MONAHISMUL ATHONIT ASTAZI

NOUA SINTEZA MONASTICA ATHONITA

MONAHISMUL ATHONIT ASTAZI

– interviu cu parintele ieromonah Macarie Simonopetridis –

Iulian Nistea: Parinte Macarie, înainte de a vorbi despre monahismul athonit de astazi, va propun sa prezentati, în rezumat, monahismul athonit «clasic», asa cum a fost el trait timp de o mie de ani în acest Sfânt Munte, punctând si raportul dintre manastire si schit la Muntele Athos, pentru ca, asa dupa cum mi-ati spus, exact în acest punct sta cheia întelegerii noii sinteze monastice athonite de astazi.

Parintele Macarie: Daca acest raport între viata cenobitica clasica si traditia eremitica este un aspect particular al vietii în Muntele Athos astazi, trebuie spus ca e o istorie lunga, si poate toata istoria Sfântului Munte se orienteaza în jurul acestor doi poli.

Dupa cum stiti, la începuturile istoriei Sfântului Munte (avem putine informatii asupra originilor monahismului athonit, însa tinând cont de cele ce stim) primii monahi care au vietuit aici – înainte de venirea Sfântului Atanasie si de întemeierea monahismului cenobitic – erau eremiti care traiau într-o forma mai mult sau mai putin organizata. Stim însa ca în epoca Sfântului Atanasie existau deja manastiri organizate, cu o anumita organizare centrala: un protos la Karies, o biserica centrala, o organizare a Synaxei – toate aceste lucruri existau deja înaintea Sfântului Atanasie. Deci aceasta înseamna ca exista un monahism nu doar cu eremiti dispersati, ci si cu manastiri, care nu erau mari manastiri imperiale, ca cea întemeiata de Sfântul Atanasie, însa deja era vorba de manastiri organizate. Exista mai ales, în exteriorul Muntelui Athos, o mare si foarte veche manastire care avea proprietati în Muntele Athos, si aceasta a creat dificultati si tensiuni – cum ne arata arhivele pe care le detinem.

Deci, monahismul athonit înainte de secolul al X-lea exista deja – chiar daca n-a lasat prea multe urme istorice concrete – sub forma a doua dimensiuni, una eremitica, iar alta, sa-i spunem cenobitica – caci nu se stie exact ce forma de coenobium era. Ceea ce istoricii presupun este ca monahismul athonit a început cu adevarat în perioada iconoclasmului: se presupune ca monahi din regiunile centrale ale Imperiului s-au refugiat aici pentru a scapa de persecutiile iconoclaste, tot asa dupa cum o parte a monahilor din Asia Mica au plecat si ei spre sudul Italiei în aceeasi epoca. Putem vorbi deci de o prima extensiune a monahismului athonit sub forma care exista atunci în Muntele Olimp al Bitiniei, adica sub forma lavrelor eremitice, a grupurilor de eremiti. Primele dovezi scrise asupra unor monahi care au vietuit pe Muntele Athos sunt câteva vieti de sfinti de la sfârsitul secolului al VIII-lea si din secolul al IX-lea, începând cu Sfântul Eftimie cel Tânar. Sfântul Eftimie cel Tânar era exact acest tip de monah care venea din Olimpul Bitiniei si care a avut aceasta experienta a monahismului eremitic, dar fiind si prezent în manastire, si care si-a petrecut viata între manastirea care se afla la Salonic (Peninsula Chalcidica) si Muntele Athos, unde venea pentru a practica mai intens asceza. Deci Muntele Athos era un loc de retragere isihasta, dar cu un anumit numar de manastiri deja existente.

Atunci când Sfântul Atanasie a întemeiat marea Manastire Lavra – cu ajutorul împaratului bizantin Nichifor Focas – el a întâmpinat rezistenta monahilor ce traiau pe Muntele Athos, care se temeau ca Sfântul Atanasie le bulverseaza traditiile si obiceiurile de viata aducând un monahism foarte organizat.

Deci, evenimentul istoric fundamental al întemeierii Manastirii Marea Lavra nu reprezinta nasterea monahismului la Muntele Athos, ci importarea în Muntele Athos a monahismului studit, un monahism foarte organizat si strict cenobitic. Si cum acest tip de monahism presupunea importante lucrari de constructie, cu multi bani, cu multa miscare, cu multe legaturi cu persoanele importante de la Curte si cu împaratul însusi, de asemenea cu importarea anumitor tehnologii – tocmai Sfântul Atanasie este cel care a introdus anumite elemente tehnice în viata monahului, pentru a i-o usura – si toate acestea i-au nelinistit pe ceilalti monahi athoniti, care se temeau ca Sfântul Atanasie le va bulversa viata; astfel, ei s-au plâns împaratului. Pâna la urma Sfântul Atanasie a avut câstig de cauza, însa s-a creat dintru început o tensiune între monahismul cenobitic strict si monahismul traditional athonit, isihast. Si se poate spune ca aceasta tensiune a constituit, în fapt, o relatie dialectica pe tot parcursul istoriei Muntele Athos: doi poli distincti care erau adesea în opozitie, dar care au evoluat în mod progresiv pâna la fuziune, pâna la sinteza. Deci aceasta relativa sinteza la care asistam astazi pe Sfântul Munte era în fapt rezultatul unui foarte lung proces de asimilare si de raport între dimensiunea isihasta si cea cenobitica a vietii monastice athonite, care exista dintotdeauna la Muntele Athos.

Dupa cum probabil stiti, în Lavra Sfântului Atanasie Athonitul, care într-o prima faza a importat monahismul Studionului, a avut loc sinteza typicon-ului liturgic pe care-l avem pâna astazi în Biserica Ortodoxa din toata lumea, si care se numeste noua sinteza savaito-studita. Asadar, în Lavra Sfântului Atanasie s-au introdus elemente din typicon-ul Sfântului Sava în typicon-ul Manastirii Sfântului Atanasie; mai apoi acest din urma typicon a fost difuzat la Constantinopol si în întreaga Ortodoxie. Asadar typicon-ul zis "al Sfântului Sava" pe care îl avem astazi în toata Biserica Ortodoxa ca regula a slujbelor bisericesti este în fapt typicon-ul athonit, mai mult sau mai putin modificat în functie de loc. Dar aceasta sinteza, care a avut loc la Muntele Athos, nu priveste doar rânduiala liturgica, ci si spiritul si organizarea monahismului. Cenobitismului studit strict, Sfântul Atanasie i-a adaugat elemente ce veneau din traditia palestiniana, care a avut întotdeauna «lavre». Din acest motiv Sfântul Atanasie si-a numit în mod simbolic lavra sa cu numele de Lavra, dupa «lavrele» palestiniene.

Când Sfântul Atanasie a introdus monahismul cenobitic în Muntele Athos, el însusi era un isihast – viata lui dovedeste ca a avut o lunga experienta de viata solitara, eremitica – si doar fortat de împarat el a întemeiat o manastire cenobitica, însa având tot timpul aceasta grija de a pastra o dimensiune isihasta în chiar viata cenobitica. Chiar si în testamentul sau, Sfântul Atanasie prevedea ca în lavra sa, Marea Lavra, si în dependintele ei sa se gaseasca cel putin cinci eremiti: "Vreau ca în manastirea Marea Lavra sa fie cinci eremiti – si slava lui Dumnezeu daca se vor gasi cinci!". Adica sa fie adevarati eremiti: care sa traiasca în dependenta organica cu manastirea, care sa aiba o viata ascetica si isihasta intensa, dar, repet, care sa fie în relatie organica cu monahismul cenobitic.

Pe fundamentul dat de Sfântul Atanasie s-au organizat mai târziu alte manastiri din Muntele Athos, ca Ivironul, dar, evident, pe masura ce istoria a evoluat, din ce în ce mai mult marile manastiri athonite s-au organizat ca mari manastiri cenobitice având în dependenta lor eremiti sau chilii, care erau unele din «manastirile» de alta data, uneori chiar anterioare întemeierii Marii Lavre, si care s-au transformat treptat în ceea ce numim astazi "chilii" sau "schituri", dar care fusesera initial vechi manastiri. În secolul al XII-lea existau în Sfântul Munte 300 de manastiri, nu doar cele 20 pe care le cunoastem astazi! Si fiecare din acestea avea chiar o identitate juridica, dar au fost încetul cu încetul asimilate de catre cele 20 de mari manastiri si transformate în timp din mici manastiri în mari chilii.

Situatia pe care o gasim astazi este ca Muntele Athos e împartit între 20 de mari manastiri, care sunt în mod normal manastiri cenobitice, si toate celelalte asezaminte monastice – schituri, chilii, colibe eremitice – depind juridic de una din cele 20 de mari manastiri cenobitice.

La origine, aceasta instituire însemna ca toti monahii vietuitori ai Muntele Athos depindeau în mod necesar, atât material cât si spiritual, de una din manastirile cenobitice. Dar odata cu fenomenul idioritmiei, care s-a dezvoltat în timpul epocii turcesti, s-a produs o slabire a controlului spiritual si material pe care-l exercitau manastirile asupra dependintelor lor, si s-au creat asa numitele "schituri idioritmice". Nu doar manastirile au devenit idioritmice, ci si schiturile si-au luat o independenta fata de manastire. Deci astazi ceea ce numim "schiturile" sunt doar formal, juridic dependente de o manastire, dar în fapt, practic sunt autonome.

I.N.: Si altadata?

Parintele Macarie: Altadata (si astazi dupa regulile de instituire si deci de o maniera formala) orice monah eremit ce vietuia la Muntele Athos, fie ca era într-un kellion, fie ca era într-o kathisma, fie ca era într­un skiti, depindea în mod necesar de unul din egumenii uneia dintre manastiri. Dar fenomenul idioritmiei în marile manastiri, unde a existat o scadere a controlului unitatii în conducerea manastirilor, a facut sa apara independenta schiturilor.

Aceasta era starea pe care a gasit-o aici noua generatie care a venit în epoca de rearticulare, în 1963, anul sarbatoririi mileniului Muntele Athos.

Momentul sarbatoririi mileniului întemeierii Muntelui Athos prilejuit mari festivitati – toti patriarhii ortodocsi au venit –, dar s-a constatat ca exista un asemenea declin al vietii monastice la Muntele Athos, încât se asista în fapt la îngropaciunea Muntele Athos. Existau deja previziuni, din partea responsabililor politici, de a transforma manastirile în hoteluri, de a face sosele asfaltate la standarde europene, de a transforma Muntele Athos într-un soi de muzeu bizantin si de a-i concentra pe toti monahii în una sau doua manastiri, restul manastirilor urmând a fi transformate în muzee.

Era o miscare datorata mai multor ratiuni, dintre care ratiunea principala era o absenta a vocatiilor monastice si deci o îmbatrânire a populatiei monastice, cea mai mare parte a manastirilor nemaiavând vreo recrutare de la cel de-al doilea razboi mondial. Chiar manastirea noastra de aici, Simonos Petras, pâna în momentul când monahii nostri au venit de la Meteora, nu a mai primit noi monahi; timp de 40 de ani nu au existat noi tunderi monahale!

Pe lânga aceasta îmbatrânire a populatiei monastice, exista si un soi de slabire a spiritului monastic datorata urmarilor idioritmiei (în timpul epocii turcesti practic toate manastirile au trecut prin situatia de a fi manastiri idioritmice).

Starea, situatia monahismului athonit era disperata si parea fara solutie…

I.N.: Totusi, la începutul secolului nostru existau la Muntele Athos 5.000 de monahi…

Parintele Macarie: Mai multi chiar.

Declinul nu a fost continuu. Acest declin a început cu cel de-al doilea razboi mondial.

În secolul trecut a existat un foarte mare elan al vietii monastice, foarte bogata. De asemeni si la începutul secolului nostru, mai ales din partea monahilor rusi (si români si sârbi, dar mai ales rusi). Jumatate din monahii Muntelui Athos erau rusi: 2.000 de monahi la Sfântul Pantelimon, 800 de monahi la Sarrai, 300 de monahi la Profetul Ilie… Va puteti imagina… Aceasta masiva prezenta ruseasca a creat tensiuni etnice înca din secolul trecut, dar mai ales la începutul secolului nostru – certuri cu manastirile grecesti etc. –, facând ca populatia athonita sa fie împartita între cele doua «clanuri».

Manastirile grecesti au suferit la sfârsitul secolului trecut si începutul secolului nostru de o criza a vocatiilor monastice. Dar, mai ales cu anii 1921-1922, ele au avut o mare afluenta de monahi ce veneau din Asia Mica, refugiati greci ai expulzarilor facute de turci în Asia Mica (asa zise "schimburi de populatie"…). Multi dintre acestia s-au trezit în acei ani dezradacinati, fara familii, orfani. Manastirile athonite au primit atunci multi orfani, care mai târziu au devenit monahi. Aceasta a provocat o importanta crestere a populatiei monastice, care însa n-a fost întotdeauna pentru motive cu adevarat monastice, ci adesea pentru motivatii, ca sa spun asa, sociologice.

Dar momentul de criza a fost al doilea razboi mondial si anii ce i-au urmat. Grecia dupa razboi s-a aflat într-un razboi civil ce a durat pâna în 1947, cu multe tensiuni si probleme; iar dupa razboiul civil a urmat plecarea în strainatate (Germania, SUA, Franta – dar mai ales Germania) a multor greci care nu mai puteau sau nu mai vroiau sa traiasca în Grecia. Astfel vocatiile monastice s-au redus la minimum.

Dar nu numai din cauza acestor masive emigrari, ci si datorita ideologiei religioase care s-a creat în anumite medii ecleziastice, care era straina sau chiar opusa monahismului. S-au dezvoltat în aceasta epoca cu putere fraternitatile laice aparute în Grecia la începutul secolului, fraternitati de tip pietist create dupa prototipul de viata spirituala occidentala si care erau pe fata opuse monahismului.

I.N.: ZOI, SOTIR…?

Parintele Macarie: Da, da, aceste fraternitati.

Muntele Athos, datorita miscarii de inertie, continua sa aiba ceva monahi. Însa monahismul în Grecia fusese complet decapitat înca din secolul trecut. Numai Muntele Athos rezistase la sfârsitul secolului trecut si începutul secolului nostru. În Biserica Greciei monahismul nu mai era demult încurajat, ba chiar se lupta împotriva lui.

I.N.: Deci când si cum s-a produs reînvierea?

Parintele Macarie: Reînvierea s-a produs în anii '70 si s-a datorat mai multor factori. Am putea spune ca s-a datorat a trei factori principali – în masura în care lucrurile ar putea fi explicate. Explicatia principala pe care noi o dam este ca noi consideram aceasta ca pe o minune a Maicii Domnului – cred ca e, în fapt, prima explicatie. Însa putem întelege cum s-au petrecut lucrurile si de o maniera, sa zicem, umana.

Dupa cum va spuneam si mai-nainte, între anii 1963 si 1968 se considera ca monahismul nu mai are nici un viitor – în Grecia si în Ortodoxie în general – si ca "ar trebui gasite acum noi forme de spiritualitate"…

(I.) Miscarea cea mai profunda a fost o miscare de reînviere a studiilor patristice, miscare începuta în Biserica Occidentala, deci în Biserica Catolica, înainte de razboi, dar mai ales dupa razboi, cu reeditarea editiilor patristice si liturgice ca pregatire pentru Conciliul II Vatican, si care a avut efecte si în Ortodoxie; pentru ca un anumit numar de teologi greci au studiat în Franta, Anglia, Italia – dar mai ales Franta – si au fost influentati de aceasta renastere, de aceasta reînviere patristica ce exista în Biserica Catolica; sau au fost influentati de prezentarea spiritualitatii si teologiei ortodoxe asa cum a fost ea facuta de emigratia rusa în Occident. Deci acesti teologi greci si-au regasit propriile lor izvoare patristice gratie contactului cu aceste doua surse de reînviere care se numesc: emigratia rusa si reînvierea patristica catolica. Aceasta a fost, cred eu, miscarea de fond, poate nu cu efecte imediate, dar o miscare de fond.

(II.) Al doilea factor a fost prezenta pe Sfântul Munte a unor personalitati spirituale, duhovnicesti, care nu au lipsit niciodata în toata istoria Muntelui Athos – parinti duhovnicesti si oameni ai lui Dumnezeu care au experienta rugaciunii si a vietii ascetice –, deci acesti oameni nu au lipsit niciodata din Sfântul Munte, atâta doar ca providenta divina face, în functie de epoca, ca ei sa apara de o maniera mai mult sau mai putin evidenta. Se spune, o traditie în Sfântul Munte zice ca pe pantele abrupte ale Muntelui traiesc 7 asceti complet goi si când unul moare, un altul vine si-i ia locul… Iar Parintele Paisie afirma ca el a întâlnit câtiva dintre acesti asceti… Este o traditie cu o semnificatie în primul rând simbolica, aratând permanenta experientei harismatice a Duhului Sfânt pe Muntele Athos. Si putem constata ca chiar în epocile de mare declin ale istoriei Muntelui Athos a existat întotdeauna o samânta pe care providenta divina a facut-o întotdeauna sa rasara în epoca în care era convenabil.

Începând cu anii 1968 au început sa apara seminte pregatite în taina chiliilor pustnicilor, fara nici un fel de program sau intentie, ci pur si simplu prin harul lui Dumnezeu. E vorba mai cu seama de prezenta Parintelui Iosif Isihastul, care a fost unul din numerosii monahi care au trait o viata ascetica foarte discreta, si care, fara macar sa aiba un adevarat îndrumator, a regasit din propria-i experienta firul traditiei isihaste. În jurul lui s-a adunat un numar de ucenici cu care a vietuit în mai multe locuri din «desertul» Muntelui Athos. Dupa moartea Parintelui Iosif, discipolii lui s­au risipit în tot Sfântul Munte adunând si ei în jurul lor un numar de ucenici si, încetul cu încetul, de aici a iesit o miscare ce a devenit tot mai ampla. Deci aceasta comunitate a ucenicilor Parintelui Iosif a creat comunitati care au devenit manastiri intrând în manastiri cenobitice. Dar, lucru foarte important, acestea s-au petrecut de o maniera cu totul spontana, fara nici un fel de program. Si putem astazi vedea cum a lucrat providenta lui Dumnezeu cu comunitatea Parintelui Iosif Isihastul, dar si cu alte comunitati sau personalitati harismatice, ca Parintele Paisie, pe care providenta lui Dumnezeu le-a facut sa apara într-un moment de criza.

(III.) Cel de-al treilea aspect, cel de-al treilea factor a fost venirea pe Sfântul Munte a unor comunitati de monahi care se formasera deja, care se constituisera deja – fie si numai de o maniera elementara – în exteriorul Muntelui Athos, în alte manastiri. Influentate exact de aceasta reîntoarcere la izvoarele patristice ortodoxe, de care am vorbit mai sus, si având adesea o solida formatie intelectuala, aceste comunitati vroiau sa regaseasca în practica aceste izvoare ale traditiei monastice, dar constatând ca aceasta viata monastica este dificil de trait în lume – pe de­o parte, datorita opozitiei mediilor ecleziastice si, pe de alta parte, datorita situatiei materiale a manastirilor – s-au decis sa vina sa traiasca pe Sfântul Munte. Este si cazul comunitatii noastre, constituita de o maniera organizata la Meteora si care am venit la Simonos Petras în 1973. Dar noi am fost precedati de o alta comunitate, prima ce s-a format la Sfântul Munte din oameni ce veneau dinafara: comunitatea Parintelui Vasile, acum igumen la Iviron, care desi nu avea discipoli în exterior, a fost totusi primul care a venit, exact din acest mediu intelectual influentat de reînvierea patristica, si a carui instalare la Muntele Athos a fost privita ca ceva extraordinar, ca ceva straniu la momentul acela.

I.N.: Câti erau ei?

Parintele Macarie: A, nu erau decât 2 sau 3. Dar erau intelectuali veniti la Muntele Athos spre a trai în traditia monastica athonita. Au intrat imediat în legatura cu Parintele Paisie si s-au stabilit mai întâi la Schitul Ivironului, iar mai târziu au preluat Manastirea Stavronikita. Ei au venit deci în 1968.

Tot în acei ani igumenul nostru a început sa viziteze Muntele Athos, sa frecventeze parintii duhovnicesti athoniti. Era o maturatie care se facea, e drept, înca de o maniera foarte embrionara. Si când comunitatea noastra, care era mult mai organizata ca cea a Parintelui Vasile, a venit de la Meteora, ei bine, atunci toate manastirile doreau sa vina la ele, caci toate manastirile aveau nevoie de monahi. În final ei au ales Simonos Petras.

Câteva luni mai târziu ei au deschis drum comunitatii Parintelui Gheorghe, care este acum igumen la Grigoriu, care era profesor la Universitate si care a devenit monah. El a început cu o comunitate monastica prin împrejurimile Atenei, a constatat si el dificultatile vietii monastice în lume si s-a decis sa încerce sa vina la Muntele Athos. Atunci comunitatea noastra, si ea numai de câteva luni instalata la Simonos Petras, i-a invitat sa vina, si, dupa câteva saptamâni de împreuna-vietuire aici cu noi, s-au instalat la Grigoriu, în manastirea vecina. Erau vreo 15 atunci, acum Manastirea Grigoriu are cel mai mare numar de vietuitori în Muntele Athos, vreo 90.

Apoi, câtiva ani mai târziu, a venit din Patmos comunitatea Parintelui Grigorie, care s-a stabilit la Dohiariu.

A urmat comunitatea Parintelui Alexie de la Xenofontos.

Deci aceasta venire «brutala» a unor comunitati bine organizate din afara Sfântului Munte, care au adus cu ele un puternic spirit cenobitic, a accelerat miscarea, deja favorizata de reînvierea, de schimbarea de atitudine din mediile teologice si ecleziastice grecesti, care au început sa tina cont din ce în ce mai mult – si e o miscare ce nu înceteaza sa creasca pâna astazi – ca identitatea ortodoxa, ca teologia ortodoxa a fost deformata de influentele occidentale si ca trebuie ca ea sa-si regaseasca propria-i identitate. Interesant e ca, în fapt, miscarea venea de la emigratia rusa din Occident, si din Occident revenea în Grecia… Si, prin aceasta miscare, teologii greci i-au regasit pe Parinti! În Grecia acelei epoci nu se mai citeau Sfintii Parinti. Erau preferati teologii germani! E uimitor.

I.N.: Care era mai exact situatia la Simonos Petras atunci când ati venit?

Parintele Macarie: Când am sosit noi la Simonos Petras, ultimul igumen tocmai murise si monahii, nu mai multi de 12 la numar, erau atât de batrâni încât nu erau în stare sa-l îngroape. Au fost nevoiti sa cheme câtiva monahi de la Grigoriu ca sa-i ajute sa transporte trupul neînsufletit de la biserica la cimitir. Era deci o situatie disperata. Unul dintre monahi, care se ocupa de afacerile manastirii fiindca era un pic mai capabil, mergea în fiecare zi la grota fondatorului manastirii, Sfântul Simon Mirovlitul, rugându-se cu voce înalta: "Sfinte Simone, trimite-ne oameni ca sa ne îngroape!".

I.N.: Daca mi-ati povesti scena asta de zece ori, de zece ori as fi cutremurat!

Parintele Macarie: Da, e extraordinar. Nici nu va puteti imagina schimbarea care s-a produs acum la Muntele Athos. Nu va puteti imagina ce schimbare a avut loc în câtiva ani. Situatia era catastrofala.

I.N.: Parinte, care sunt acum trasaturile acestei reînvieri, care s-a dovedit pâna la urma a fi o noua sinteza monastica? În ce consista ea?

Parintele Macarie: În primul rând aceasta reînviere – daca putem spune asa – aceasta schimbare în Sfântul Munte este mai întâi o schimbare cantitativa. Numarul absolut al monahilor Muntelui Athos nu s-a schimbat semnificativ, pentru ca multi monahi din vechea generatie au murit, însa au venit si multi tineri. Deci s-a schimbat compozitia, din punctul de vedere al numarului, al compozitiei originii sociale, al formatiei. Adesea, altadata, Muntele Athos era reputat ca fiind analfabet. Acum multi au o formatie scolara, universitara etc. Deci acesta este un prim aspect. Sigur ca aceste veniri ale unor întregi comunitati – venirea a 25 de monahi dintr-o data într-o comunitate e mult – au fost mai ales la începuturi. Acum sunt în general veniri individuale. Au venit deci, în ultimii 20-25 de ani, în jur de 900 de monahi, care au umplut toate manastirile. Acum, cu exceptia a una sau doua manastiri grecesti si a celor slave, cea mai mare parte a manastirilor au comunitati vii si dinamice.

Din punct de vedere calitativ trebuie spus, cred, ca aceasta reînviere n-a fost doar o reînviere din punctul de vedere al numarului de vocatii monastice, ci si o sinteza, tocmai realizarea acestei dialectici de care v-am vorbit mai înainte, a acestei relatii între monahismul isihast si monahismul cenobitic, care s-au aflat întotdeauna într-un anumit fel de confruntare, de compenetrare. Astazi însa, asistam la un fenomen nou, anume ca reînvierea este majoritar cenobitica, adica înclinarea vietii monastice astazi e mai mult decât manastirea cenobitica, desi sunt înca multi monahi care vin la chilii sau la schituri, dar totusi ea e masiv cenobitica, ca o restaurare a idealului cenobitic asa cum era el la Sfintii Parinti, însa într-un duh filocalic, într-un duh isihast. Deci, daca pâna nu demult aveam doua cai materializate atât de diferit – pe de-o parte monahismul cenobitic cu duhul lui, cu regulile si principiile lui, iar pe de alta parte monahismul eremitic al schiturilor cu acest duh isihast si filocalic – s-a produs acum un soi de asimilare a duhului si idealului filocalic în cadrul vietii cenobitice. Pentru aceasta se poate astazi vorbi de o sinteza, dar nu de o sinteza care suprima cei doi poli – pentru ca exista întotdeauna posibilitatea ca monahi ai unei manastiri cenobitice sa aleaga viata eremitica, viata isihasta asa cum a venit ea prin traditie. Deci, daca vorbim de o sinteza, asta nu înseamna ca e vorba de o sinteza care suprima modurile de viata traditionale. Monahismul cenobitic ramâne cu principiile sale, monahismul eremitic cu ale sale. Dar duhul care conducea, care inspira viata schitenilor si a isihastilor este acum un duh care a fost asimilat si care este ratiunea pentru care se vine astazi în coenobium.

I.N.: Da, însa nu cumva aceste afirmatii spun în subtext ca sinteza studita era putin îndepartata de duhul primelor coenobium­uri?

Parintele Macarie: În fapt, exista multa neîntelegere vizavi de ceea ce a fost duhul monahismului studit, realitatea monahismului studit.

Istoricii monahismului – pâna nu demult cei mai multi dintre ei fiind occidentali – au vazut adeseori monahismul studit dupa chipul celui benedictin, voind sa regaseasca criteriile monahismului benedictin în reforma Sfântului Teodor Studitul. Sfântul Teodor Studitul a reafirmat principiile monahismului cenobitic într-o epoca de declin a monahismului si de dezorganizare ca urmare a crizei iconoclaste. Asa se face ca el a insistat asupra principiilor cenobitice. Însa el nu excludea viata eremitica; nu se opunea vietii isihaste – doar ca avea, sa spunem asa, o viata strict comunitara, insistând pe virtutile vietii comunitare, pe virtutile vietii active. Asta nu înseamna însa ca Sfântul Teodor Studitul sau succesorii sai se opunea vietii contemplative, vietii de rugaciune. Atâta ca el sublinia cu precadere rugaciunea liturgica si viata activa, virtutile vietii active. Însa ei îl aveau în manastire pe întemeietorul Studionului, Sfântul Platon, care era un isihast. Exista deci întotdeauna posibilitatea de optiune a unei vieti mai solitare, a unei vieti de rugaciune mai intensa.

Deci nu vom putea vorbi de o opozitie absoluta. Exista întotdeauna o complementaritate. însa ceea ce este nou, si care a fost poate o lunga maturatie în istoria monahismului ortodox este o asimilare în cadrul vietii cenobitice si a vietii comunitare, si de a oferi în viata comunitara posibilitatea pentru o parte importanta de rugaciune personala si de dezvoltare personala a monahului.

I.N.: Deci, care este acum relatia dintre monahismul cenobitic, pe de-o parte, si cel schitiot si chiliot, pe de alta parte, în cadrul acestei sinteze?

Parintele Macarie: Relatia ramâne traditionala, fara numai ca, în masura în care manastirile revin acum la viata cenobitica este un control mai ferm al monahilor, si daca niste monahi, din comunitatea Simonos Petras sa zicem, se simt chemati catre viata eremitica, ei o vor face acum într-un spirit eremitic care nu este si nu tinde sa devina independent – adesea eremitii Muntelui Athos erau idioritmici ce vietuiau în afara unor manastiri idioritmice… –, si deci care depind organic de igumen si care fac parte, ca printr-o înrudire spirituala, de comunitatea de care apartin.

Si vreau sa subliniez ca acesta este un lucru foarte important, pentru ca situatia pe care a creat-o idioritmia era o situatie de independenta în acelasi timp spirituala si materiala, economica. Si deci într-o epoca în care manastirile cenobitice athonite erau mari exploatari agricole – venitul manastirii era în principal agricol; existau în manastiri multi muncitori laici care lucrau pentru manastire; se exploatau maslinii, via etc. –, ei bine, monahii manastirilor cenobitice lucrau mult si lucrau la câmp etc., adica la munci dure. Aceasta aducea desigur o slabire a vietii duhovnicesti, care se limita în general la lungi slujbe cenobitice – deci lungi slujbe la biserica, foarte lungi slujbe – si cu foarte putina rugaciune personala: toata viata duhovniceasca a monahului era plasata în viata liturgica. Pentru aceasta, monahii care doreau o relatie mai intima, o rugaciune personala mai intima cu Dumnezeu, fie mergeau direct în schituri, fie, dupa ce petreceau câtva timp într-o manastire cenobitica, deceptionati de viata cenobitica oferita, se izolau în viata eremitica sau schitiota, tocmai pentru ca viata monastica eremitica si schitiota le oferea avantajul posibilitatii rugaciunii personale. Deci, aceasta era diferenta: manastirile cenobitice aveau multa munca si multa slujba în biserica, iar schiturile si chiliile de eremiti aveau mai putina slujba la biserica, mai putin lucru si mai multa rugaciune personala împreunata cu o viata foarte ascetica si foarte simpla.

Astazi, o data cu schimbarile tehnice, sociologice, economice, asistam la schimbarea raportului între lucruri, si care este si ratiunea obiectiva a acestei sinteze de care vorbim: manastirile nu mai sunt întreprinderi agricole – nu mai este nici un interes spre a cultiva maslinii aici, la Muntele Athos, pentru ca asta n-ar aduce mai nimic, dar ar da inutil mult de lucru –, mai sunt câteva manastiri care cultiva putina vie sau exploateaza padurea, însa nu toti monahii lucreaza la asta, doar câtiva, deci în marea lor majoritate manastirile nu mai sunt întreprinderi agricole si nu mai au posibilitatea de a avea multi muncitori laici agricoli si metoace agricole în exteriorul Muntelui Athos – toate acestea au fost suprimate. Iar schiturile si chiliile de eremiti, cum au un anumit numar de nevoi materiale, sunt obligate sa lucreze mult mai mult decât altadata. Pentru ca altadata viata la Muntele Athos era autarhica; se putea gasi orice în Muntele Athos; viata nu era scumpa si nu era nevoie de multi bani, pentru ca toate se puteau procura prin schimb; exista o piata la Karies si toate meseriile erau reprezentate…

I.N.: Parinte, nu cumva tocmai aceasta autarhie a vietii monahului e recomandata de scrierile Parintilor celor de demult? Pentru ca Avva Ioan Colov îl defineste pe monah ca fiind osteneala si pentru ca îi putem vedea pe monahii lui Pahomie lucrând sub soarele Egiptului.

Parintele Macarie: Osteneala nu este un criteriu absolut. Osteneala este un element, un mijloc. Deci scopul monahului nu este de a fi ostenit trupeste, ci de a utiliza o osteneala masurata într-un scop anume: spre a ajuta înaltarii sufletului. Însa atunci când lucrul si nevoile materiale ale comunitatii îi aduc pe monahi la stadiul de a fi epuizati de munca si fac ca viata duhovniceasca a monahului sa fie limitata din cauza lucrului, atunci am iesit din duhul monastic. Si deci atunci când spun ca acum monahii au tendinta de a merge în coenobium-uri, pentru ca viata e materialiceste mai usoara, aceasta nu este o fuga de lucru, pentru ca într-un coenobium fiecare are lucrul sau, însa într-un timp limitat si în acest duh de a sluji vietii duhovnicesti a monahului. Deci osteneala trebuie sa fie întotdeauna un instrument pentru viata ascetica. Si daca unii monahi au nevoie de o mare osteneala, aceasta nu poate fi impusa unei comunitati. Poate fi o alegere personala, chiar într-o comunitate acest monah poate lucra mai mult, poate avea o mai mare asceza din punct de vedere material, însa aceasta nu poate fi impusa în detrimentul vietii duhovnicesti.

Pentru a rezuma, ceea ce este astazi posibil într-un coenobium este o asimilare a unui duh filocalic, a unui duh de dezvoltare personala a raportului monahului cu Dumnezeu, si de a utiliza toate celelalte aspecte ale vietii monastice pentru a favoriza aceasta dezvoltare personala: viata liturgica, lucrul comunitar, deci viata cenobitica – însa ceea ce se are în vedere este dezvoltarea, înflorirea monahului în raportul sau cu Dumnezeu, si nu slujirea nevoilor materiale.

I.N.: Ati spus ca astazi schiturile si chiliile de la Muntele Athos nu au posibilitatile, resursele unei manastiri. Care sunt resursele materiale ale unei manastiri pentru a-si putea permite sa aiba o viata pe care schiturile si chiliile nu o pot avea?

Parintele Macarie: Avantajul, marele avantaj al manastirilor Muntelui Athos nu sunt doar proprietatile. Acum nu proprietatile agricole sunt cele care aduc un venit mare ca altadata. Cea mai mare parte a acestor proprietati au fost date refugiatilor veniti din Asia Mica în anii 1922-1924. Practic toata Peninsula Calcidica apartinea Muntelui Athos – mai sunt si acum sate cu nume de manastiri: Vatopedi etc. Toate aceste teritorii au fost date statului si statul da, la rândul lui, în fiecare an, ceva bani manastirilor, o retributie, care însa nu înseamna mai nimic. Dar cea mai mare parte a manastirilor au înca resurse provenind din proprietati: cladiri, proprietati imobiliare si funciare. Apoi, concesioneaza exploatarea padurii unor întreprinderi specializate.

Daca unele manastiri au dificultati economice, totusi cea mai mare parte a manastirilor au suficiente resurse pentru a asigura viata comunitatilor lor. Nu au suficient pentru restaurari si lucrari de constructie, însa au suficient pentru a asigura viata comunitatii si ospitalitatea.

Trebuie spus de asemeni ca manastirile Sfântului Munte beneficiaza de numeroase scutiri de taxe, multe privilegii fiscale care fac posibil ca Muntele Athos sa poata cumpara orice practic fara taxe.

În schituri situatia e diferita. Schiturile profita si ele de pe urma acestor scutiri de taxe, însa nu au proprietati. Si cum fiecare chilie a unui schit este independenta economic, trebuie sa traiasca din munca proprie. În vremea când viata era mai simpla, cum va spuneam, era suficient un pic de artizanat, facut linistit, în câteva ore de lucru pe zi, pentru a asigura viata monahului. Si asta asigura si astazi viata unor monahi chilioti care traiesc foarte simplu. Însa cei care au nevoie sa construiasca sau sa repare o cladire sau sa desfasoare anumite activitati unde sunt necesare masini, ei bine, acestia au nevoie de mult mai multe resurse si sunt astfel obligati sa lucreze mai mult. Ne aflam deci în fata unei poveri a muncii manuale, în anumite schituri si chilii, în detrimentul… nu atât al vietii duhovnicesti – exista foarte buni monahi chiar în schiturile în care se lucreaza mult –, ci în detrimentul acestei posibilitati a vietii personale.

I.N.: Daca am înteles eu bine, unul din punctele esentiale ale acestei noi sinteze monastice este aparitia unui anumit numar de mari parinti duhovnicesti, din care o parte sunt acum igumeni în câteva dintre manastirile Muntelui Athos, si care, spre a fi realisti, la moartea lor nu vor putea fi înlocuiti cu niste personalitati la fel de mari? Credeti ca aceasta sinteza monastica le va supravietui? Este ea perena?

Parintele Macarie: Cum va spuneam mai înainte, aparitia unor parinti duhovnicesti harismatici este un efect al Providentei divine, în functie de nevoile Bisericii si spre zidirea ei. Este un adevar valabil nu doar pentru muntele Athos, ci pentru întreaga istorie a Bisericii: harul lui Dumnezeu face sa apara personalitati frapante, importante pentru mentinerea credintei ortodoxe sau pentru activitatea misionara sau pentru monahism, în functie de nevoile de zidire ale Bisericii. Deci, cât despre un Parinte Efrem, un Parinte Paisios, mari personalitati duhovnicesti, noi dam slava lui Dumnezeu pentru a fi avut aceste mari personalitati care au dat un elan deosebit acestei reînvieri monastice, însa nu limitam aceasta reînviere monastica athonita la persoane. Dumnezeu este cel care a împlinit aceasta reînviere. Providenta divina este cea care a împlinit aceasta reînviere si care s-a folosit de oameni pentru aceasta. Deci, daca va fi nevoie de alti oameni ca Parintele Paisios sau Parintele Efrem, noi avem încredere – si este un element al credintei noastre, al vocatiei noastre monastice, de a avea încredere si de a ne pune la dispozitia Providentei divine. Când vorbim despre disparitia parintilor duhovnicesti nu avem o neliniste de genul: "Iata, parintii duhovnicesti vor disparea". Avem încredere ca, în masura în care vom avea nevoie, Dumnezeu ne va da ceea ce avem nevoie.

Cel de-al doilea aspect este ca, un lucru este prezenta unui parinte duhovnicesc harismatic, care are în plus harisma învataturii duhovnicesti, harisma organizarii, a gestiunii unei manastiri, a administrarii – este un lucru si un mare har, însa ceea ce este de asemenea foarte important în istoria monahismului sunt institutiile (asezamintele, regulile). Atunci când un mare întemeietor dispare, lucrarea sa va avea durabilitate, va avea perenitate în masura în care institutiile (asezamintele pe care el le-a stabilit au devenit traditie. Pentru noi, traditia nu este doar un ansamblu de legi, de reguli etc., ci este un element inspirat de har, un vehicol al energiilor necreate al Duhului Sfânt. Deci institutiile (asezamintele monastice), traditiile monastice sunt purtatoare de har. Deci a trai în traditie, traditia formala si canonica, dar mai ales în traditia duhovniceasca a unei familii monastice a succesorilor unui parinte duhovnicesc înseamna a primi harul acestui parinte spiritual, înseamna a trai cu el. Asadar, parintele duhovnicesc care a avut o învatatura duhovniceasca în mod special frapanta, nu va disparea la moartea sa; va continua sa ramâna viu prin învatatura sa si prin traditia pe care a creat-o prin acest curent de viata care ramâne în comunitatea sa si în comunitatile care depind de el.

I. N.: Vorbeam înainte de acest interviu despre ceea ce s-a întâmplat când marele Pahomie a murit, cum comunitatea sa – care, e adevarat, era si foarte mare – s-a spart, s-a dizolvat de o anume maniera. Se poate, de asemeni, vedea o anumita decadenta, evidenta în timp, în monahismul Egiptului de Jos (pustiile Sketisului, Nitriei si Kelliei). S-ar mai putea da si alte exemple concrete: la moartea marilor parinti spirituali, a marilor întemeietori, institutiile (asezamintele) lor nu le pot supravietui la acelasi nivel. Credeti ca se poate întâmpla ceva de genul acesta si aici?

Parintele Macarie: Nu este exclus ca lucrurile sa se petreaca asa. Istoria Muntelui Athos este o istorie cu valuri, cu înaltari si caderi, însa atunci când ai aceasta încredere în Dumnezeu, aceasta încredere în Providenta divina si în asistenta Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu – stiind ca suntem aici în Gradina Maicii Domnului –, ei bine, nu suntem nelinistiti. Sigur ca sunt înaltari si caderi, momente de decadenta si momente mai fertile din punctul de vedere al sfinteniei, pentru ca dificultatile aduc întotdeauna un plus de zel. Trebuie doar stiut ca criteriul de valoare, de estimare a valorii, nu este cel cantitativ. Daca o manastire are mai putini monahi, asta nu înseamna ca situatia este disperata. Dam slava lui Dumnezeu daca avem un parinte duhovnicesc harismatic, care atrage oamenii catre monahism, care da învatatura, scrieri etc., dam slava lui Dumnezeu pentru un dar de la Dumnezeu, însa daca suntem privati de aceasta, este o buna ocazie sa lucram noi însine pentru a ne pregati pentru primirea harului. Însa, repet, harisma învataturii si conducerii duhovnicesti este un lucru, iar traditia monastica este un altul. Si în amândoua aceste lucruri, Duhul Sfânt Însusi lucreaza.

I. N.: Acum, credeti ca aceasta sinteza este aplicabila si unei tari ca România, unde manastirile sunt aproape întotdeauna sarace, ca toata tara, de curând iesita din comunism? Manastirile nu au resurse ca manastirile athonite – daca au putin teren agricol, de proprietati imobiliare neputând fi vorba. De asemenea, manastirile românesti, ca toata tara de fapt, nu au înca acele facilitati tehnice avansate care sa le permita sa câstige timp din timpul de munca pentru rugaciune.

Parintele Macarie: Importanta nu este realizarea practica, concreta a acestei sinteze, ci duhul care domneste în aceasta inspiratie a vietii monastice: a trai în comun, în fraternitatea monastica cenobitica, însa cu aceasta grija de a dezvolta înflorirea personala prin rugaciunea personala, acordând o parte importanta vietii duhovnicesti personale si rugaciunii personale în cadrul vietii cenobitice – un lucru care a fost si este adesea neglijat. Asta presupune anumite sacrificii sau anumite eforturi în organizarea vietii manastirii. Aceste sacrificii si eforturi pot fi adaptate în functie de circumstante. Una sunt avantajele pe care le avem la Muntele Athos, alta sunt realitatile din România sau ale manastirilor ortodoxe din Franta, care sunt foarte sarace, care nu au resurse, însa au un acelasi duh si încearca – în conditiile în care se afla: într-o tara non-ortodoxa, cu opozitiile si ostilitatile ei –, încearca sa traiasca în acest duh de, sa-i spunem asa, cenobitism isihast. Asta-i cel mai important.

Însa, dincolo de dificultatile de ordin material, important este cum se poate ajunge a realiza în viata cenobitica aceasta înflorire personala. Cum? – Rolul "batrânului" (geronda – unic parinte duhovnicesc al manastirii si egumen în acelasi timp, n. tr.) este aici foarte important. Si miscarea actuala de pe Sfântul Munte a fost tocmai o reactualizare a importantei "batrânului" (geronda), a parintelui spiritual. Deci igumenul manastirii nu este doar un administrator – cum stau lucrurile în manastirile în care egumenul si duhovnicul manastirii sunt doua persoane diferite –, ci, în masura posibilului, igumenul este si parintele duhovnicesc al manastirii, cel care inspira si imprima directia duhovniceasca, duhul comunitatii, pe de-o parte, si cel care conduce fiecare suflet, fiecare persoana, în drumul lui ascetic personal, pe de alta parte.

Aspectul cel mai important al monahismului ortodox, asa cum îl traim noi astazi, era de a putea trai în comun, în comuniune, dar fiecare ca persoana – o persoana cu toata originalitatea si dezvoltarea ei proprie.

Exista deci un raport de îmbogatire reciproca între comunitate si personalitate. Si atunci, cel care se izoleaza pentru a duce o viata eremitica nu are ocazia edificarii, controlului si corectiei pe care le dau viata în fraternitate. Însa, la rândul ei, viata în fraternitate nu poate fi dezlipita de raportul personal al monahului cu Dumnezeu în rugaciune. Deci, cum pot acestea sa se împlineasca? – Pe de-o parte, prin rolul igumenului ca parinte duhovnicesc si nu doar ca administrator, si, pe de alta parte, prin timpul pe care fiecare monah îl poate consacra în fiecare zi rugaciunii personale – în principal în timpul noptii –, deci o parte a zilei personale consacrata exclusiv lui Dumnezeu – nici studiului, nici lucrului, nici activitatii de contact cu exteriorul, ci o parte cât mai importanta posibil, pe care o poate permite comunitatea de rugaciune solitara în cadrul vietii cenobitice. Aceasta reprezinta, cum ziceam, o îmbogatire reciproca a celor doi factori: comunitatea si personalitatea.

Deci, pe de-o parte, rolul igumenului ca parinte duhovnicesc al comunitatii (si nu doar administrator) si, pe de alta parte, acordarea unui timp (cât mai important posibil într-un caz dat) de relatie personala a monahului cu Dumnezeu prin rugaciune, reprezinta cele doua axe fundamentale ale vietii noastre monastice.

I. N.: Aceasta sinteza ar putea sau/si ar trebui sa câstige universalitate în monahismul ortodox?

Parintele Macarie: Nu facem publicitate pentru aceasta, însa eu cred ca acesta nu e altul decât duhul monahismului ortodox, care este mai mult sau mai putin viu într-o epoca sau alta…

I. N.: Da, însa nu doar duh, ci si o forma anume, adica, daca vorbim de duhul monahismului ortodox, acesta trebuie sa fie unul si acelasi în timp, însa ca forma ne aflam în fata unei forme noi?

Parintele Macarie: Este o reactualizare a unor forme traditionale. Rugaciunea nocturna este un lucru pe care îl vedem în toate vietile de sfinti monahi, fiind mai mult sau mai putin subliniata dupa epoca sau dupa loc. Nu e un lucru nou!

Interviu realizat si tradus din limba franceza de Iulian Nistea