Arhim. Ioil Konstantaros: Cuvânt la Duminica Ortodoxiei

Arhimandritul Ioil Konstantaros:

Cuvânt la Duminica Ortodoxiei

Una dintre cele mai mari sărbători care vibrează în inimile credincioşilor şi evlavioşilor creştini-ortodocşi, este şi sărbătoarea Ortodoxiei noastre. A fost stabilită de Biserica noastră pentru a sărbători Înălţarea Sfintelor Icoane după groaznica furtună a iconomahiei care o anticipase. Fără îndoială că fiecare credincios ar trebui să studieze şi să cunoască acest capitol important al Istoriei noastre Bisericeşti pentru a vedea  prin ce ispite şi pericole a trecut corabia Bisericii noastre, dar şi pentru ca în acelaşi timp să conştientizeze că  această corabie nu a cunoscut şi nici nu va cunoaşte vreodată naufragiul. Însă, într-o percepţie mai generală, s-a impus ca în prima Duminică din Postul Mare să se prăznuiască biruinţa Credinţei noastre Ortodoxe împotriva eresurilor. Dar ce va spune cineva despre Ortodoxie şi cum va lăuda nevoinţele şi luptele "norului" Sfinţilor noştri, care şi-au dat viaţa tocmai pentru această credinţă, într-o epocă atât de superficială ca şi a noastră? Cum va lăuda cineva după vrednicie toate aceste suflete, care pentru dragostea lui Hristos şi pentru slava Sfintei noastre Biserici, au dispreţuit lumea şi cele ale lumii şi s-au ciocnit cu sinistrul diavol şi cu nenorociţii lui slujitori? Totuşi, laudele acestor chipuri nemuritoare, există! Există învistierite şi scrise în imnologia noastră, în istoria şi în diamantele textelor patristice pe care le deţinem şi pe care astăzi unii vor atât de mult să le facă dispărute de pe faţa pământului sau să le răstălmăcească.

          Dar în punctul acesta, iubiţii mei, ni se înfăţişează întrebarea inevitabilă. Ne străduim astăzi să păstrăm în esenţă această credinţă vie pe care am primit-o sau ne limităm doar la anumite cuvântări de laudă?

          Experiem Ortodoxia ca Ortopraxie sau ne mulţumim doar cu procesiunea sfintelor icoane, care, în lipsa unei lupte conştiente, sfârşesc într-un folclor care-L mânie pe Dumnezeu?

          Am conştientizat ce este Ortodoxia sau gândim că Biserica noastră este şi Ea una dintre multele "biserici" care există în lume?

Există în inima noastră capitolul cel mai de bază al învăţăturii dogmatice, că „în afara Bisericii (Ortodoxiei) nu există mântuire” sau taifunul blestematului ecumenism a distrus centrele sensibile ale credinţei, cu consecinţa de a se auzi voci rău-slăvitoare (kakodoxe) că "un plâmân al Bisericii este Biserica Ortodoxă, iar altul este Occidentul, cu Papa în frunte"?

Din nefericire, fraţii mei - şi să acceptăm asta, desigur nu ca să deznădăjduim, ci ca să ne trezim - din nefericire, a venit timpul în care, nu doar nevoinţele şi luptele Sfinţilor noştri Părinţi sunt necunoscute, ci – vai! – aceste chipuri sunt calomniate şi bârfite, cum că chipurile "au divizat Biserica şi acum se află la judecata lui Dumnezeu!” (aşa s-a exprimat cu ani în urmă actualul Patriarh ecumenic – n.tr.). Doamne, miluieşte!...   

Trăim în epoca în care unii se ruşinează să mărturisească unicitatea Credinţei noastre, ca să nu displacă ereziarhului papă şi întregii gloate a kakodoxiei şi a perversităţii protestantismului. Şi am ajuns ca în cadrul sărbătorilor oficiale (la marile hramuri) să-l vedem pe Papa înveşmântat, dându-şi "bine-cuvântarea" («ευλογία»), mai bine zis, ne-cuvântarea (αλογία), într-o biserică ortodoxă creştinilor ortodocşi (?) şi pe sărmanii psalţi cântându-i imnul şi polihroniul... (aşa s-a întâmplat la vizita papei în Fanar –n.tr.) Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne! Slavă Ţie! 

Cu siguranţă, faptul că acestea nu constituie Dogma şi Morala Ortodoxă, faptul că toate acestea sunt  un teatru al absurdului, mai degrabă al diavolului, şi nu au nici măcar o legătură cu curata noastră Ortodoxie, nu e nevoie ca cineva să dispună de deosebite harisme pentru a înţelege. Când însă, ajungem în punctul de a vedea monahismul "mutant (preschimbat)", care târăşte în tribunale pe mirenii evlavioşi şi bine-credincioşi şi condamnându-i, deoarece aceştia se opun teatrului ecumenist, atunci, fraţii mei, înţelegem clar că am ajuns din nou în timpurile când Credinţa noastră scumpă ne va costa. Ne va costa de acum înainte poziţii, reputaţie, libertate... şi chiar însăşi viaţa noastră!

Deci, aşa! O ştim. Să o afle clar „copiliţele Papei”, după expresia Sfântului Marcu Evghenicul. O ştim şi suntem pregătiţi.

"Să orăcăie broaştele" ecumenismului şi „să se agite ca nebunii cocoşeii" sincretismului religios. Să pregătească „în ascuns şi în taină" înţelegeri secrete care nesocotesc Sfânta Predanie a Credinţei noastre.

Noi, ca nişte copii adevăraţi ai Ortodoxiei noastre, în ciuda lipsurilor noastre, prin harul lui Dumnezeu ne vom lupta să rămânem întăriţi şi neclintiţi pe crenelurile Credinţei noastre.

Faruri veghetoare, cler, monahism şi poporul credincios al Domnului, chiar dacă în aparenţă puţini, vom înălţa steagurile Ortodoxiei noastre şi când în cadrul întâlnirilor obscure se "va întinge condeiul hotărârii”, noi, cu glas puternic, "într-un singur trup şi cu o singură gură", vom cânta şi vom mărturisi victoriosul imn al Credinţei noastre: „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi ţie, Cinstire, de-Părinţi-predanisită. Întru tine ne-am născut, întru tine trăim şi întru tine vom şi adormi! Şi dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine!

Fie, fraţilor! Amin.

(tradus din greacă: ierom. Fotie)