La ceas aniversar...

30 septembrie 2009

       Îţi mulţumesc,Doamne!
        Deşi nu-mi stă în fire, acum, la ceas aniversar, simt că trebuie să-mi scriu gândurile undeva. Poate ca pe o întărire, să nu le pierd....

      Încă un an...şi nu am găsit cel mai potrivit cuvânt pentru a-l descrie. Aş putea să spun, grăbindu-mă, că nu a fost cu nimic mai deosebit de ceilalţi. Dar nu! Cu siguranţă, Nu! A fost un an cu împliniri şi eşecuri, momente de bucurie, dar şi de tristeţe. Punându-le într-o balanţă, trebuie să mă declar fericită!
      Am fost şi sunt un om obişnuit, care însă nu se mulţumeşte cu puţin. Am avut întotdeauna deplină libertate în a lua decizii, în alegerea drumului în viaţă, dar de cele mai multe ori, nu am ştiut niciodată limpede ceea ce vreau. Poate tocmai pentru că mă bucur de această libertate. Sau poate datorită caracterului perfecţionist care de multe ori mă împiedică să fiu pe deplin mulţumită.
     Dar anul acesta, parcă s-a schimbat ceva.... pentru că mi-am dat seama, cam târziu poate, că nu am motive de a nu fi fericită! Am făcut multe, multe greşeli..am avut multe păreri de rău de a nu fi făcut ceea ce trebuia la momentul potrivit. Dar timpul a trecut şi trece...şi nu pot schimba prea multe. Însă m-am convins în final: „dacă aştepţi momentul potrivit, ţi-o vor lua alţii înainte care nu îl aşteaptă”!
     Am început să înţeleg că nu-ţi poţi pune toată nădejdea în oameni, oricât de extraordinari ar fi ei. Libertatea avută dintotdeauna mi-a arătat că nu trebuie să depinzi niciodată de cei din jurul tău, oricât de mult i-ai iubi şi te-ar iubi. Şi, totodată, nici în tine nu îţi poţi pune nădejdea, pentru că te vei dezamăgi..şi încă mult.
    Şi atunci cum?
     Anul acesta am realizat cel mai bine că, deşi nu am tot ceea ce mi-aş dori, am ceea ce este mai important! Am cunoscut persoane pe care le îndrăgesc mult, dar am pierdut şi din încrederea altora. Sănătatea mi-a revenit, părinţii, sora, prietenii şi toţi cei dragi sunt alături de mine. Dar lucrul care mă bucură cel mai mult este altul...
     A fost nevoie doar de un strigăt: Doamne, primeşte-mă întru pocăinţă!
    Am realizat că trebuie să trăieşti împreună cu Domnul, cu toată nădejdea, credinţa şi dragostea în El. E ca o primăvară...am învăţat lucruri noi, cu adevărat folositoare sufletului pe care încerc şi nădăjduiesc să le întăresc. Am realizat că nimic din ceea ce îmi doream până acum nu-mi era folositor.A fost nevoie de ceva timp, din păcate.Dar stă în firea omului ca din greşelile proprii să înveţe.Unii mai repede, alţii mai târziu.

    Cât de minunat este când descoperi cu adevărat cuvântul Domnului. Câtă fericire, pace, linişte şi tărie îţi dă!

    Poate că nu am ştiut să caut mai devreme. Dar cu siguranţă şi tărie cred că Dumnezeu m-a căutat! Prin amintirea străbunicii care ţinea toată ziua cartea de rugăciuni şi manualul vechi de Religie în mână, prin persoanele pe care mi le-a scos în cale în ultimul timp, dar mai ales prin părintele meu care m-a renăscut duhovniceşte.
    Mi-e greu acum să transpun tot ceea ce simt...dar Dumnezeu sigur vede şi simte ceea ce mâna mea nu poate scrie...
    Îţi mulţumesc, Doamne! Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta, pentru toate lucrurile pe care mi le oferi şi pentru tăria de a merge pe acest drum drept pe care l-am cunoscut, în final! Doamne, învredniceşte-mă să Te iubesc cu tot sufletul şi gândul meu şi să fac în toate voia Ta. Luminează mintea mea şi sădeşte-mi în suflet smerenia!
    În final, mă rog Ţie, Doamne, să nu mă laşi să mă abat mult de la această cale a Ta, să mă întăreşti aşa încât să-i pot ajuta şi pe semenii mei şi împreună să cântăm, să binecuvântăm şi să lăudăm preasfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.