PATRIARHUL PAVEL AL SERBIEI

PATRIARHUL PAVEL AL SERBIEI

-         UN SFÂNT CARE PĂŞEA PÂNĂ ACUM PE PĂMÂNT

DE ACUM PĂŞEŞTE ÎN CERURI –

„Voi ieşi în stradă să cerşesc milostenie pentru săracii mei fraţi”

          Când eram seminarist în anul I Domnul m-a învrednicit să primesc binecuvântare de la acest fericit şi sfânt patriarh care binecuvânta România cu prezenţa şi cu smeritele, matinalele, dar nu mai puţin dumnezeieştile şi patriarhalele Sale Liturghii.

Peste ani, când deja eram monah, Domnul mi-a dat să-l întâlnesc din nou şi în Serbia, la Palatul Patriarhal din Belgrad şi în Catedrala Mitropolitană unde asista la vecernie. Cinsteam taina întâlnirii noastre providenţiale în tăcere şi admiraţie. Acum – la naşterea sa în cer – mă simt dator să scriu ceva despre Sanctitatea Sa, ca mai mulţi oameni să-l cunoască, să-l iubească, să-i cinstească pomenirea şi să se bucure de binecuvântarea Sa, de acum din înălţimile cereşti.

          În şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei pentru alegerea patriarhului (01.12.1990), conform Constituţiei Bisericii Serbiei, trebuia ca toţi episcopii electori „să îi însemneze cu semnul crucii” pe cei trei candidaţi, care trebuiau să întrunească cel puţin 13 voturi. În prima rundă au fost aleşi doar doi.

          Al treilea, episcopul Pavel, din cauza insuficienţei de voturi (11) a rămas în afară şi doar la a noua rundă a fost ales prin 20 de voturi şi a intrat în triada candidaţilor.

          A urmat faza finală a alegerii prin sorţi, adică printr-un mod apostolic: egumenul Mănăstirii Tronossa, după o rugăciune, scoate din cartea Evangheliei cele trei plicuri sigilate cu numele celor trei candidaţi, le amestecă şi extrage unul, pe care îl înmânează preşedintelui, cel mai mare arhiereu, care, stând înaintea Uşilor Împărăteşti, arată plicul sigilat, îl deschide şi comunică: „Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad şi Karlovaţ şi Patriarh al Serbiei este Episcopul de Rasca şi Prizren Pavel!”.

          Comentând evenimentul, după 15 ani de la alegere, Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru scria: „Unicul om, care într-adevăr n-a vrut să fie patriarh, a fost Patriarhul Pavel!”.

          După alegere, adresându-se Sfântului Sinod, Patriarhul Pavel avea să spună: „Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi repet, în ajutorul lui Dumnezeu, cu care El m-a sprijinit până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Sale şi a poporului nostru încercat în aceste vremuri dificile”.

          În ziua următoare, a întronizării în Catedrala Mitropolitană, a adus la cunoştinţă programul său în foarte puţine cuvinte: „Urcându-mă ca al 44-lea patriarh al Serbiei în tronul Sfântului Sava nu am niciun program personal pentru misiunea patriarhală. Programul meu este Evanghelia lui Hristos sau frumosul ei mesaj despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui dinăuntrul nostru – atâta vreme cât prin credinţă şi prin iubire Îl primim”. A luat asupra sa îndatoririle patriarhale într-una din cele mai dificile perioade ale istoriei sârbe: în vremea războaielor, a presiunilor şi a şantajelor puternicilor lumii, a tulburărilor interne şi a sărăciei, în vremea contestării lucrurilor sfinte şi cuvioase.

S-a împotrivit răului ori din ce parte ar fi venit, chemând la înţelepţire şi pe compatrioţi şi pe străini. Accentua că : „Sub soare există destul spaţiu pentru toţi” şi că : „De pace au nevoie la fel toţi oamenii, precum noi, aşa şi vrăjmaşii noştri”. De multe ori, cita texte din poezia sârbă populară, în care se zice: „Mai bine să ne pierdem capul, decât să ne pierdem sufletul”. Prin următoarele cuvinte ne învaţă că „avem obligaţia ca şi în cea mai dificilă situaţie să ne comportăm ca oameni şi că nu există interes, nici naţional, nici personal, care ar putea să constituie o justificare pentru a nu fi oameni”.

          Aceste continuu repetate cuvinte ale sale - „să fim oameni” - au ajuns chiar şi la urechile copiilor, care l-au numit „afectuos”, „Pavel-Pavel, să fim oameni”. Toţi au auzit aceste cuvinte, însă mulţi nu au vrut să asculte de ele. Printre aceştia, şi cei care în patria sa (actuala Croaţie), în perioada războiului din anii ’90, au dărâmat o biserică ortodoxă numai şi numai pentru faptul că în ea s-a botezat Patriarhul sârbilor! Aceasta s-a întâmplat deşi pe o rază de 40 km de biserică nu aveau loc lupte.

          Patriarhul Pavel era neobosit în săvârşirea îndatoririlor sale pastorale. Astfel,  în toamna celui de-al 91-lea an al vieţii sale,  când a hotărât să viziteze Australia - printre altele pentru a sfinţi un teren de 87 de hectare, pe care l-a cumpărat Biserica Sârbă pentru a construi acolo Colegiul „Sfântul Sava”, unde împreună cu copiii sârbi să înveţe şi copii ruşi, greci şi de alte naţiuni - unii episcopi au încercat să-l întoarcă din drum, spunându-i că o călătorie de o aşa durată este peste rezistenţa sa. Patriarhul i-a contrazis: „Pentru mine nu este greu, dar cum o vor scoate la capăt aceştia?” (arătând spre delegaţie). S-a dus în Australia încercând ca vizita de două săptămâni s-o prefacă în vizită misionară, cât mai cuprinzător ar fi fost cu putinţă. Când s-a întors la Belgrad, s-a dus direct la priveghere, chiar dacă timp de 22 de ore călătorise cu avionul şi imediat, dimineaţa, a pornit spre Moscova.

          Aflând toate acestea, gazda sa, Patriarhul Rusiei, Alexei al II-lea, glumind, l-a întrebat: „Sanctitate, aţi făcut o aşa mare călătorie, aţi ajuns până şi aici. Nu cumva vreţi să vizitaţi şi noua Zeelandă, deoarece şi acolo există lume de-a noastră, ortodoxă?...”.

Patriarhul sârb a răspuns: „Sanctitate, de data aceasta nu am făcut-o, dar cu siguranţă o voi face în următorii 90 de ani!”. Patriarhul Pavel, în pofida multelor sale îndatoriri, a trăit şi o autentică viaţă monahală. În fiecare dimineaţă, în Paraclisul Patriarhiei slujea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea, iar în fiecare seară era prezent în Catedrala Mitropolitană la slujba Vecerniei.

          Înainte de a săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, nu pleca sub nici un motiv nicăieri.

          Prin drumul vieţii lui, începând din locul naşterii şi continuând cu locurile unde a studiat până la acelea unde a slujit, a devenit un simbol unionist pentru Biserica Sârbă. De asemenea, prin viaţa sa şi prin rolul său în lumea ortodoxă, el este şi unul din simbolurile Ortodoxiei universale.

          Când odată în anii războaielor recente, a văzut în drum din apartamentul său din Palatul Patriarhiei un grup de refugiaţi în ploaie, s-a coborât şi a deschis marea uşă de lemn de stejar a Patriarhiei şi i-a chemat să intre pentru a se adăposti de ploaie. Când colaboratorii i-au atras atenţia că exista posibilitatea să intre şi vreun rău-intenţionat – era în timpul războiului – le-a răspuns: „Cum aş fi putut eu să dorm acolo sus, la cald, iar aceşti copii să stea în ploaie afară?!”.

          Şi aceste cuvinte cutremurătoare sunt tot ale sale: „Dacă aş putea reuşi – Dumnezeu Cel Înviat îmi este martor – aş sta înaintea bisericilor, a spitalelor şi înaintea ţărilor civilizate prin recepţii şi demonstraţii la modă şi personal aş fi cerşit milostenie pentru fraţii şi copiii noştri încercaţi. Fiecare dintre noi ar trebui printr-un mod activ să se ruşineze pentru toate acele ostentative lăcomii, care există în atâtea spaţii publice, nu doar să ne scandalizăm simplu şi să deznădăjduim, că nesimţirea, neruşinarea, cinismul s-au generalizat în jurul nostru”.

          Un bătrân monah din Sfântul Munte, care a fost coleg cu Patriarhul Pavel la Facultatea de Teologie din Atena (unde acesta şi-a făcut studiile post-universitare între 1955-1957) povestea că Patriarhul Pavel în timpul şederii sale în Grecia, ori de câte ori circula cu autobuzul, iar acesta trecea pe lângă o biserică, viitorul Patriarh se ridica în picioare, drept, pentru a se însemna cu semnul crucii. Când monahul din Muntele Athos l-a întrebat de ce procedează aşa, i-a răspuns: „Dar soldaţii când îşi întâlnesc superiorul se ridică drepţi. Cu atât mai mult noi creştinii când Îl întâlnim pe Stăpânul Hristos, Care se află cu Trupul în Chivotele Bisericilor noastre”. Stareţul athonit amintea de această întâmplare ca grăitoare pentru evlavia şi adânca simţire duhovnicească pe care o avea fericitul Părinte Pavel.

Patriarhul se îngrijea singur în toate. La vârsta de 92 de ani, încă îşi gătea singur, conform regimului său: aproape toată durata anului era post pentru el. De obicei, mânca legume fierte, ulei adăuga doar la sărbători, foarte rar peşte, iar carne niciodată. Băutura sa favorită era sucul de roşii, iar mâncarea sa preferată erau urzicile. Când nu postea, mânca lactate. Hainele şi le cosea singur, le aranja şi le spăla el însuşi, după cum îşi repara şi îşi lustruia şi pantofii.

          În afară de acestea, lua aminte şi la ceea ce se întâmpla în jurul său. La Patriarhie supraveghea şi se îngrijea ca toate să funcţioneze cât mai bine cu putinţă. Când orarul de muncă se termina şi toţi plecau, atunci Patriarhul venea şi stingea luminile pe care angajaţii le uitau aprinse.

Foarte des, singur, repara instalaţiile sanitare, ferestrele, blocajele...

Avea grijă pretutindeni unde era nevoie şi asupra lucrurilor pământeşti, chiar dacă accentua că adevărata noastră patrie este „sus”. De aceea, amintea că trebuie să fim atenţi : „Într-o zi, când ne vom înfăţişa înaintea strămoşilor noştri, să nu ne fie ruşine de ei, nici lor să le fie ruşine de noi”. 

De acolo de sus, să te rogi pentru noi, Sfinte Ierarhe!

Odihnă cu drepţii şi înviere frumoasă, batiuşca!

(monahul Leontie)