MESAJUL UNUI SFÂNT: MARCU EVGHENICUL

Sterghios Sakkos:

MESAJUL UNUI SFÂNT:

MARCU EVGHENICUL

          O figură harismatică, care şi-a lăsat o adâncă şi luminoasă pecete pe istoria Bisericii, este impusă cu o deosebită actualitate de către calendarul sărbătorilor acestei luni. Este Sfântul Marcu Evghenicul, antiunionistul. În zilele noastre, în care mişcarea ecumenică l-a neliniştit până şi pe cel mai simplu om şi se prezintă de-acum nu numai în haină bisericească, ci şi într-una surprinzător de socială, nimic nu este mai interesant, dar şi mai credibil decât să ascultăm mesajul celui care a fost odată  protagonist în aceste evenimente şi căruia după veacuri i s-a dat dreptate.

          Marcu a fost de viţă nobilă şi în ceea ce priveşte sufletul, şi în ceea ce priveşte originea. Printre primele lecţii pe care le-a primit au fost şi insuflatele cuvinte ale lui Iosif Vriennie: „Credinţa noastră Ortodoxă! Aceasta este bogăţia noastră, aceasta slava, aceasta neamul, aceasta cununa, aceasta lauda”. „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi faţă de tine, Cinstire de Părinţi predanisită! Nu ne vom îndepărta de tine, Maică, bună-cinstire. Întru tine ne-am născut şi întru tine trăim, şi întru tine vom adormi! Iar dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine”. Aceste cuvinte au fost o bornă în viaţa lui Marcu, au devenit o sfântă comoară, pe care s-a îngrijit să o păzească până la sfârşit neinovată şi nefalsificată.

          Anii în care a trăit erau grei pentru patrie. Turcii ajunseseră în faţa porţilor Constantinopolului şi temeliile imperiului se cutremurau de pasul  lor. Împăratul, în faţa pericolului direct, caută ajutor. Bate la porţile celor puternici ai Europei şi cerşeşte alianţa lor. Însă ca popoarele creştine să-şi dea ajutorul capitalei imperiale, trebuie să aprobe papa. Şi papa pretinde schimburi (despăgubiri) grele: supunerea Ortodoxiei în faţa papismului.

          Ameninţarea este un sfetnic rău şi devine şi mai rău, când cineva pierde simţul profund al realităţii. Forţaţi de pericol, păcăliţi de masca cea înşelătoare, toţi, împărat şi episcopi cedează şi cad de acord pentru unirea Bisericilor, precum numesc eufemistic supunerea faţă de papă. Preferă sclavia faţă de papism decât sclavia faţă de turci. Şi doar Marcu, urmându-i fidel pe Părinţii Bisericii, îşi înalţă statura morală şi apără integritatea credinţei. La Sinodul de la Ferrara – Florenţa cuvintele sale sunt formulate memorabil şi monumental. Propovăduieşte că deasupra libertăţii patriei este libertatea credinţei. Pentru că o credinţă liberă poate într-o zi să elibereze patria aflată în sclavie. Credinţa păstrează nerobit cugetul şi îi face vitează inima. Dimpotrivă, o credinţă înlănţuită de înşelăciune îngenunchează şi patria la picioarele celui care a înşelat-o. Unirea o iubim, supunerea o urâm, pentru că ea va însemna dispariţia Ortodoxiei. Între adevăr şi minciună nu există cale de mijloc (ceva intermediar), nu încape compromisul. Oricând s-au făcut astfel de paşi, cel care a câştigat a fost vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului.

          Prin această poziţie de neînduplecat Marcu Evghenicul era de aşteptat să devină antipatic catolicilor şi prietenilor lor şi să fie catalogat drept intolerant, în timp ce aceia sfătuiau printr-o ipocrizie inimaginabilă la „iubire şi la pace”. Unii au vrut să-l ucidă. Fostul lui coleg Visarion a strigat mânios la Marcu: „Mă zbat de prisos şi mă cert cu un om demonizat. Căci acesta este nebun”. Dar Marcu, care ca om era blând şi smerit, pentru credinţa lui s-a făcut leu. „Tu eşti fetiţă şi te comporţi ca o fetiţă”, a fost răspunsul lui către Visarion.

          În cele din urmă unirea a fost semnată, dar niciodată nu a fost aplicată. Însuşi papa, când a aflat că Marcu nu a semnat, a declarat: „Nu am făcut nimic”. Şi credinciosul popor, paznicul şi judecătorul, criteriul adevărului, şi-a exprimat zgomotos dezaprobarea faţă de unionişti, iar din Marcu a făcut simbolul lui veşnic, care însufleţeşte, dar şi mustră, verificând calea ortodocşilor.

          Disputa pentru unire nu este doar un dialog dogmatic inutil între cei ce teologhisesc. Pentru că dogma, orice dogmă, dă chip unei cosmoteorii (unei concepţii despre lume) şi impune o bioteorie (concepţie despre viaţă), care nu poate fi închisă în spaţiul lucrurilor bisericeşti în sens strict, nici în spaţiul teologiei ca ştiinţă teoretică. Se întinde şi îmbrăţişează pe nesimţite întreaga viaţă şi întreaga societate. În spatele diferenţelor dogmatice dintre Răsărit şi Apus se ascundeau în mod esenţial diferenţele a două lumi, a două culturi cu filozofie diferită şi mentalitate diferită. Biserica Ortodoxă Răsăriteană trăieşte şi petrece întemeiată pe autoritatea cuvântului lui Dumnezeu. Pe ea îşi sprijină educaţia, modul ei de a gândi şi de a acţiona, modul ei civilizator. Însă în această atmosferă a autorităţii  ea trăieşte şi creează în libertate. Deoarece autoritatea ei este iubire, care nu-şi oprimă cetăţenii, ci îi îndrumă şi îi ocroteşte. Credincioşii, în mod liber supuşi lui Hristos, constituie Trupul tainic şi mădularele Bisericii lui.

          Papismul şi Apusul, în general, trăiesc şi se mişcă în alt climat. Aici nu predomină autoritatea lui Dumnezeu, ci autoritatea papei, a omului şi a logicii. Biserica din Trup al lui Hristos se transformă în stat - creştin, dar lumesc - un stat şi el între statele acestei lumi. Harul lui Dumnezeu limitează rolul ei şi îndumnezeirea devine un sistem de categorii logice ale raţionalismului. Şi pentru că dogma lor nu izvorăşte din adevărul dumnezeiesc, ci dintr-o infailibilitate umană, moare, se dezintegrează, aduce dezechilibru în societate şi în civilizaţie. Astfel se naşte Renaşterea care caută moartea lui Dumnezeu, umanismul care aduce neomenia, iluminismul care întunecă toate prin contestare. În cele din urmă dă buzna protestantismul, care distruge orice dogmă, instaurează libertinajul şi cultivă ateismul.

          Însă dogma ortodoxă nu este o expresie omenească şi muritoare. Este o prescripţie de viaţă, un mesaj al adevărului care mântuieşte. Mântuieşte sufletul nostru, dar şi patria noastră şi cultura noastră. Marcu Evghenicul apărând Ortodoxia a susţinut în cel mai eficace mod ţara lui şi fără a urmări asta, L-a făcut pe Dumnezeu apărător al vieţii şi al culturii ei. Acest sfânt al Bisericii noastre stă şi astăzi la fel de inflexibil şi de adevărat în faţa acelora care sunt gata ca nişte „fetiţe” să se închine papei şi să imite maimuţărind modul apusean de viaţă şi de gândire. Îşi trimite mesajul său pur şi puternic, un mesaj de cultură duhovnicească autentică. Fraţii mei, este o chestiune de viaţă şi de mântuire în această lume şi în eternitate păzirea dogmei Ortodoxiei!

          (Sterghios Sakkos, profesor emerit al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic; traducere din elină de monahul Leontie; sursa: http://aktines.blogspot.com/)