupte. Avea o inimă de leu. În felul acesta a ajuns în rang general şi apoi chiar conte.
Sfântul Gheorghe mai presus de grade, Îl avea însă pe Dumnezeu. Apoi vin toate celelalte. Şi dacă credinţa în Dumnezeu este în primejdie, se cuvine să fii gata să jertfeşti şi gradele şi funcţiile şi tronurile şi cârjele şi mitrele şi toate. De mii de ori e mai bine să mori călugăr în Sfântul Munte, decât trădător al Ortodoxiei! De mii de ori militar cinstit, decât general care nu crede; de mii de ori ţăran care-l are înlăuntrul său pe Dumnezeu, decât om de ştiinţă ateu; de mii de ori gropar sau cioban care-l are înlăuntru pe Dumnezeu, decât bogăţiile lumii. Aceasta este sfânta noastră religie. Biserica noastră nu depinde de cei mari şi tari ai zilei. Ea se întemeiază pe credinţa celor smeriţi şi dispreţuiţi.
A venit deci momentul încercării Sfântului Gheorghe. Era perioada ultimei persecuţii din primele secole. Pe tronul Romei se afla una din cele mai sălbatice fiare, împăratul Diocleţian (284-304). Acesta nutrea o ură sălbatică faţă de creştini. De aceea a poruncit: Câţi sunt creştini, îşi pierd funcţiile; şi dacă persistă în credinţă, vor fi daţi morţii.
          Când s-a emis porunca, venise de acum ceasul şi pentru Gheorghe. Înaintea tuturor a mărturisit şi a spus: Sunt creştin şi mai presus de împărat Îl am pe Hristos!
           Diocleţian porunceşte şi îl arestează. Îi descoase gradele, îi iau armura, îl aruncă de îndată în închisoare. Din înălţime, în adânc! Dar el simţea bucurie şi veselie.
           Să povestesc acum chinurile lui muceniceşti? Sunt multe. Care vreţi, citiţi sinaxarul ca să vedeţi. Pe scurt vă zic. I-au străpuns pântecele cu o suliţă de fier. Apoi l-au pus pe o roată de fier - care de jur împrejur, pe coroană, avea unghii ascuţite -, au lăsat roata să se rostogolească într-un loc povârnit, iar trupul Sfântului se tăia; i se sfâşiau cărnurile şi adăpau  pământul. După aceea, l-au încălţat cu încălţăminte de fier cu cuie şi l-au obligat să păşească. Apoi l-au aruncat întro groapă cu var, ca să se topească. Dar şi varul l-a biruit şi încălţămintele de fier le-a biruit şi toate. Nu este un lucru de mirare acesta. A spus Hristos: „Nu vă temeţi! Veţi călca peste şerpi şi peste scorpii şi nici un fir de păr din capul vostru nu va cădea, dacă nu vrea Dumnezeu” (vezi Luca 10, 19; 21, 18; Matei 10, 29).
                 După acestea, în afara Cezareii era un templu idolesc plin de statui. Îl iau deci pe Sfântul Gheorghe, ca să jertfească. El privea cu faţa sa îngerească. Se uită la idoli şi spune cu glas mare: În numele lui Iisus Nazarineanul vă întreb: Statui şi idoli, ce sunteţi? Şi ei au răspuns: Nu suntem dumnezei, suntem demoni! Apoi, Sfântul şi-a făcut rugăciunea şi imediat un cutremur a zguduit întregul templu, au căzut jos statuile şi s-au făcut bucăţi şi praf.
                   Şi doar astea sunt? Şi o altă minune a Sfântului Gheorghe este minunată. În afara Cezareei, pe un povârniş exista o fântână cu apă bună, dar nimeni nu îndrăznea să se apropia de ea; pentru că alături era o peşteră, iar în ea se sălăşluise o mare fiară, un şarpe uriaş, care ieşea şi mânca oameni şi animale. Sfântul Gheorghe s-a apropiat cu suliţa lui de izvor. Fiara a mormăit, a ieşit brusc şi şi-a deschis gura ca să-l înghită. Dar Sfântul Gheorghe - să nu creadă necredincioşii, noi credem! - ce face ? Aruncă cu credinţă o cruciuliţă de lemn în gura deschisă a şarpelui. O aruncă în cele dinlăuntru ale lui şi fiara s-a spart şi a crăpat. De aceea, vedeţi în icoane pe Sfântul Gheorghe zugrăvit călăreţ şi cu suliţa, care are în vârf crucea Domnului, ucigând fiara. Astăzi, aceste lucruri par incredibile. Oamenii din lume le consideră poveşti. Dar noi ştim că se întâmplă nu numai cele pe care le-a făcut Sfântul Gheorghe, ci se petrec şi lucruri de mii de ori mai mari. Este plină istoria de minunile pe care le-au făcut sfinţii credinţei noastre cu puterea lui Hristos. Avem o religie vie şi se cuvine s-o iubim şi să i ne dedicăm în întregime. Iată deci, iubiţii mei, în puţine cuvinte viaţa sfântului. De aceea Sfântul Gheorghe este unul din cei mai iubiţi sfinţi de către popor.
***
               Vă mai spun încă ceva şi termin. Am văzut pe fiara uriaşă care era la izvor şi care nu lăsa pe nimeni să se răcorească. În afară de această fiară pe care Sfântul Gheorghe a ucis-o cu suliţa şi cu crucea sa, în zilele noastre există o altă fiară, mult mai rea decât cea pe care a ucis-o Sfântul Gheorghe. Iar fiara cea mai rea care îneacă întreaga omenire şi ameninţă cu cea mai mare distrugere... este ateismul, materialismul ateu. Cu această fiară mica noastră ţară s-a luptat eroic, ca să nu cadă în gura ei.
                        De aceea, dacă alţii şi-au trădat credinţa şi îndatoririle, voi sărăcuţilor, copii eroici ai Bisericii şi ai patriei, rămâneţi în credinţa lui Dumnezeu, luptaţi-vă cu nobleţe, corp la corp, pentru tot ce are ţara noastră mai sfânt.
                       Cu ajutorul Sfântului Gheorghe vom merge înainte, vom învinge piedicile.
                        Mă rog să rămâneţi pururea neclintiţi în credinţă, prin mijlocirile Sfântului Gheorghe şi ale tuturor sfinţilor. Amin.



Read more...

Mucenicii, dovada Învierii lui Hristos - Omilie la pomenirea Sf. M. Mc. Gheorghe

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina la
pomenirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe (I)
(23 aprilie)
Mucenicii, dovada Învierii lui Hristos

          Pe 23 aprilie, iubiţii mei creştini, Biserica noastră cinsteşte pomenirea Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Despre el vom vorbi aici. Dar înainte de a vorbi despre Sfântul Gheorghe vom spune câteva cuvinte despre Paşti, pentru că sărbătoarea Sfântului Gheorghe cade de obicei aproape de Paşti şi are o legătură cu marea sărbătoare a Învierii Domnului nostru.
          Paştele, sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor. Se bucură îngerii şi arhanghelii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, drepţii de Învierea Domnului. Dar ne bucurăm şi noi, pentru că din mormânt a zburat viaţa cea nemuritoare, iertarea păcatelor noastre, biruinţa şi triumful împotriva păcatului, a morţii şi a lui Lucifer. Precum spune minunat Ioan Gură-de-Aur în cuvântul său catehetic, pe care îl aud toţi cei care rămân până la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii pascale, „Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, căci ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului”. Adică: Toţi cei care sunteţi săraci, nu vă întristaţi, căci bogăţie este Hristos. Toţi cei care sunteţi păcătoşi, ştergeţi-vă lacrimile, căci Hristos vă iartă păcatele. Toţi cei care vă temeţi de moarte, prindeţi curaj, căci Hristos a biruit moartea.
          Învierea împrăştie pretutindeni, ca un soare, bucuria şi veselia. Se bucură chiar şi natura moartă, care primăvara înviază şi ea şi poartă cele de sărbătoare ale ei, iar florile de primăvară strigă şi ele în felul lor: Hristos a înviat!
          Bucuria lui Dumnezeu! Şi numai satana se tânguieşte şi este îndurerat şi împreună cu el şi toţi aceia care nu vor să creadă în Hristos şi continuă să trăiască în necredinţă şi în stricăciune. Necredincioşii, chiar şi în ziua Învierii, nu simt nimic sfânt şi duhovnicesc, ci trăiesc ca dobitoacele, fără Dumnezeu, fără Hristos, şi, din păcate, doar numele de creştin le-a mai rămas.
          Paştele Domnului! Dar bucuria creştinilor continuă. Alături de Învierea lui Hristos sărbătorim şi pomenirea marelui mucenic Gheorghe. 
          Pomenirea lui este pe 23 aprilie. Dar atunci când 23 aprilie cade înainte de Paşti, în perioada de pocăinţă, atunci s-a hotărât ca sărbătoarea Sfântului Gheorghe să se prăznuiască în a doua zi de Paşti. Şi aceasta este o dovadă că Biserica noastră are dreptul să schimbe zilele sărbătorilor. Lucrul la care este atentă nu este atât când vom sărbători, ci cum vom sărbători. Dacă e vorba ca în zilele sfinte creştinii să cadă cu mutrele în chefuri, în beţii, în desfrânări şi în adultere şi în orice necurăţie şi crimă, mai bine ar fi fost să fi muncit. Aceşti creştini nu cinstesc, ci-l necinstesc pe sfântul; înjosesc numele de creştin şi dau dreptul necredincioşilor să critice credinţa noastră.
          Dar să spunem acum câteva cuvinte şi despre sărbătoarea Sfântului Gheorghe.
          Sfântul Gheorghe este iubit nu doar în patria noastră, ci şi în alte ţări creştine. Milioane de bărbaţi îi poartă numele: împăraţi, principi, generali, oameni de ştiinţă, bogaţi, săraci, muncitori, plugari poartă numele Gheorghe şi îşi sărbătoresc ziua onomastică. Până şi femeile au numele de Gheorghia (la noi Georgiana, Georgeta –n.tr.). Nu există casă în Elada să nu aibă vreo rudă cu numele Sfântului Gheorghe. Dar de ce atâta cinste faţă de Sfântul Gheorghe?

***

          Sfântul Gheorghe a fost unul din cei mai mari eroi ai creştinismului. S-a născut şi a fost martirizat în anii unei groaznice persecuţii, pe care a declanşat-o împotriva creştinismului un sinistru şi sângeros împărat, Diocleţian. Patria natală a lui Gheorghe a fost Capadocia, o eparhie din Asia Mică, care a dat naştere la atâţia sfinţi şi mucenici. Tatăl lui, când Gheorghe era încă mic copil, a fost arestat, a mărturisit pe Hristos şi a fost martirizat. Gheorghe a fost un copil de mucenic. Mama lui văduvă, femeie evlavioasă, îl lua pe micul Gheorghe şi-l ducea deseori la mormântul tatălui său mucenic. Şi acolo, deasupra mormântului, îngenunchiaţi amândoi, se rugau lui Dumnezeu. Gheorghe, din frageda lui vârstă, ardea de sfântul dor de a urma exemplul tatălui său şi de a deveni şi el mucenic al lui Hristos. Când a crescut, a slujit în armată. Era un soldat strălucit, ascultător, plin de bărbăţie, fără teamă în lupte. Îşi iubea patria, îi izgonea pe barbarii care atacau şi ardeau casele şi junghiau copiii şi femeile. Sfântul Gheorghe a fost un apărător al celor neputincioşi. Pentru bărbăţia lui a avansat repede şi a ajuns la cele mai înalte funcţii din armată; a devenit general.
          Dar când s-a declanşat persecuţia împotriva creştinilor şi toţi ofiţerii au fost obligaţi să declare că nu sunt creştini şi că cred în idoli, atunci Gheorghe nu a ezitat deloc să facă ceea ce se cuvenea. Nu s-a lepădat de Hristos ca ceilalţi, ci a declarat că este creştin şi că nicio putere din lume nu va putea să-i schimbe credinţa. Împăratul, când a auzit această declaraţie, s-a întristat mult, pentru că cel mai viteaz general al său era creştin. La început a încercat să-l convingă cu binele, i-a promis până şi cele mai mari onoruri şi funcţii. Dar Gheorghe a respins toate propunerile şi a rămas statornic şi neclintit. Atunci, a început mucenicia lui; o mucenicie din cele mai groaznice. La început l-au aruncat într-o temniţă întunecoasă. L-au pus apoi pe roată, care era o unealtă de schingiuire; prin cuiele ei ascuţite, roata făcea să se sfâşie carnea, să curgă sânge şi omul să moară, dar Hristos prin harul Său l-a ajutat pe mucenic şi acesta a învins toate durerile. Şi nu doar aceasta, ci a făcut şi minuni: a înviat din mormânt un mort. A ucis o fiară mare care mânca oameni, s-a dus în templul idolilor şi prin rugăciunea sa a făcut de s-au dărâmat toţi idolii şi a făcut pe demoni să strige şi să spună că unul este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul lui Gheorghe. Acestea par multor oameni de necrezut, dar Hristos a spus că oricine crede în El va face minuni, va călca peste scorpii şi peste şerpi şi va birui toată puterea vrăjmaşului (Luca 10, 19).

***

          Tot ce a făcut Sfântul Gheorghe nu a făcut cu puterea sa, a făcut-o prin puterea lui Hristos, Care a biruit păcatul şi moartea şi a înviat din morţi şi dăruieşte putere oricărui credincios să-i biruiască şi el pe vrăjmaşii lui. În felul acesta, fiecare sfânt este o nouă dovadă că Hristos este adevăratul Dumnezeu. Viaţa, chinurile muceniceşti şi minunile sfinţilor nu pot să aibă o altă explicaţie decât una singură: că Hristos a înviat, trăieşte şi împărăţeşte şi că El este Cel care dăruieşte puterea şi harul Său ca oamenii   neputincioşi şi păcătoşi să devină eroi şi martiri.
          Mii de oameni, care au urmărit mucenicia şi minunile sfântului, au crezut şi s-au botezat în numele lui Hristos.
          Creştinii mei, nu ajunge să sărbătorim praznicul Sfântului Gheorghe. Trebuie să-l imităm şi noi pe sfânt în virtuţile pe care le-a avut şi mai ales în bărbăţia pe care a arătat-o de-a lungul întregii sale vieţi. A omorât sfântul fiara, aşa cum se vede în icoana lui? Avem şi noi fiara noastră, adică patimile şi răutăţile noastre. Cine este liber de acestea? Înainte! Să ridicăm război împotriva acestor fiare lăuntrice! Cine se războieşte, acela îşi şi învinge cu ajutorul lui Hristos patimile, acela se face un vrednic următor al Sfântului Gheorghe. Acest creştin este o dovadă că Hristos care a înviat şi în zilele noastre trăieşte, biruieşte şi triumfă.
          Hristos a înviat, fraţilor! Lui Hristos Celui răstignit şi înviat cinste şi slavă în vecii vecilor.

(traducere: M.L., sursa: „Miripnoa anthi”, Atena, 2007)




Read more...

Pomenirea Sfântului Apostol Natanael

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina
la pomenirea Sfântului Apostol Natanael
- 22 aprilie -
MĂRTURISIRE STATORNICĂ

          Pe 22 aprilie este sărbătoarea Sfântului Natanael, unul din cei 12 apostoli ai Domnului. Sărbătorii acestui apostol vom închina această omilie a noastră.
          Natanael este un nume evreiesc şi înseamnă „darul lui Dumnezeu”. Omul care îşi îndeplineşte scopul şi păşeşte pe drumul lui Dumnezeu este o binecuvântare, un dar al lui Dumnezeu. Dimpotrivă omul rău nu este o binecuvântare, ci un blestem. Iată doi apostoli, care au trăit lângă Hristos: unul Natanael, altul Iuda. Primul s-a arătat a fi o binecuvântare, al doilea un blestem.
          Natanael! A fost o fiinţă nobilă. Îl iubea pe Dumnezeu. Cerceta Legea şi Profeţii. Din sfintele cărţi înţelegea că într-o zi va veni Mesia, Cel care va mântui omenirea. Natanael legase o strânsă prietenie cu un alt compatriot al său, cu Filip. Prietenia lor nu provenea din calcule comerciale şi economice; adică ceea ce-i împrietenea nu erau banii. Îi lega altceva incomparabil mai important: îi lega dorinţa de a veni în chinuita lor patrie şi în lumea întreagă zile mai bune. Şi potrivit profeţiilor aceste zile mai bune ar fi venit odată cu venirea lui Hristos. Hristos era singurul care ar fi putut să spargă legăturile sclaviei, să-l elibereze pe om, să-l facă să trăiască bucuros şi fericit.
          Cei doi prieteni, Filip şi Natanael, trăiau cu dorinţa venirii lui Hristos. Şi Hristos venise şi străbătea cetăţile şi satele patriei lor şi propovăduia adevărul şi făcea minuni. Şi Hristos, care ştia dorinţa inimii celor doi prieteni, nu a lăsat neîmplinită dorinţa inimii lor. Mai întâi îl întâlneşte pe Filip şi-l cheamă să-L urmeze. Şi Filip Îl urmează. Bucuria lui era de nedescris. Găsise tot ceea ce-şi dorise. Lângă Hristos era fericit. Dar Filip nu era dintre acei oameni care dacă găsesc ceva bun îl ţin doar pentru ei şi nu vor să-l transmită şi altora. Cine sapă şi găseşte zăcăminte de aur trebuie să arate şi altora. Nu doar el să devină bogat, ci şi alţii să devină bogaţi. Cine găseşte apă şi bea şi se răcoreşte, trebuie să le arate şi altora izvorul şi să nu-l ţină doar pentru el. Şi cine cunoaşte un medic de seamă, care vindecă de boli grele, trebuie să-l recomande pe acest medic şi altor rude şi prieteni. Hristos este comoara, inepuizabila comoară. Hristos este izvorul, care curge şi răcoreşte pe oameni şi niciodată nu seacă. Hristos este medicul, care vindecă toate bolile şi dăruieşte gratuit medicamentele lui taumaturgice. Lângă El, săracul devine bogat duhovniceşte, cel însetat îşi potoleşte setea, cel bolnav îşi află vindecare de boala păcatului. Lângă Hristos, omul, viermele care se târăşte în noroi, se preschimbă, capătă aripi de vultur şi zboară în înălţimea cerului şi aude şi vede câte lucruri frumoase există în afară de murdăria pe care până ieri doar pe ea o cunoscuse. Lângă Hristos, omul care nu a învăţat carte şi nu ştie să semneze devine înţelept care biruieşte toate falsele filozofii ale lumii.
          Filip, care ştia dorul lui Natanael, a alergat să-i aducă la cunoştinţă şi cu bucurie de nedescris să-i spună: Natanaele, L-am găsit pe Mesia! Este din Nazaret.
           Din Nazaret? întreabă Natanael cu nedumerire. Pentru că Nazaret era un sat, ai cărui locuitori nu aveau un renume bun pentru simţămintele lor nobile; era un sat plin de spini, plin de răutăţi şi metehne. Cum, acum, din acest spiniş era posibil să răsară un trandafir? Natanael întâmpina greutăţi în a crede lucrul acesta. Şi Filip, care nu putea să exprime în cuvinte tot ceea ce simţise lângă Hristos, în loc de orice alt argument îi spune: „Vino şi vezi”. Filip era sigur că întâlnirea personală cu Hristos va fi suficientă pentru a dezlega orice îndoială a lui Natanael referitoare la persoana lui Hristos. Natanael a venit, L-a văzut şi L-a ascultat pe Hristos. Strălucirea lui Hristos era atât de puternică, încât câteva minute de convorbire cu Hristos au fost suficiente pentru a-l convinge pe Natanael, că partenerul lui de dialog nu era unul din renumiţii dascăli şi înţelepţi, ci era Fiul lui Dumnezeu.
          Natanael nu-L ştia pe Hristos. Dar Hristos îl ştia pe Natanael. Îl ştia chiar mai bine decât Filip, cu care de atâţia ani se întreţinea; îl ştia mai bine chiar şi decât părinţii lui; îl ştia mai bine decât tot ceea ce el însuşi ştia despre sine! Iată - a spus Hristos, un adevărat israelit, care nu are vicleşug înăuntrul său. – Doamne, a răspuns Natanael, Tu pentru prima oară mă vezi. De unde mă cunoşti? – Te-am văzut sub smochin, a spus Hristos. Sub ce smochin? Dar acest copac are frunze dese, iar când cineva este sub smochin nu poate fi văzut de nimeni. Dar ochiul – o, ochiul lui Hristos! – trece şi prin cele mai dese frunzişuri; trece prin toate stăvilarele şi zidurile şi ajunge până în adâncul pământului şi al mării – ce zic? - , ajunge până în adâncul inimii, decât care nu există vreun alt lucru mai adânc. Nu doar locul în care era ascuns Natanael îl ştia Hristos, ci până şi adâncul inimii lui, şi a confirmat faptul că Natanael era un om sincer.
          Natanael, după toate câte auzise din gura lui Hristos, s-a încredinţat că într-adevăr Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Şi ceea ce a crezut a şi mărturisit: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel”; a mărturisit în acel moment înaintea lui Hristos şi a lui Filip; şi după Învierea lui Hristos, acest Natanael, care atunci a crezut lucrul acesta şi mai mult şi mai profund, s-a dus şi a propovăduit în diferite ţări şi oamenii au crezut predicii lui şi au devenit ucenici ai lui Hristos; şi, în sfârşit, ceea ce de mii de ori propovăduise şi mărturisise, a confirmat cu sângele său, pentru că a avut un sfârşit mucenicesc. Natanael a fost răstignit ca şi Hristos.

***

          Iubiţii mei! Citind Evanghelia, vedem la un moment dat că milioane de oameni, poporul iudaic, Îl primeşte pe Hristos cu stâlpări şi Îi strigă zicând: „Osana, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel” (Ioan 12, 13). Dar aceste „Osana”-le, „Trăiască Hristos”, n-au ţinut nici măcar o săptămână. În Marea Vineri toate aceste „Osana”-le s-au stins şi în locul „osana”-lelor aceiaşi oameni au strigat „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”.
          Dar noi, iubiţilor, să nu ne asemănăm iudeilor, care astăzi strigă „Osana!”, iar mâine: „Să se răstignească!”; nu. Să-l imităm pe Natanael, pe credinciosul ucenic şi apostol al lui Hristos. Mărturia noastră pentru Hristos să fie statornică şi pe viaţă, şi astăzi şi mâine şi până la cea din urmă clipă a vieţii noastre, în faţa prietenilor şi vrăjmaşilor lui Hristos, pretutindeni şi întotdeauna să mărturisim credinţa noastră, devotamentul nostru faţă de Hristos: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel” (Ioan 1, 50).

(traducere: M.L., sursa: „Miripnoa anthi”, Atena, 2007)

Read more...

"LIBERTATEA – SPECIFIC AL OMULUI" - Omilie la Duminica Slăbănogului

21 aprilie 2010

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina
la Duminica Slăbănogului
LIBERTATEA – SPECIFIC AL OMULUI
„Voieşti să te faci sănătos?” (Ioan 5, 7)

          Iubiţii mei, Sfânta Evanghelie istoriseşte astăzi o minune, una din nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor, în ciuda demonilor, Domnul nostru Iisus Hristos.
          Care este această minune? Hristos a înviat un mort. Greşeşti – îmi veţi spune. Noi n-am auzit astăzi în Evanghelie că a înviat un mort; am auzit că a vindecat un paralitic. Da, dar acesta era într-un asemenea grad de paralizie, încât nu se deosebea de un mort. Era un mort neîngropat. Avea mâini şi nu avea mâini, avea picioare şi nu avea picioare. Era permanent imobilizat.
          Viaţa înseamnă mişcare. Viermişorul se mişcă în noroiul lui, furnica parcurge kilometri, albina ajunge la distanţe incredibile de stupul ei, păsările vin de departe, de la Polul Nord şi de la Polul Sud, în ţara noastră. Toate câte au viaţă se mişcă; unul singur nu se mişcă – paraliticul. Am văzut la Azilul de Boli Incurabile din Atena un om paralizat, ca o imagine a paraliticului din Evanghelia de astăzi. Era cu totul imobilizat, nici mâna nu şi-o putea ridica; asistenta îl hrănea.
          Deci aşa era paraliticul de la Vitezda. Şi câţi ani, vă rog, a trăit drama aceasta? Nu unu, sau doi sau trei ani; 38 de ani, o viaţă întreagă. Şi nu era doar paralizat, bolnav de mulţi ani şi incurabil; la toate astea mai avea ceva, care îl durea mai mult; era părăsit. Vreun vecin milos l-o fi luat pe umeri şi l-a adus acolo în foişorul  scăldătorii, unde din când în când, precum am auzit, într-un moment necunoscut, un înger tulbura apa şi atunci ea primea un fel energie, o putere taumaturgică şi vindeca pe cel care avea fericirea de a intra primul în apele tulburate. Dar el nu putea să se mişte; a rămas acolo, lângă scăldătoare, lângă cisterna taumaturgică, nemişcat ca o piatră, ca un creion pe care nu-l ridică nimeni.
          Toţi îl dispreţuiau. Oare nu avea şi el familie? Se pare că până şi femeia lui, care ar fi trebuit să fie lângă el, lipsea. Din nefericire, şi în iubirea conjugală apar situaţii care o împuţinează. Ce înfricoşător! Şi cea pe care ai iubit-o cu cea mai duioasă iubire, poate să te părăsească; copilul, pe care l-ai născut şi l-ai crescut, poate să te părăsească. Toţi pot să te părăsească şi să rămâi singur; unul singur nu te uită, Dumnezeu. În anii revoluţiei elene, în Peloponez, într-o situaţie dificilă, l-au lăsat toţi pe bătrânul Kolokotronis şi a rămas cu totul singur. Atunci, a alergat la o bisericuţă, s-a rugat şi a prins curaj; a simţit că Îl are pe Dumnezeu cu el. Şi oricine Îl are pe Dumnezeu cu el nu se simte singur.
          Aşadar, paraliticul din Evanghelia de astăzi era părăsit de oameni, dar Dumnezeu nu l-a uitat. Domnul nostru Iisus Hristos, care a purtat trup omenesc şi s-a coborât din cele cereşti aici pe pământ, a hotărât să-l vindece. S-a dus lângă el, acolo, în pridvor unde zăcea, şi s-a apropiat de el ca un străin necunoscut. Dar mai înainte de a-l vindeca i-a spus ceva. Şi în punctul acesta vă rog să luaţi aminte, deoarece are o mare importanţă.
          Înainte de a-l vindeca, Hristos îl întreabă: „Voieşti să te faci bine?” (Ioan 5, 7). Curioasă întrebare. Acest bolnav de 38 de ani ce altceva dorea decât vindecarea. De ce deci Hristos îi adresează această întrebare? Ce vrea să ne înveţe prin asta? Dumnezeu vrea să ne încredinţeze o mare învăţătură: că respectă libertatea omului. De aceea, şi noi trebuie să cinstim libertatea semenilor noştri. Pentru că dacă are ceva omul prin care se deosebeşte de fiară – în afara raţiunii şi a conştiinţei - , este libertatea sa.

***
         
          Libertate este ca omul să aibă posibilitatea să se gândească şi să-şi exprime cugetele sale, să poată acţiona fără restricţii, să se mişte în limitele binelui. Libertatea este un dar al lui Dumnezeu; omul a fost creat liber.
          Libertatea este necesară. A priva cineva libertatea omului  este ceva grav, respingător, antisocial, antidemocratic, antinatural, inuman – n-au spus nimic încă – e anticreştin, anti-Dumnezeu. Cine privează libertatea persoanei (despre care înţelegem că se mişcă în limitele orânduirii legale şi ale bunei-cuviinţe) face un lucru satanic. Să privezi de libertate pe cineva este ca şi cum l-ai lipsi de oxigen. Este ca şi cum ai scoate peştele din mare. Peştele a fost creat ca să înoate în apă, iar omul ca să înoate în libertate. De aceea femeile în Suli cântau:
          „Pe uscat peştele nu trăieşte, nici floarea în prundiş,
          Iar suliotisele nu trăiesc fără libertate”.
          Niciun popor nu a cântat cu atâta patimă libertatea, ca poporul elin. Amintesc doar stihul lui Rigas Fereos:
           „Mai bine în libertate o oră
          Decât 40 de ani în sclavie şi ocnă”.
          Noi, ca popor liber, care am vărsat râuri de sânge pentru libertate, simţim importanţa cuvântului pe care l-a spus astăzi Dumnezeul-Om: „Voieşti să te faci sănătos?” (Ioan 5, 7). Dacă vrei, te fac bine; dacă nu vrei, nu.
          Nevoia de libertate este primordială şi universală. Şi înainte de Hristos, în anii Vechiului Testament, Dumnezeu strigă: Omule, am pus înaintea ta două lucruri, focul şi apa. Alege şi ia. Dacă îţi vei întinde mâna la apă, te vei răcori. Dacă o vei întinde în foc, te vei arde (Înţelepciunea lui Sirah 15, 16).
   
***
          Apă răcoroasă, iubiţii mei, este adevărul Sfintei Scripturi, învăţătura lui Hristos, dogmele Sfintei noastre Biserici. Focul ce arde ce este? Este înşelarea, răutatea, corupţia (furtul, minciuna, calomnia, mărturia mincinoasă, desfrânarea, adulterul, blasfemia, crima). Alege şi ia, omule! Omul veacului nostru ce alege? Aici este tragedia. Măreţia omului este libertatea, dar tot ea este şi tragedia lui. De aceea, unii susţin că este mai bine ca popoarele să fie guvernate prin îngrădirea libertăţii, ca să fie îndrumate pedagogic spre folosul lor, decât să fie lăsate libere pe de-o parte, dar să se chinuiască din cauza greşelilor lor. Libertatea este un cuţit cu două tăişuri; foloseşte sau nu foloseşte? Este un avantaj sau un dezavantaj? Chestiunea aceasta este mare şi complexă. Cu toate că libertatea presupune pericolul, nu încetează să fie un avantaj şi un privilegiu al omului; pentru ea merită să se întâmple toate câte se întâmplă.
          Aşadar „alege şi ia”. Şi omenirea alege focul! Păcat de ştiinţa de carte şi de ştiinţe şi de universităţi şi de diplomaţie. De două ori şi-a băgat omenirea mâna în foc; sau mai degrabă nu doar mâna şi-a băgat-o, ci toată a căzut în foc, în războiul mondial. În primul război mondial 20 de milioane de morţi, în al doilea 38 de milioane de morţi. O, Dumnezeul meu! Mame, voi mai înaintea tuturor, care simţiţi mai mult viaţa în cele dinlăuntru ale voastre, bătrâni cu părul alb şi copii mici, rugaţi-vă. Nu sunt profet. Privesc, precum toţi, că pacea lumii atârnă de un fir de aţă. Dacă acesta se va rupe, va izbucni un nou război mondial, sau mai degrabă Armaghedonul Apocalipsei (16, 16), care va fi sfârşitul omenirii. Dumnezeu să ne păzească şi să dăruiască lumii pace.
          Dar pacea se întemeiază pe libertate. Domnul întreabă: Omenire, „vrei să te faci sănătoasă?”. Din nefericire, nu am învăţat din pătimirile noastre. În ciuda tuturor luminilor ştiinţei, suntem mai puţin inteligenţi decât animalele. Măgăruşul care a alunecat într-o groapă, când trece din nou pe acolo este atent ca să nu cadă din nou. Evanghelia propovăduieşte libertatea. Oamenii „din nefericire” îşi închid urechile. Nu se cuminţesc. Din mii de oameni, dacă ascultă unul glasul lui Hristos. Printre altele, fiarele urlă şi îşi pregătesc toate armele pentru atac. Ce se va întâmpla, cine va domina?
          Având ca temei Sfânta Scriptură, zic: Nu va birui ursul, nici leul, nici vreo fiară. Apocalipsa se termină cu un mesaj optimist: Va învinge Mielul. Iar Mielul este Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.


+ Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin,
în Sfânta Biserică a Sfântului Andrei Levkonos - Prespe, 16-5-1976)


           


Read more...

Arhiepiscopul Ciprului către toţi aceia care se opun vizitei papei

Arhiepiscopul Ciprului
către toţi aceia care se opun vizitei papei:
„Orice preot va face vreo „necuviinţă”
va fi pedepsit implacabil”.

          Arhiepiscopul Hrisostomos a trimis ieri din Constantinopol un mesaj clar tuturor acelora care se opun sau reacţionează într-un fel la vizita apropiată a papei în Cipru pe 4 iunie. La întrebarea Agenţiei de Ştiri Bisericeşti Amen.gr despre vocile care îşi exprimă opoziţia faţă de călătoria papei, Hrisostomos al Ciprului le-a caracterizat „disonanţe[1]” şi a anticipat că „orice preot face vreo „necuviinţă” va fi pedepsit implacabil”.
          Întâistătătorul Bisericii Ciprului dă ordine în toate direcţiile că „nu voi graţia pe nimeni” şi aminteşte că toţi membrii Bisericii sunt datori să facă ascultare.
          Întrebat despre perspectivele coexistenţei cetăţenilor străini şi musulmani din marea insulă răspunde că aşa cum au trăit armonios în veacurile anterioare, „pot să trăiască din nou fericiţi”.

 Urmează declaraţiile arhiepiscopului Ciprului:

 Nikos Papahristos: Preafericite, în curând veţi primi în Cipru pe papa Romei. Există însă şi voci care nu sunt de acord. Au un punct de vedere diferit...
Arhiepiscopul Ciprului: Aceste voci... eu le caracterizez drept para-voci (disonanţe). Sunt para-voci, nu sunt voci. Sunt cei care au râvnă, dar nu au cunoştinţă şi de cele mai multe ori fac asta ca să facă demonstraţie, ca să-şi facă popularitate şi nu pentru că ar crede aşa ceva.
          Nici nu vin la dialog împreună cu noi, nici nu vor să asculte... Sunt oamenii lui „nu mă convingi, chiar dacă mă convingi”. Şi dacă sunt incorigibili, nu cred că avem vreme de pierdut sau de risipit celulele materiei cenuşii a creierului nostru. Ceea ce am să spun este că acolo (adică în Cipru – n.aut.) există o Biserică şi toţi membrii ei sunt datori să se supună Bisericii oficiale. Dacă în ciuda speranţelor noastre, vreun preot va face vreo necuviinţă, va fi pedepsit implacabil. Nu e cazul să graţiez pe nimeni. Şi dacă este monah al Bisericii oficiale, să plece şi să-şi facă propria biserică. Nu poate să fie în interiorul Bisericii. Acolo ne dorim linişte şi tot ceea ce hotărăşte Statul şi Biserica oficială trebuie să respecte. Cui nu-i place, să se ducă să-şi facă propria biserică. Nu poate să fie membru al Bisericii şi să nu asculte de autoritatea bisericească. Asupra acestui lucru voi fi foarte aspru pentru că ori avem Biserică, ori nu avem. 

          Nikos Papahristos: Care sunt aşteptările dumneavoastră de la această vizită?
          Arhiepiscopul Ciprului: Papa, dacă vrea, poate să facă multe şi să ajute. Are mijloacele, iar eu încă o dată, când va veni cu bine în Cipru, cum i-am spus mai demult, îi voi repeta poziţia mea că trebuie să se adreseze liderilor europeni şi să le spună că Europa trebuie să aibă principii şi valori. Nu poate să privească Turcia doar interesat şi ca pe o mare piaţă. Acest lucru i-l voi lămuri. Şi cred că şi Turcia, dacă vrea într-adevăr cel mai mare bine pentru turcii ciprioţi şi dacă vrea ca aceşti oameni să trăiască fericiţi pe pământul părinţilor lor, nu are decât să colaboreze cu noi, pentru că noi toţi dorim cel mai mare bine pentru poporul cipriot, fie că-şi zic elini, fie că-şi zic turci ciprioţi, armeni, latini (catolici) sau oricum altfel. În această direcţie suntem gata să lucrăm mult pentru ca poporul nostru să trăiască fericit pe pământul părinţilor lui. 

          Nikos Mandinas: Pentru coexistenţa paşnică a elinilor ciprioţi şi a turcilor ciprioţi care sunt perspectivele?
          Arhiepiscopul Ciprului: Poporul nostru, cred că coexistă paşnic şi a demonstrat aceasta când s-au înlăturat baricadele. Vin turcii ciprioţi în regiunile libere, ca să-şi vadă casele şi averile lor şi sunt primiţi cu multă bucurie de ai noştri. Merg ai noştri în nord, în regiunile patriei noastre ocupate şi turcii ciprioţi le spun: sunt casele voastre, averile voastre, veniţi să mâncăm, să bem, să discutăm, să ne bucurăm, să râdem... Doar coloniştii sunt cei care spun „nu, sunt ale noastre, nu sunt ale voastre, să plecaţi”.
Turcii ciprioţi şi elinii ciprioţi cum au trăit veacuri de-a rândul paşnic şi fericiţi pot să retrăiască fericiţi. Cred lucrul acesta. Nu este nevoie de aceste abordări, chipurile, ca să se împace cele două popoare. Sunt împăcate. Au spart cuiva nasul toţi acei turci ciprioţi care au venit în regiunile libere? Nu. Au spart elino-ciprioţii care s-au dus în ţinuturile ocupate? Nu. Unde se vede că nu conglăsuim sau că unul nu-l acceptă pe celălalt?





[1] „Disonanţe” îl traduce pe grecescul «παραφωνίες», care în context poate fi tradus şi prin „para-voci”, plecând de la „φωνές („voci”) (n.tr.).

Read more...

Apariţie a cărţii "Ne vorbeşte Părintele Augustin, Mitropolitul de 103 ani"

19 aprilie 2010


Sursa: Pelerin Ortodox

Apariţie a cărţii "Ne vorbeşte Părintele Augustin, Mitropolitul de 103 ani" -

Omilii ale Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kandiotis
Traducere din limba greacă şi tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Augustin, cartea cuprinde omilii şi predici la Duminicile de peste an, la sărbători şi Sfinţi mai mari. Preţul este unul misionar (5 RON), astfel încât să oferim la câţi mai mulţi oameni posibilitatea de a citi şi împlini cuvintele folositoare ale venerabilului Părinte.


Înaltpreasfinţitul Părinte Augustin, Arhiereul care a depăşit vârsta de 100 de ani, este unul dintre cei mai respectabili părinţi ai Bisericii Eladei. A fost Mitropolit de Florina şi s-a distins prin bărbăţia şi curajul său de a stigmatiza scrierile rătăcitoare, dar şi prin dragostea şi grija sa pentru zidirea turmei sale. Cuvântul său, întotdeauna viu, patristic şi simplu a atras şi a folosit pe foarte mulţi credincioşi şi continuă să zidească duhovniceşte şi astăzi.
Despre Înaltpreasfinţitul Augustin, Preacuviosul Arhimandrit Iustin Popovici, profesor al Facultăţii de Teologie din Belgrad, mărturisea: "Voi nu aveţi lipsă în Elada, pentru că aveţi un Kandiotis, care vă arată drumul pe care trebuie să păşească Biserica...Am dori şi noi să avem un episcop care să spună adevărul ca Mitropolitul Florinei - Augustin Kandiotis".
Cei interesaţi pot lăsa un mesaj pe blogul Pelerin Ortodox la pagina de Contact, urmând a vă contacta cu detalii despre primirea cărţii. 



ÎN LOC DE PROLOG
(Fragmente din unele omilii rostite în anul 1990)


LEGĂTURA DINTRE POPORUL ROMÂN ŞI CEL ELIN
       „Să nu uităm că avem o legătură deosebită cu poporul român. Cărţile noastre spun că Revoluţia din 1821 s-a proclamat în [Sfânta] Lavră; dar acest lucru nu este corect. Revoluţia s-a proclamat în România, cu o lună înainte. Alexandru Ipsilanti a ridicat steagul libertăţii cu semnul crucii – „EN TOUTO NIKA/ ΕΝ ΤΟΥΤῼ ΝΙΚΑ” („Întru acesta vei învinge!”) şi cu lozinca „LIBERTATE SAU MOARTE!”, înainte de [Sfânta] Lavră, la Iaşi. Primii soldaţi ai lui Alexandru Ipsilanti au fost nişte elevi de şcoală. Atunci s-a auzit cuvântul: …[iar tu, o, tinereţe,] zdrobeşte trestia şi fă-te soldat”.
Atunci s-a auzit şi lozinca lui Rigas Feraios : "Mai bine o viaţă liberă timp de o oră,
                                                               Decât 40 de ani de sclavie şi ocnă”.

SALUTARE ADRESATĂ STUDENŢILOR FACULTĂŢII DE TEOLOGIE DIN BUCUREŞTI (1990)

            „Aceşti copii, pe care îi vedeţi, sunt din România şi s-au luptat pe străzile din Bucureşti. Au căzut trupuri, pentru ca regimul ateu care a dominat timp de 45 de ani să fie biruit.Regimul ateu a căzut, iar acum trăieşte şi împărăţeşte în România, trăieşte şi împărăţeşte în Cehoslovacia, trăieşte şi împărăţeşte în Rusia HRISTOS!; pe Care, copii ai elinilor şi ai românilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii”. 

 
Respectabilul şi luptătorul ierarh ortodox dă binecuvântare pentru traducerea cărţilor sale în româneşte:
 
         „Semănăm cuvântul lui Dumnezeu şi scris, şi oral şi prin radio. Şi acest cuvânt nu cade doar în inimile neroditoare, ci şi în inimi roditoare care aduc roadă multă.
Mă bucur că vor fi traduse în româneşte cărţile pe care le-am tipărit, cum s-au tradus şi în engleză şi în alte limbi. Lucrul acesta mă mângâie: pentru că, dacă voi, elinii, nu le citiţi, le vor citi fraţii noştri români”. 

 *****
ÎN LOC DE BIOGRAFIE
 


CÂTEVA MOMENTE IMPORTANTE DIN VIAŢA NEVOITORULUI
EPISCOP ORTODOX DE FLORINA, PĂRINTELE AUGUSTIN KANDIOTIS


  • 1907: Se naşte în Levkes – Paros. Părinţii săi: Nicolae (mic comerciant) şi Sofia (învăţătoare). Este botezat Andrei.



  • 1915-1925: Bursier la Gimnaziul din Siros. Termină cu nota 10 (cu calificativul „excelent, foarte bine”).



  • 1925: Se înscrie la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena.



  • 1929 (decembrie): Ia examenul de licenţă cu 10.



  • 1929-1934: Locuieşte cu mama sa în Io din Ciclade pentru studiu şi reculegere şi pentru a preda la şcoala primară.



  • 1934 (decembrie): Într-o zi ploioasă, în timp ce merge cu capul plecat, vede căzut jos un mic plic poştal. Se apleacă şi-l ia din noroaie. Uimirea lui este mare, când vede că plicul este chiar pentru el (evident căzuse din greşeală din mâinile bătrânului poştaş din insulă). Deschide şi citeşte. Mitropolitul Ierotheos de Etolo- Akarnania îl cheamă să meargă în Mesolonghi şi să ocupe postul de secretar al Mitropoliei. Această întâmplare o percepe ca pe o chemare a lui Dumnezeu şi i se supune neîntârziat.



  • 1934 (Naşterea Domnului): Andrei Kandiotis (al lui Nicolae) este unicul călător spre Pireu, pe nava goală, iar căpitanul se nedumereşte.



  • 1934-1941: Ocupă postul de protosinghel în Mitropolia de Etolo–Akarnania. Ţine prima sa predică în Mesolonghi.



  • 1935: Devine monah şi primeşte numele Augustin. Este hirotonit diacon de către mitropolitul Ierotheos de Akarnania.



  • 1941: Se transferă în Mitropolia Ioanninelor şi slujeşte ca predicator.



  • 1941 (Naşterea Domnului): În faţa ocupanţilor italieni şi în prezenţa mitropolitului Spiridon Vlahos al Ioanninelor, ulterior arhiepiscop al Atenelor, predică din amvon cu mult patriotism. Italienii, deranjaţi, emit pe numele lui un ordin de arestare. Episcopul, pentru a-l ocroti, nu-i mai permite să predice. Atunci, văzând că şederea sa în Ioannina e de prisos, predicatorul îşi lasă mama acolo şi pleacă pe timp de iarnă. Italienii nu-l găsesc în asaltul asupra casei lui, dar o arestează pe bătrâna lui mamă.



  • 1942: Vine în Macedonia. În Iannitsa află de la poliţia elină despre ordinul de arestare pe care l-au emis italienii.



  • 1942: În Iannitsa, Mitropolitul Panteleimon de Edessa şi Pelli îl hirotoneşte preot.



  • 1942: Se transferă în Mitropolia Tesalonicului şi de acolo este detaşat succesiv în Kilkis, Veria, Edessa şi Florina.



  • În Florina îl mustră din amvon pe mitropolitul său Vasilie, pentru că locuia în Atena şi venea în eparhie doar de Crăciun şi de Paşti, iar în episcopie propaganda făcea ravagii. Mitropolitul îl informează telefonic şi îi trimite destituirea telegrafic. Însă prin îndepărtarea din Florina, Dumnezeu îl salvează pe predicatorul Augustin de un alt mare rău. Ocupanţii germani arestează zece patrioţi şi îi spânzură în afara satului Proti-Florina; dacă ar mai fi rămas, ar fi fost între cei spânzuraţi.



  • 1943-1945: Se transferă în Kozanis. Episcopul de Kozanis, Ioachim Apostolidis, se retrage în munţi. Satele sunt arse de către nemţi şi poporul aleargă în oraş. Foamea şi moartea bat la uşă. În acel moment dificil, predicatorul Augustin apare ca un înger al lui Dumnezeu şi salvează oraşul. Face o cantină (era război), care oferă până la 8 150 de porţii de mâncare pe zi. Este o minune pe care el însuşi o atribuie Sfântului Nicolae, ocrotitorul oraşului Kozanis. Nemţii îl condamnă de multe ori pentru a fi executat, însă Dumnezeu îl apără.



  • 1945-1947: Se transferă în Mitropolia Grevenelor.



  • 1947-1950: Se înrolează ca preot militar şi predicator şi slujeşte în al doilea corp de armată cu sediul în Kozanis.



  • 1949: Din amvonul bisericii militare Sfântul Atanasie din Kozanis, în prezenţa autorităţilor, interzice cântarea Polihroniului („Mulţi ani trăiască…”) pentru regele Pavlos, care pe atunci era atotputernic. În predica sa îl numeşte nu „preabinecredincios”, cum se spunea în Polihroniu, ci „preanecredincios”, şi îl mustră pentru că a semnat un decret, prin care masoneria era prezentată ca un aşezământ filantropic şi ar fi trebuit să fie susţinută chiar şi de către sfintele biserici şi mănăstiri. Această voce curajoasă din poziţia preotului militar a însemnat începutul unei noi prigoane şi peripeţii pentru predicatorul Augustin. În cele din urmă, regele îşi recunoaşte greşeala şi îşi retrage semnătura de pe decretul filomasonic şi încetează orice prigoană a predicatorului.



  • 1950-1951: Se transferă în Mitropolia de Karistia cu sediul la Kimi-Evvoia.



  • 1951-1967: Arhiepiscopul Spiridon Vlahos îl numeşte predicator al Arhiepiscopiei Atenelor. Pentru predicator această perioadă este un timp de mare activitate duhovnicească şi de lupte, dar şi de prigoane şi peripeţii.



  • 1964: Se internează la spitalul „Evanghelismos” din Atena pentru o operaţie. Se infectează şi ajunge în pragul morţii. Cler, mănăstiri şi poporul credincios se roagă. Medicii, în ciuda tuturor încercărilor, îşi ridică mâinile şi spun că doar o minune poate să-l salveze. Prevăd până şi ora morţii şi „ultima” noapte critică, trimiţând un medic tânăr ca să rămână alături de el până la apropiatul sfârşitul. Are loc însă minunea. Ora, care de către medici a fost indicată ca oră a morţii, a fost ora în care temperatura foarte ridicată a scăzut brusc şi a început ameliorarea. După 60 de zile de îngrijire medicală iese din spital. El însuşi se uimeşte cu teamă: „Dumnezeul meu, de ce îmi prelungeşti viaţa? Ce-mi pregăteşti?”



  • 1965: Sfântul Sinod îi interzice să predice în toată ţara, deoarece îi mustră pe unii mitropoliţi din cauza smintelilor şi luptă împotriva mutărilor de episcopi, pe care Sfintele Canoane le interzic. Poporul se revoltă şi presa întreagă, cu majoritatea parlamentară şi guvernamentală şi opoziţia, trec de partea lui. Ierarhia, văzând reacţiile, este nevoită să-şi retragă în grabă interdicţia.



  • 1967 (mai): Are loc neaşteptatul: „Soarele răsare – cum zice el însuşi – de la Apus!” Incomodul predicator care a fost continuu sub prigoane din cauza mustrărilor pe care le făcea, este avansat ca episcop şi ales mitropolit de Florina.



  • 1967-2000: Slujeşte cu toate sacrificiile timp de 30 de ani mitropolia (de frontieră) din Florina şi demisionează în anul 2000.



  • 2010: Împlineşte 10 ani de la ieşirea din slujirea activă. Astăzi străbate al 104-lea an al vârstei sale.



  • Merge la biserică în Sfânta Mănăstire a Sfântului Augustin, episcopul Hypponei, din Florina, care este ultima ctitorie a arhieriei sale şi oferă credincioşilor binecuvântarea Sa.





  • Arhimandrit Lavrentios Gratsias
    ὁδ. Βασ. Γεωργίου 10
    53100, Florina



    Read more...

    Comentarii recente

    "Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască." (Sf. Ioan Gură de Aur).

      © Blogger template Writer's Blog by Ourblogtemplates.com 2008

    Back to TOP