CUM NE ÎNCHINĂM ÎN TIMPUL SFINTEI LITURGHII?

CUM NE ÎNCHINĂM

ÎN TIMPUL SFINTEI LITURGHII?

 De obicei, la sărbătorile Sfintei Cruci vorbim şi despre taina Crucii lui Hristos şi despre semnul crucii şi importanţa lui în viaţa noastră creştină. Cineva mi-a cerut să vorbesc despre asta acum şi m-am hotărât să fac ascultare. Aşadar, reţineţi:

 Semnul crucii făcut corect aduce binecuvântarea lui Dumnezeu. Semnul crucii făcut indiferent, oricum, incorect îndepărtează binecuvântarea lui Dumnezeu şi atrage „binecuvântarea” celuilalt, care se bucură, râde şi se îmbolnăveşte de râs; aşa spunea părintele Cleopa: râde dracul de se îmbolnăveşte, intră în spital, săracul… De ce? De crucea ta! Deci crucea niciodată nu se îndoaie, adică niciodată crucea nu se face în poziţia încovoiată a trupului, ci în poziţie de drepţi. După ce ai dus mâna pe umărul stâng, aici, să o vadă şi cel din spatele tău - să vadă mâna pe umărul stâng, pentru că aici e cea mai mare ispită, unii o duc în jos, unii o duc doar până la jumătate sau pe piept, sau sub piept, (deci pe umărul stâng), abia după aceea faci închinăciunea sau metania. Toţi trebuie să ne corectăm. Deci, păcătoşilor asemenea mie, pocăiţi-vă şi nu mai strâmbaţi crucea lui Hristos. Faceţi una şi bună decât o mie şi strâmbe, una şi corectă decât o mie şi rele! Crucea lui Hristos este armă asupra diavolului, cum auziţi la Sfântul Maslu cântându-se: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat-o nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, se scutură, nesuferind a căuta spre puterea ei”. Ea e armă şi e putere numai atunci când se face corect şi cu evlavie. Deci una şi bună şi apoi puteţi trece şi la a doua şi bună, şi la a treia şi bună, şi la a mia cruce şi bună. Dar nu o mie şi rele. Decât o mie şi rele mai bine una şi bună; că cele o mie şi rele nu sunt nici armă împotriva diavolului, nici putere a lui Dumnezeu mântuitoare. Deci nu mai strâmbaţi crucea! Nici măcar cu capul în piept sau cu capul plecat nu se face crucea. Crucea se face în poziţie de drepţi. Cum sunt soldaţii în armată în poziţie de drepţi, aşa se face crucea, pentru că ea e armă de biruinţă şi steag sau stindard biruitor. Steagul nu se pune sub obroc, se ţine la înălţime, se atârnă pe catarg. La fel şi crucea lui Hristos - care este îngerilor bucurie şi diavolilor rană de nesuferit - nu se ascunde de un trup încovoiat. Se face în poziţia de drepţi.

Nu e neapărat să vă aplecaţi cu mâna până la pământ, deşi aşa e cel mai indicat, dar crucea trebuie să fie neapărat dreaptă. Dacă preotul sau diaconul nu se închină la fiecare ectenie nu trebuie să cădem în ispita de a judeca. Poate pomeneşte, are o carte în mână sau un microfon, după caz, sau ia prinoase de la credincioşii întârziaţi şi în acelaşi timp zice ectenia. Dar trebuie să ştim că închinarea noastră este respiraţia Bisericii. La fiecare ectenie, când auzim „Domnului să ne rugăm”, toată Biserica (adunarea credincioşilor) trebuie să se închine, să facă o mică închinăciune, până la brâu, sau chiar atingând cu mâna pământul; dar închinăciunea la pământ o facem numai când avem loc pentru asta şi nu deranjăm pe cei din faţă sau pe cei din spate. (Grecii fac întâi plecăciunea şi apoi se îndreaptă şi fac semnul crucii; însă noi şi slavii facem întâi semnul crucii şi apoi facem plecăciunea, închinăciunea sau metania. Aşa ne-am obişnuit, de când ne-am închinat pentru prima oară). Deci, la fiecare chemare  a Ecteniei Mari se face închinăciune mică, aplecându-ne până la brâu (sau mai puţin chiar, după putere şi spaţiu). Dar crucea trebuie făcută în poziţia de „drepţi”. La fiecare „Domnului să ne rugăm!” cu care se încheie majoritatea chemărilor Ecteniei Mari. Ne închinăm şi la fiecare cerere din cadrul ecteniei întreite (ectenia de după citirea Evangheliei) când auzim ultimele cuvinte – majoritatea se termină cu cuvintele „pentru sănătatea şi mântuirea lor”. La fel ne închinăm la ectenia de după Heruvic: la fiecare „Domnului să ne rugăm” sau „De la Domnul să cerem” facem câte o mică închinăciune sau plecăciune.

„Să nu ne rugăm ca fariseul fraţilor…” Trebuie să ştim că la Liturghiile Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfântului Sfântului Vasile cel Mare nu se îngenunchează deloc. Dar există trei momente mai înălţătoare şi mai sfinţitoare decât altele, momente în care credincioşii nu stau cu fruntea sus ca fariseul, ci iau poziţia vameşului: închinăciune cu mâna până la pământ sau măcar până la genunchi şi rămânerea în această poziţie. Dacă unii bolnavi nu pot nici asta, pot însă să se ridice în picioare - dacă stau jos, şi să-şi plece capul.  (Iar dacă cineva simte multă umilinţă şi pocăinţă are toată libertatea să-şi plece genunchii inimii, să îngenuncheze în duh, dar să nu strice rânduiala Bisericii pe care Sfinţii Părinţi au aşezat-o cu luminare de la Dumnezeu. Cum cântăm la Bobotează? „Că unde este de faţă Împăratul, este şi buna rânduială”.) Aceste trei momente sunt: 1) Vohodul (Intrarea) Mare cu Cinstitele Daruri din cadrul Heruvicului (adică pe toată perioada transferării Darurilor de la Proscomidiar pe Sfânta Masă; altfel spus: cât ţin pomenirile). 2) Cântarea „Pre Tine Te lăudăm” (când are loc prefacerea Darurilor în Trupul şi Sângele Domnului). Cât ţine această cântare stăm cel puţin cu capul aplecat, cu multă umilinţă, rugându-ne din inimă, cu toată atenţia. E momentul Pogorârii Duhului Sfânt peste noi şi peste Darurile noastre. 3) „Să luăm aminte: Sfintele Sfinţilor!”. În timpul rostirii acestor cuvinte credincioşii stau în poziţie de închinăciune cu capul plecat, dar în picioare.

Acestea sunt cele mai sfinte momente şi e bine să avem o poziţie adecvată, aşa încât să fim „ca un singur trup” în închinarea pe care I-o aducem lui Dumnezeu.

Îngenunchiem doar la Liturghia Darurilor mai-înainte-sfinţite, de luni până vineri, liturghie ce se săvârşeşte doar în Postul Mare, şi atunci cu fruntea până la pământ. Semnalul îngenunchierii şi ridicării îl dă clopoţelul.

Reţineţi, fraţi şi surori. Aşa este corect. Aşa trebuie să ne închinăm.

În timpul citirii Evangheliei stăm în picioare în poziţia de „drepţi” – aşa cum ne şi îndeamnă, de altfel, sfinţitul binevestitor. La Sfânta Liturghie se poate sta pe scaun doar la Apostol şi când se citeşte cuvânt de învăţătură sau se predică. În rest, nu se stă pe scaun la Sfânta Liturghie. Fac excepţie cei bătrâni, bolnavi, neputincioşi, femeile însărcinate, iar copiii mai puţin.

Sfânta Treime să ne lumineze pe toţi, aşa încât nu numai să ştim, ci mai ales să împlinim! Amin!

Pr. Leontie