Ce este monahismul?

Ce este monahismul?

            „Pe cine interesează ce-i monahismul?” O întrebare banală? La prima vedere – da. Însă, de privim mai serios lucrurile, vedem că nu-i deloc banală. De ce? Pentru că puţini manifestă interes adevărat (şi mulţi de suprafaţă) şi cunoaşterea monahismului e de folos în primul rând monahilor, care şi-au propus să-l trăiască, dar şi mirenilor, ba, poate, şi păgânilor şi celor de credinţe rău-slăvitoare (kakodoxe).

            Cuvântul de faţă se adresează, aşadar, celor după adevăr interesaţi să ştie ce e monahismul, iar în privinţa celorlalţi se potriveşte cuvântul: «Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor sau câinilor»(cf. Mt. 7:6). Căci cuvântul adevărului se cuvine ascultat cu urechi evlavioase, nu curioase sau măcar fără de vicleşug. Foarte important este ceea ce am spus, căci mulţi au fost fascinaţi în mod greşit de viaţa monahală, purcezând la o mare nevoinţă fără a şti ce vor, de fapt. Şi s-au poticnit şi s-au făcut poticneală. Şi sunt prea mulţi astăzi.

Mă adresez, deci, celor ce pun preţ pe cuvinte (şi nu le socotesc deşarte), celor ce iubesc cugetarea la adevăr (nu de dragul cugetării), care sunt însetaţi de dreptate şi caută dreptare sănătoase, iar pe cei găunoşi, iubitori de gâlcevi, de palavre, defăimători de cele sfinte îi sfărtuiesc să se ocupe cu ale lor ca să nu se irite în zadar.

„Călugăr este cel ce se ţine numai în hotarele şi cuvintele lui Dumnezeu în toată vremea, în tot locul şi lucrul”[1]. Mai sunt multe definiri ale vieţii monahale, dar aceasta e suficient de grăitoare ca să pornim de la ea. Legea lui Dumnezeu e sfântă şi dreaptă şi bună; călugărul trebuie, deci, să se silească să fie sfânt, căci fără sfinţenie nimeni nu va vedea pe Dumnezeu, drept, căci nedrepţii împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni, şi bun, căci cei răi ce părtăşie au cu Dumnezeu? Spun că trebuie să se silească pentru că nimeni nu poate păzi cuvântul lui Dumnezeu, ci numai cei ce se silesc moştenesc de la Dumnezeu împărăţia Lui. Milă voieşte Dumnezeu, iar nu jertfă; de aceea se cuvine să fie făcute toate cu milă, nu cu asprime, cu răvnă nesocotită. Dar ce este mila? Nu-i o înduioşare nesocotită gata să se emoţioneze la tot lucrul ce pare bun, ci-i o simţire a sufletului curată, nepătimaşă, plină de înţelegere, neprefăcută. Cu această milă se cuvine a păzi cuvântul lui Dumnezeu şi el va intra în inima celui doritor, iar de la cel împietrit el va fugi departe. Cine n-a avut niciodată parte de milă? Orice om a simţit de multe ori în sufletul lui această milă curată. Dar puţini s-au silit s-o păzească sau s-o şi înmulţească, iar împărăţia cerurilor este a celor silitori. Sigur că acest cuvânt trebuie înţeles întocmai, nu răstălmăcit. Silitori sunt cei ce se păzesc de toată răutattea, fără deosebire, care stinge dragostea din inimă; ceilalţi – nu ne priveşte. Aşadar lucru de căpătâi, viaţa monahală nu-i o elită lumească de oameni drepţi şi plini de răvnă, ci-i o viaţă de pocăinţă, de tămăduire a lipsurilor, de iertare de păcate, o viaţă de  rugăciune. Monahii sunt oameni zdrobiţi cu inima, care se pocăiesc de păcatele lor, care cer milă de la Dumnezeu şi pentru lume, sunt oameni paşnici şi liniştiţi, nu-s oameni aleşi (în sens lumesc). Dar slavă lui Dumnezeu că tocmai o  astfel de viaţă a rodit oameni sfinţi, de caracter, nededaţi cu păcatul, în care minciuna şi tatăl minciunii n-a avut loc.

Desigur, nu toţi cei ce vin la mănăstire sunt la fel, căci nu toţi oamenii sunt după un calapod; ci există felurite chemări de la Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul deosebeşte trei categorii: oameni care au venit la  călugărie „fie pentru împărăţia cerurilor, fie pentru mulţimea de păcate, fie pentru dragostea lui Dumnezeu, iar de nu este nici unul din scopurile amintite, retragerea din lume e fără judecată”[2], nechibzuită. Sunt, deci monahi în starea de robi, de plătiţi şi de fii, adică lucrează poruncile lui Dumnezeu din datorie, pentru răsplată sau din dragoste. Fiecare să-şi cunoască ale sale şi să-şi păstreze rănduielile cetei sale. Iar de nu – Dumnezeu nu este al neorânduielii.

Cu toate că oameni sunt monahii, dar, totuşi, viaţa monahală nu e viaţă omenească (ci îngerească). Altfel de ce-au mai lăsat lumea şi ale ei? Dacă lumea se schimbă şi evoluează, monahismul e pe veşnicie acelaşi, e din veşnicie, el nu-i după lume, nu concurează cu lumea, cu forfota de pe pământ, ci e în afara ei. Desigur că mănăstirile sunt pe pământ şi, de aceea, primesc o influenţă din partea lumii, darr orice influenţă care nu-şi are justificare duhovnicească în faţa lui Dumnezeu, nu a oamenilor, nu are binecuvântare de sus şi-i o adevărată molimă. Una este a avea o maşinărie pentru nevoie, alta cu pretext de nevoie, alta din fală şi comoditate. Viaţa pustnicească, monahismul, nu depinde de dezvoltarea civilizaţiei. Numai în cazurile în care intră în contact neapărat cu lumea se foloseşte de ale lumii de nevoie, dar în Hristos. Şi numai cei sporiţi sunt puşi să intre în contact cu lumea, care se pot păzi pe ei înşişi, dar un contact nu în afara marginilor bunei-cuviinţe în Hristos. Ce vreau să  spun? Monahismul are legea lui neschimbătoare: cuvântul lui Dumnezeu, are duhul lui netrecător, Duhul Sfânt, nu petrece în trup, ci în duh.

Intrând mai în adâncimea călugăriei, viaţa monahală e rodul lepădării de lume şi de sine şi numai al acestei lepădări. De aceea monahul trebuie să-şi pironească mintea şi duhul în şi spre această silire a firii. Monahismul e viaţă, nevoinţă mai presus de fire (de aceea şi are nevoie de putere Duhului) pentru a intra într-o viaţă mai presus de fire, într-o altă lume (dimensiune), îngerească, cerească. Cel ce pierde din minte ţinta propusă, care e în afara lumii, pierde şi rangul de monah. Pentru aceasta monahii sunt oameni hotărâţi, pătrunşi la suflet de dorul după Dumnezeu, după virtute, oameni care au fost  atinşi de focul pocăinţei şi al credinţei şi care nu pot uita acea văpaie mistuitoare. Monahii sunt cei ce mocnesc în ei înşişi, în duhul lor, focul ceresc al dragostei şi-l întreţin prin pocăinţă. Viaţa lor e în afara lumii, e în interiorul lor. Lumea e o făţărnicie continuă, o moarte, o amorţire care totuşi se mişcă (strâmb). Monahul e o tăgăduire a acestei vieţi mincinoase, pe cât poate şi pe cât îi ajută lui Hristos. Bineînţeles că rari sunt asemenea oameni monahi (însinguraţi de duhul pustiu şi pustiitor al civilizaţiei, fie ei şi mireni), dar aceştia sunt monahii.

Nenumărate lucruri ar mai putea fi spuse despre monahism, dar şi puţine ajung. Însă trebuie să repet întrebarea: „ Ce este monahismul?”

Monahismul, viaţa de mănăstire, este (a ajuns), precum oricine poate vedea cu ochiul liber, viaţă dusă în haine negre. Ba de multe ori se ascund sub aceste haine negre adevărate sperietori. Nu mă refer (numai) la cei căutaţi de poliţie, ci la cei ce au îmbrăcat haina de dinafară fără s-o fi luat şi pe cea de dinăuntru. Acesta este monahismul văzut cu ochiul liber: o instituţie ca oricare alta. Dar ochiul liber nu poate să zărească ce-i călugăria pentru că ea e dincolo de cele văzute. Şi, pentru că prea mulţi privesc astăzi cu ochiul liber, fie monahi, fie mireni, viaţa monahală, nu mă pot abţine să nu le ofer nişte ochelari duhovniceşte,  nu trupeşte, adică nu vorbind simplu, ci pentru o îndreptare a vederii.

Se pare că s-a ajuns astăzi la două concepţii despre monahism: una din cărţi şi una din practică. Dar una e viaţa monahală, cea descrisă de Sfinţii Părinţi în cărţi şi trăită de unii (puţini), deşi nebăgaţi în seamă, după cum, de altfel, scriu şi cărţile. Deci tot ce nu se potriveşte cu învăţătura Sfinţilor Părinţi nu-i viaţă monahală nicidecum, ci o nălucă, adevăratul monahism fiind şi astăzi întrupat în viaţa unora, chiar dacă mulţi spun că a pierit demult şi trebuie adaptat zilelor noastre. Totuşi, gândirea sfinţilor mai vechi sau contemporani trebuie întărită, arătată şi păzită fără prihană spre mântuirea noastră şi folosul omenirii. Trebuie, deci, corectate, dezrădăcinate toate devierile de la adevăr şi sădite adevăratele seminţe ale lui Hristos.

Să dezvăluim, deci, câteva aspecte negative spre îndreptare, nu spre cioplire, pentru o bună şi curată înţelegere, arătând, după putinţă, laturile pozitive  ce trebuie întemeiate în locul lor.

Viaţa monahală e o chemare de la Dumnezeu, care se petrece în inima omului. Dar, pentru că-i personală, intimă, nu există o normă obiectivă. De aceea nu toţi sunt primiţi în mănăstire, ci numai cei ce, după ce au fost încercaţi de duhovnic şi de stareţ şi după ce şi-au probat intenţia, s-au aflat pe sine doritori în adevăr pentru călugărie, aceştia intră în arena  nevoinţelor. O plagă grea devin, precum se vede, cei ce vin în mănăstire fără să ştie clar ce vor; nu vor ajunge niciodată monahi, căci nimeni nu culege smochine din mărăcini şi în pământul rău nu rodeşte sămânţa lui Hristos. Cineva poate ar zice că pe parcurs se vor îndrepta, vor dobândi pornirea cea bună a sufletului pe parcurs. Dar, rău intraţi într-o luptă ce-i extenuantă chiar şi pentru cei bine pregătiţi, când şi cum vor avea răgazul şi posibilitatea să se redreseze? Fără să mai spunem că orice răsad care nu-i sădit de Tatăl ceresc va fi dezrădăcinat, nu cultivat de Dumnezeu. Gândul bun pentru mănăstire e cel pentru pocăinţă, de nevoinţă de a muri pentru Hristos prin osteneli. Acest gând trebuie să fie clar, desluşit, hotărât, al inimii, nu imaginaţie şi înflăcărare stearpă. De nu este aşa trebuie să se mai coacă, să se pârguiască sau să se ofilească (de e rău).

Cel ce se hotărăşte pentru monahism trebuie să cunoască rânduielile monahale temeinic. Trebuie să se îndeletnicească serios cu cuvântul lui Dumnezeu.

Câte devieri de la adevăr, ba, de multe ori, superstiţii şi prejudecăţi grave nu se întâlnesc în mintea şi purtările monahilor de azi pentru că din neglijenţă, din lipsă de timp sau de povăţuitori (adevăraţi), nu cunosc cele ce se cuvine a le face. Câţi impostori nu sunt astăzi care, în piei de oaie, se cred monahi. Monahul e om al lui Dumnezeu şi nu haina îl arată monah, ci viaţa şi credinţa lui. Haina monahală se dă celui ce are deprinderile monahale, adică ale pocăinţei, pentru a-l ajuta în lucrarea lui şi pentru a-l feri de rele (să-i fie scut). Să nu socotească, deci, nimeni că cei în haine negre sunt monahi, ci cei îmbrăcaţi pe dinăuntru. Dar cel ce va cinsti hainele, adică pe cei îmbrăcaţi (pentru Dumnezeu) primeşte milă de la Dumnezeu prin ele, însă, de are vătămare din partea lor, bine este să se ferească.

Poate va spune cineva că s-ar prăpădi monahismul dacă n-ar fi primiţi cei ce vor să se facă monahi şi că li s-ar face o nedreptate. Cei ce cunosc adevărul ştiu că neghinele strică recolta, iar credinţa curată însufleţeşte şi pe alţii, dospeşte. Iar cei ce nu sunt primiţi pentru nepotrivirea lor sunt scutiţi de o mare nenorocire, căci călugăria e o caznă cumplită, iar când e fără voie (bună, curată) e de nesuportat. În plus, Dumnezeu e Cel ce are grijă de turma Sa şi e mai greu s-o păstorească atunci când caprele intră în turmă decât când sunt în afara ei.

Nerespectarea dreptarelor sănătoase duce la aberaţii: smintelile, care pot fi mici, dar şi mari. Iar vinovaţi cine sunt? Cei ce duc frâiele monahismului: mai-marii Bisericii şi ai mănăstirilor, nicidecum lumea. Lumea e o pricină de decădere, dar vinovată nu este. Dar şi cei ce sunt astăzi monahi şi în locuri importante nu s-au format în duhul de odinioară pentru că tradiţia a fost pierdută treptat, ci în duhul cu care au venit şi cu care au rămas, venind din lume. Sigur că nu toţi sunt aşa, dar această formare deformată e o plagă serioasă. De aceea cei ce intră în mănăstire trebuie să-şi aleagă riguros locul şi să-şi păzească nefurată râvna după Dumnezeu.

A ajuns o zicală vorba: „Păstrează-ţi râvna de început!”, care a luat o formă nouă, mai răutăcioasă: „Să vedem cât o s-o ducă aşa”. Căci este ştiut că aerul rece ce bântuie astăzi stinge şi flacăra ce pâlpâie în incepători. Dar care sunt cauzele acestei răciri? Oare numai puţinătatea de suflet a începătorilor, după cum se spune? Cred că o contribuţie mare o are şi duhul sec, mort ce bântuie monahismul.

Două sunt, deci, cauzele decăderii monahismului: în primul rând lipsa povăţuitorilor încercaţi, adevăraţi, şi în al doilea, nu în primul rând, răcirea dragostei oamenilor de azi, slăbirea credinţei, rătăcirea lumii, care nu mai e în stare să odrăslească vlăstari pentru Dumnezeu, ci puţine mlădiţe fragede şi găunoase, care cresc greu.

Dar cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi puternic să rodească şi acum recoltă bogată. Dar cine mai bagă în seamă cuvântul lui Dumnezeu azi? Nici monahii simpli, nici (ceea ce-i grav) cei puşi să-l propovăduiască. A fost înlocuit tot mai mult cuvântul lui Dumnezeu cu cel omenesc. Şi iată roadele. Dar de ce nu mai are loc în inimi cuvântul lui Dumnezeu? Pentru că-i greu de păzit. Cine să mai trăiască astăzi crucea lui Hristos? Cine să se mai lepede de lume, precum au făgăduit? Cei ce au credinţă nefăţarnică, neşovăielnică în Dumnezeu. Căci «aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră»(1 In. 5:4). Iar unde nu este credinţă biruieşte lumea, poruncile lui Dumnezeu sunt de nesuportat, de neîmplinit. De aici se vede că şi monahismul văzut ia parte la lepădarea generală de credinţă. Fugiţi, deci, de el (de cel văzut numai), cei ce iubiţi adevărul!

Situaţia este foarte tragică. Dacă monahismul de azi este lumina lumii, cum este, oare, întunericul ei? O revigorare, o însănătoşire a monahismului se impune, nu numai se cere.

Omul lumesc îşi duce viaţa în trup; monahul, însă, în duh. Deci cel ce vine la mănăstire trebuie să se ridice din trup în duh ca să fie monah. Trebuie să ne ridicăm din somnul trupului, să lepădăm viaţa trupească, să o omorâm. Trebuie, deci, mai întâi să fie ucise faptele trupului prin nelucrare, prin înfrânarea de la ele, ca să răsară în noi viaţa duhovnicească şi, aşa, să trăim în libertatea Duhului. Dar omul care vine din lume e lumesc în totalitate. El să nu mai facă nimic? Nu nimic; ci să-şi omoare lumea din el; să şadă în nelucrare până vor muri deprinderile şi obişnuinţele lui lumeşti. Câtă vreme e lumesc, el nu reprezintă viaţa monahală. „Atunci, va spune cineva, să nu mai facă nimic? Ce-i asta?” Aceasta e mare lucru. Căci Sfântul Grigorie Teologul spune: „Mie cea mai mare lucrare îmi este nelucrarea. Şi măcar de-ar lucra toţi nelucrarea aceasta …”[3]. Acesta e începutul: nelucrarea, omorârea de viaţă făcătoare.

Iar de vom neglija această omorâre, această nelucrare, cum vom mai ajunge la viaţa nelumească? Cum nu vom rămâne lumeşti pe veci? Dar este şi o altă viaţă, ce vine din nelucrare. Ea se naşte în om după ce mor patimile, aceste mizerii ale sufletului. Atunci sufletul se curăţeşte, revine la nevinovăţia sa. Atunci are loc o naştere din nou la o viaţă nouă, adevărată. Această naştere nu e altceva decât o schimbare a cugetului, a nu mai fi omul cu personalitatea, cu preocupările, cu chipul de altădată, ci unul nou, al lui Dumnezeu, duhovnicesc, nevăzut, nu trupesc, pământesc. Dar asta după ce vor fi stârpite gândurile vechi şi învechitoare şi felul lumesc de a fi.

Dar fără seriozitate niciodată nu vom ajunge monahi. Iar seriozitate numesc frica lui Dumnezeu, cutremurul inimii, rigoarea în fapte, cuvinte şi gânduri. Viaţa împrăştiată, distrasă nu e viaţă monahală, ci tăgăduire a ei. Viaţa de zi cu zi: slujbele, ascultările, programul zilnic fără duh nu dau viaţă, ci moarte sufletească. Conştiinţa luminată e viaţă, iar cea întunecată e moartea duhului. Rugăciunile, metaniile, ascultarea, mersul la biserică, toate, fără duh de credinţă viu, nu curăţă conştinţa, ci o îngreuiază, căci «blestemat cel ce face lucrul Domnului cu delăsare», iar nu binecuvântat.

Doar dacă vor reveni în prim-plan Patericul, pocăinţa, plânsul, lipsa de vicleşug va înflori monahismul din trunchiul uscat ce-a mai rămas. Fără duh, fără sevă, şi ramurile verzi se vor usca.

Am scris acestea nu pentru a osândi, căci mai sunt monahi care fac cinste lui Dumnezeu, ci pentru a trage un serios semnal de alarmă, căci cele mai multe mănăstiri au rămas doar cu numele şi cu înfăţişarea. Vremurile grele sunt; pe viaţă şi pe moarte. Însuşi bunul mers al lumii se primejduieşte, căci, fără puterea ocrotitoare a lui Dumnezeu chemată prin rugăciuni arzătoare, toate cele văzute se destramă. Numai o trezire adevărată poate revigora lucrurile, poate sprijini pe adevăraţii monahi.

Cu adevărat situaţia e grea, e presantă şi din partea lumii. Şi se vor bucura cei ce vor distrugerea Bisericii (în a lor nebunie), dar nu va fi după cum vor ei, căci Hristos cel viu e pururi viu şi are putere mai mare decât toate forţele întunericului. Deci mare e nădejdea noastră ; mare trebuie să fie şi opintirea, căci nu e în zadar.

Toţi cei ce caută binele să ajute cu rugăciunea şi cu fapta la zidirea trupului lui Hristos, căci lupta noastră nu-i împotriva oamenilor, nici a trupului, ci împotriva duhurilor răutăţii, care sunt surpate de harul lui Dumnezeu, care vine în ajutor neputinţelor noastre.

Ceasul lui Antihrist este acum şi împărăţia lui va veni, dar seminţele adevărului pe care le cultivăm acum vor rodi mai târziu, răsturnând neghinele minciunii. În plus, cuvântul lui Dumnezeu, de-l vom ţine, ne va ţine, se va face oază pentru noi şi ne va feri de molima duhurilor necurate într-o lume apostată.

Poate unii vor fi de acord cu cele scrise, iar alţii le vor tăgădui. Eu zic să vadă unii dacă într-adevăr au înţeles ce-au citit şi sunt de acord, iar ceilalţi, care se pornesc împotrivă, să vadă dacă au cu ce şi pentru ce să se împotrivească.

Un vieţuitor din chinovie.

---

[1] Sf. Ioan Scărarul, Scara raiului, I, 9;

[2] Ibidem, I, 12;

[3] Vulturul rănit, p. 93;