Omilie la Duminica Sfinţilor Strămoşi

OMILIE A ÎNALTPREASFINŢITULUI MITROPOLIT

AUGUSTIN DE FLORINA

LA DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII LUI HRISTOS

(MATEI 1, 1-25)

HRISTOS NE MÂNTUIEŞTE. DE CE?

„...şi vei chema numele Lui Iisus”

(Matei 1, 21)

Iubiţii mei, cât de repede trece timpul! Peste puţin timp vom sărbători pentru încă o dată marea sărbătoare a Naşterii lui Hristos. De aceea, duminica aceasta se numeşte Duminica dinaintea Naşterii lui Hristos.

***

Sfânta noastră Biserică a hotărât să se citească astăzi ca Evanghelie începutul sau primul capitol din prima Evanghelie, cea după Matei. Este un catalog al strămoşilor lui Hristos.

- Dar a avut strămoşi Hristos?...

Ca Dumnezeu fără început, nu a avut. Drept tată îl are pe Tatăl cel Ceresc. Dar odată ce s-a arătat pe pământ, ca om desăvârşit în afară de păcat, înseamnă că a purtat trup din curatele sângiuri ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi s-a născut într-un mod supranatural. Tată pământesc nu are, ci doar mamă. Mama Sa este Preasfânta (Panaghia) noastră. Iarăşi, părinţi ai Preasfintei sunt Ioachim şi Ana, iar părinţii lui Ioachim şi ai Anei sunt alţii şi aşa mai departe. În felul acesta se formează un mare lanţ de strămoşi.

Primul inel al lanţului strămoşilor lui Hristos este o mare personalitate istorică, Avraam. Lui Avraam, după cum am auzit la Apostol, i s-a făcut o mare făgăduinţă şi anume că din urmaşii săi, din seminţia lui Iuda, se va naşte Izbăvitorul.

Conform acestui catalog, de la Avraam până la David sunt paisprezece neamuri, de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece neamuri şi de la strămutarea în Babilon până la naşterea lui Hristos sunt iarăşi paisprezece neamuri (Matei 1, 17). Aproape cincizeci de nume, care nu ne impresionează. Sunt evreieşti şi ni se pare obositor să auzim „a născut...”, „a născut...”, „a născut...”, până ce coboară scara strămoşilor să ajungă la Fecioara Maria, din care s-a născut Hristos.

Însă aceste nume, pe care noi acum le ascultăm cu indiferenţă, în acele vremuri creau o mare impresie. Dintre ei unii erau generali, alţii erau conducători, alţii profeţi, alţii patriarhi, alţii împăraţi, alţii bogaţi, alţii înţelepţi precum Solomon, David şi alţii. Acum nu mai impresionează. Ce înseamnă asta? După cum aceste nume au fost uitate, aşa şi toate câte astăzi impresionează şi se aud şi se promovează, după 50-100 de ani cine îşi va mai aminti de ele? Undeva, pe vreo pagină a istoriei, cu litere mici, se va scrie că au trecut pe pământ. Se sting ca focurile de artificii şi ca licuricii. Concluzia? „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Ecclesiast 1, 2). Zero bogăţiile, funcţiile, zero toate. Un singur lucru rămâne: împlinirea voii lui Dumnezeu.

Dar dacă numele istoriei israelite şi universale şi ale vieţii contemporane se afundă în adâncul timpului, un singur nume rămânea pururea în actualitate, spre pizma demonilor – care? Este acela care a fost dat Dumnezeiescului Prunc. Îngerul, la porunca Domnului, a spus lui Iosif, ocrotitorului Preasfintei:

„Şi vei chema numele Lui Iisus” (Matei 1, 21).

Ce înseamnă numele „Iisus”? Nu este elin, este evreiesc şi tradus în elină înseamnă „mântuitor”. Adică acel copil care se va naşte este Mântuitorul. Vă rog să fim atenţi la numele acesta, „cel mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 9). De ce s-a numit Hristos „Mântuitor”? Trebuie să dăm o explicaţie.

***

Aici pe pământ, unde trăim de când omul a fost izgonit din Rai, în orice parte, omul este biciuit de diversitatea nereuşitelor şi nenorocirilor, care sunt consecinţele vieţii lui păcătoase. Foamete, sete, lipsă de îmbrăcăminte şi de acoperiş, boli... Acestea sunt nenorocirile, relele, pe care încearcă să le şteargă. Dar există şi altele. Mai există relele naturale. Astfel de rele sunt cutremurul, seceta, inundaţia, incendiul, epidemiile, bolile incurabile precum cancerul şi în cele din urmă moartea. Toate acestea sunt rele groaznice.

Dar nu v-am spus încă nimic. Există ceva mai grav – Dumnezeu să ne lumineze să înţelegem lucrul acesta. Singurul rău care constituie rădăcina a tot răul, a întregii noastre ticăloşii – şi, din nefericire, nu-i dăm importanţa care i se cuvine - în limba Sfintei Scripturi se numeşte păcat. De acolo provin toate relele; cauza este păcatul. Ne îngrozim când auzim de cancer, însă păcatul nu ne provoacă frică. Ne jucăm cu el, precum copiii se joacă de Anul Nou cu jucăriile ce le primesc în dar de Sfântul Vasile. Nu îl luăm în considerare deloc, şi cu toate acestea el biciuieşte umanitatea. Fie ca adulter, şi desfrânare, şi destrăbălare, fie ca îndrăcire a gâtlejului şi îndrăcire a pântecelui, fie ca gelozie şi invidie, fie ca mânie şi supărare şi înverşunare, fie ca răutate şi ură şi răzbunare şi crimă, păcatul, acesta este izvorul a toată ticăloşia. Dacă s-ar putea printr-o minune să se dezrădăcineze acesta, pământul s-ar transforma în rai.

Cine ne va mântui? Şi dacă noi vom tăcea, până şi pietrele vor striga: Unul singur mântuieşte! Desigur, deschizând istoria, oricine va putea să numere vreo 155 de persoane, pe care popoarele, pentru mici servicii pe care aceştia le-au adus, îi numeşte „mântuitori” sau salvatori”. Aceştia sunt salvatori mici. Salvatorul sau Mântuitorul (prin excelenţă) este Unul singur: Hristos.

***

Dacă cineva îţi face un bine, îl ţii minte, îl consideri binefăcător. Faţă de medic, de pildă, care te-a vindecat, îţi exprimi recunoştinţa. Însă superior tuturor binefăcătorilor este Hristos, deoarece ne mântuieşte de cel mai mare rău, de păcat. Mântuieşte prin Biserica Sa. Este adevăratul Mântuitor – o simţim? Doar cine-şi simte păcătoşenia sa şi spune ca şi vameşul „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13), sau precum fiul cel risipitor „Greşit-am la cer şi înaintea Ta” (Luca 15, 18), sau precum tâlharul, „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42), acela înţelege că Hristos este Mântuitorul.

Şi sigur că nu este suficient doar să spui că este Mântuitorul oamenilor, în general. Trebuie să simţi că este şi Mântuitorul tău personal. Şi Dumnezeu te va învrednici să simţi acest lucru, dacă te vei pleca întru pocăinţă şi vei spune păcatele tale părintelui tău duhovnicesc, dacă te vei mărturisi. Atunci vei simţi că pleacă deasupra ta un munte şi vei simţi faţă de Hristos o adâncă recunoştinţă.

Aceasta a simţit-o tâlharul pe cruce, aceasta au simţit-o apostolii, martirii, toţi sfinţii, ca de pildă, Sfântul Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei. Când îl duceau la Roma ca să-l arunce la fiare, scria despre Hristos: „Iubirea mea se răstigneşte, adică Hristos este iubirea inimii mele”. Mici iubiri mai mişcă astăzi neamul nostru trupesc; doar sexul. Nu-l condamn, Dumnezeu l-a sădit; dar nu ca să stingă toate celelalte iubiri. Neamul nostru, neamul sodomiţilor şi al gomorenilor, nu cunoaşte alte iubiri. Pe drept cuvânt a spus un filosof, că epoca noastră este fără iubire, crudă. Dacă nu-L iubeşti pe Hristos, n-ai înţeles nimic, degeaba ai venit pe pământ. Iubirile frumoase sunt iubirea faţă de ştiinţă, iubirea faţă de patrie, dar mai presus de toate este iubirea faţă de Hristos. În anii de demult, numele lui Hristos era cel mai dulce lucru. Bunica îl lua pe genunchii ei pe micul copilaş, îl învăţa să-şi facă semnul crucii, iar primul cuvânt pe care-l învăţau să zică era Hristos. Am văzut astfel de exemple. Acum, din nefericire, iubirea dumnezeiască nu numai că s-a stins, dar uneori se preface cu desăvârşire în ură satanică.

Când eram predicator în Krevena şi cutreieram pe munţi înalţi, acolo pe unde treceam, aud deodată o înjurătură; pentru prima oară auzeam o astfel de înjurătură. Măi, măi! – zic: Ce este aici? Dracii locuiesc pe-aici? Deci m-am apropiat şi am privit: în spatele unui copac şedea un tată, avea pe genunchii săi un băieţel şi-l învăţa să-L înjure pe Hristos! Dumnezeul meu, încă nu s-au transformat stelele în fulgere ca să cadă în capetele noastre? Unde este iubirea faţă de Hristos?

Însă chiar dacă Hristos este înjurat şi necinstit, numele Său va rămâne veşnic. După cum norii negri nu pot să şteargă soarele, aşa înjurăturile nu pot să şteargă numele lui Hristos. Va rămâne în veacul veacurilor, în ciuda demonilor. Doresc ca în ţara noastră să nu se audă nicio înjurătură, ci mici şi mari, bărbaţi şi femei, toţi fără excepţie să spunem: Binecuvântat este Dumnezeu şi preaslăvit este numele Lui; pe Care, copii ai elinilor lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Sfânta Biserică a Sfinţilor Constantin şi Elena din Amintaios, 20.12.1987)

(traducere din elină de monahul Leontie)

Read more...

Colind bizantin

         Mai jos am postat un colind bizantin foarte frumos, cântat şi de multe grupuri de psalţi de la noi. Sursa de unde este preluată această interpretare este:

http://vatopaidi.wordpress.com/2009/12/18 βυζαντινά-χριστουγεννιάτικα-κάλαντα/

Read more...

Postul Naşterii lui Hristos în Betleemul inimii

Postul Naşterii lui Hristos în Betleemul inimii

          Fiecare posteşte cât iubeşte. Fiecare posteşte cât se iubeşte. Căci cine se iubeşte cu o iubire nepătimaşă şi fără egoism ştie din cercare că postul este maica sănătăţii sufleteşti şi trupeşti.

          Canoanele şi sfintele rânduieli de post ale Bisericii noastre nu sunt „bariere ruginite” cum susţin unii, dar nici scopuri în sine şi nici obiecte ale adorării idolatre, cum înţeleg alţii. Sfintele Canoane şi sfintele rânduieli de asceză respiră de o integrală şi autentică „libertate a Duhului”. Tocmai de aceea, cartea bisericească de căpătâi care le însumează se numeşte „Pidalion” sau „Cârmă”. Oricine ştie că o cârmă nu este rigidă, ci mobilă. Ea reclamă vigilenţa, înţelepciunea şi îndemânarea cârmaciului pentru a feri corabia de o eventuală zdrobire de stânci. În plan duhovnicesc, sfintele canoane şi sfintele rânduieli ascetice constituie o cârmă duhovniceacă, nişte „bariere elastice”, nu rigide, care, sub îndrumarea bunului cârmaci duhovnicesc, ne oferă posibilitatea ca în spaţiul libertăţii Duhului să ne manifestăm iubirea faţă de Mirele sufletelor noastre, păstrând-o curată şi ferind-o de orice pervertire egoistă.

          Chiar dacă Postul Crăciunului este pe sfârşite, mă simt dator cu nişte răspunsuri şi explicaţii faţă de creştinii care mi-au adresat anumite întrebări şi şi-au exprimat anumite nelămuriri legate de felul de a posti cât mai corect, cât mai „matematic”, deşi - cu siguranţă - ar trebui să insistăm mai mult pe „matematica unui post duhovnicesc” continuu.

O doua perioadă de post ca lungime după Postul Mare (Marea Patruzecime) este Postul Naşterii Domnului, cunoscut şi ca Postul Crăciunului. Şi acest post numără 40 de zile, însă nu reclamă asprimea Postului Marii Patruzecimi. Începe pe 15 noiembrie şi se termină pe 24 decembrie.

          Sărbătoarea Naşterii după Trup a Domnului nostru Iisus Hristos constituie a doua mare sărbătoare împărătească din calendarul creştin. Până la jumătatea veacului al IV – lea Biserica Răsăritului sărbătorea Naşterea şi Botezul lui Hristos împreună sub denumirea de „Epifania” în aceeaşi zi, pe 6 ianuarie. „Epifania” sau „Teofania” este un plural în limba greacă şi înseamnă „Arătările”, respectiv „Arătările lui Dumnezeu”, desemnând desigur „Arătarea” Domnului ca prunc în peştera Bethleemului şi „Arătarea” Domnului la Iordan la vârsta de treizeci de ani, pentru a primi botezul lui Ioan, dar şi „Arătarea” sau manifestarea Sfintei Treimi în timpul botezului Mântuitorului.

 Naşterea Domnului ca sărbătoare separată, pe 25 decembrie, a fost adusă în Răsărit din Apus spre sfârşitul veacului al IV – lea. Sfântul Ioan Gură de Aur, care cel dintâi vorbeşte despre sărbătoarea Naşterii Domnului, o numeşte „maică a  tuturor sărbătorilor” şi ne informează în anul 386 că „Nu sunt încă zece ani de când ni s-a făcut cunoscută ziua aceasta (a sărbătorii)”.

Prin divizarea sărbătorii odinioară unite şi consacrarea celor trei sărbători separate, a Naşterii pe 25 decembrie, a Tăierii-împrejur pe 1 ianuarie şi a Botezului pe 6 ianuarie, s-a creat şi aşa-numita perioadă de „Dodekaimeron” („Cele-12-zile”), adică perioada praznicală de pe 25 decembrie până pe 6 ianuarie. Aşa se face că în felul acesta s-a salvat vechea unitate a celor două mari sărbători ale Naşterii şi Botezului Domnului.

          Marea importanţă pe care a câştigat-o în conştiinţa Bisericii, odată cu trecerea timpului, noua sărbătoare a Naşterii lui Hristos, evlavia credincioşilor şi în mod deosebit a monahilor, au constituit condiţiile pentru consacrarea postului dinaintea Naşterii Domnului. Cu siguranţă, în acest proces un rol deosebit l-a avut şi postul Marii Patruzecimi (Postul Mare), care anticipează cea mai mare sărbătoare a creştinilor – Sfintele Paşti.

          Ca şi sărbătoarea, la fel şi postul, ca pregătire pentru întâmpinarea Naşterii Domnului, a apărut la început în Apus, unde acest post se numea „Patruzecimea Sfântului Martin”, deoarece începea de la sărbătoarea acestui sfânt al Bisericii Apusene. Acelaşi lucru s-a repetat şi la noi, unde mulţi numeau Postul Naşterii Domnului „Postul Sfântului Filip”, deoarece începea în ziua următoare pomenirii Apostolului.

Primele mărturii istorice, pe care le avem despre postul dinaintea Naşterii Domnului, se urcă în Apus până în veacul al V – lea, iar în Răsărit până în veacul al VI – lea. Dintre scriitorii răsăriteni se referă la el Anastasie Sinaitul, Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Teodor Studitul, precum şi Teodor Balsamon, Patriarhul Antiohiei.

          Se pare că la început acest post era de o perioadă mică. Teodor Balsamon, care scrie în veacul al XII – lea  - şi în consecinţă ne informează despre cele care erau în uz în timpul său -, îl numeşte „epta-imeron” (adică şapte zile). Însă sub înrâurirea Postului Mare s-a extins la 40 de zile şi Postul Crăciunului, dar fără a prelua asprimea celui dintâi. Poate că această notă istorică ar trebui să dea de gândit duhovnicilor care nu împărtăşesc pe credincioşii care nu au postit nu postesc 40 de zile. Să nu uităm că unii - din majoritatea botezată, dar necatehizată - au „dinţii înţelegerii de lapte”, sunt la nivelul „abecedarului” vieţuirii  creştine, dar au intenţii bune, nu trăiesc în păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie şi nu cred că avem dreptul de a le rezerva un „Crăciun cu ieslea goală”.

Cum ar trebui să postim înainte de Crăciun? Pe toată perioada celor 40 de zile nu mâncăm carne, lactate şi ouă. Dar este permis să mâncăm peşte şi fructe de mare în toate zilele – fireşte, în afară de miercuri şi de vineri – de la început până pe 17 decembrie. De asemenea, dezlegăm la peşte şi de praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică în orice zi ar cădea.

          De pe 18 până pe 24 decembrie, ajunul sărbătorii, este permisă dezlegarea doar la untdelemn şi la vin – desigur, cu excepţia zilelor de miercuri şi vineri, care s-ar întâmpla, şi în timpul cărora ţinem post fără ulei. De asemenea, ar trebui să postim cu mâncare uscată în prima zi de post, 15 noiembrie, precum şi în ajunul praznicului, desigur, în afara cazului în care ar cădea sâmbătă sau duminică.

Însă în ultimă instanţă POSTUL înseamnă ÎNDEPĂRTAREA DE ORICE PĂCAT şi asta nu trebuie să uităm!!! Postul adevărat este îndoit: de bucate şi de păcate. Postul bineplăcut Domnului este înstrăinarea de răutăţi.

Sfântul Dorotei al Gazei scrie despre post următoarele: „De asemenea, suntem datori să ţinem nu numai rânduiala postului referitoare la mâncăruri, ci să ne abţinem de la orice păcat, aşa încât, precum postim cu pântecele, să postim şi cu limba, ferindu-ne de vorbirea împotrivă, de minciună,  de vorbirea în deşert, de batjocură,  de mânie şi, în general, de orice păcat pe care-l facem prin limbă. De asemenea, este nevoie să postim şi cu ochii, să nu privim la deşertăciuni. Să nu agonisim îndrăzneală prin ochi. Să nu examinăm cu de-amănuntul pe cineva prin neruşinare. De asemenea, ar trebui să ne oprim mâinile şi picioarele de la orice lucru rău. În acest fel postind cu un post bine- plăcut lui Dumnezeu, ferindu-ne de orice fel de răutate care se lucrează prin fiecare din simţurile noastre, ne vom apropia, precum am spus, de Sfânta Zi a Învierii renăscuţi, curaţi şi vrednici de împărtăşirea cu Sfintele Taine”.

          Aceste cuvinte ale Sfântului Dorotei despre postul pascal, ar trebui să le scriem cu toţii pe tablele de carne ale inimii şi să le „citim” ori de câte ori începem un post - din nefericire atât de doar general-alimentar – fie el chiar de o singură zi. Asta ca nu cumva să alergăm în zadar, păcălindu-ne că postim aşa cum trebuie, după literă, matematic, dar de fapt, pierzând esenţa şi folosul postului bineplăcut Domnului, sau cum a zis Mântuitorul, strecurând ţânţarul şi înghiţind cămila... Să nu se întâmple aşa, fraţii mei, cu nici unul din noi, iar pentru aceasta,Tu, Doamne, luminează-ne şi ne învaţă îndreptările Tale.

Monahul Leontie

Read more...

Proslăvirea Sf. Sfinţit Mucenic Filumen Aghiotafitul

Proslăvirea

Sfântului Sfinţit Mucenic Filumen Aghiotafitul,

Egumenul de la Fântâna lui Iacov

          Pentru că în viaţă nimic nu e întâmplător, ci totul e proniator, cu atât mai mult consider că întâlnirea mea cu Sfântul Filumen pe Muntele Sionului a fost providenţială. Înainte de a ajunge în Ţara Sfântă citisem câte ceva despre nevoinţa sa şi despre încununarea acesteia cu moartea martirică.

          Într-un moment de răgaz, am pornit cu sora Maria în Sfânta Cetate a Ierusalimului, căutând, precum cerbul însetat izvoarele cele curate şi răcoroase - după cuvântul Psaltirii, Preasfintele Locuri de Închinare care nu erau prevăzute în pelerinajul nostru de opt zile. Ne-am închinat în biserica Metocului Grădinii Ghetsimani care se află chiar în faţa Sfintelor Porţi ale Preasfintei Biserici a Sfântului Mormânt. Potrivit predaniei ortodoxe, Maica Domnului aici şi-a dat sufletul în mâinile iubitului ei Fiu şi Dumnezeului nostru, pentru că inima ei de maică nu suferea să se despartă de Mormântul cel de-Viaţă-izvorâtor şi de Mântuitoarea Golgotă. Tot aici s-au adunat Apostolii de la marginile lumii, aduşi de puterea Sfântului Duh, pentru a începe procesiunea îngropării „cortului lui Dumnezeu” în Ghetsimani. Aici ne-am închinat icoanei făcătoare de minuni a Adormirii Maicii Domnului. Această icoană - cu trei zile înainte de praznicul Adormirii – „Paştele verii”, „foarte de dimineaţă”, după orele 4 dimineaţă, adică imediat după Sfânta Liturghie din Biserica Învierii şi din cea a  metocului, este purtată într-o măreaţă şi plină de har litanie spre mormântul Maicii Domnului din Ghetsimani, unde este depusă spre închinare. În această bisericuţă a metocului ne-am întâlnit cu două evlavioase închinătoare din Grecia, care, printre altele, ne-au întrebat dacă am fost la moaştele Sfântului Filumen. Foarte săritoare şi binevoitoare, ele s-au oferit să ne ducă până pe Muntele Sionului la Mănăstirea Sfintei Cruci, unde este şi Seminarul Teologic al Patriarhiei Ierusalimului şi unde se mai aflau pentru doar câteva zile moaştele Sfântului Filumen. 

       Deşi stătuseră aici ani, peste câteva zile aveau să fie duse pentru totdeauna în Samaria, la Fântâna lui Iacov, acolo unde părintele Filumen a primit moarte mucenicească. Aflarea noastră acolo am tâlcuit-o ca pe o mare favoare a sfântului şi ca pe o mare binecuvântare a Cerului, pentru că eram pentru prima oară în Ţara Sfântă, iar Mănăstirea Sfintei Cruci de pe Sion şi Fântâna lui Iacov din Samaria nu făceau parte din programul pelerinajului nostru. Moaştele întregi ale Sfântului Filumen se aflau într-o raclă de lemn, prevăzută cu geam, şi erau depuse în partea stângă a Altarului Bisericii Mănăstirii Sfintei Cruci. În raclă, alături de capul Sfântului ne atrage atenţia un pahar acoperit cu un procovăţ roşu. Pe acoperământ se afla un bileţel pe care scria de mână în limba greacă „aima martyriou”, adică „sânge mucenicesc”. Ne-am închinat şi am cerut sfântului să mijlocească pentru noi şi pentru toţi ai noştri. Ne-am întors de acolo plini de har şi de bucurie „nu din lumea aceasta”. Astfel a fost întâlnirea noastră cu Sfântul Filumen. Şi astăzi pomenim pe surorile noastre din Grecia care au arătat dragoste faţă de noi, „nemernicii din Ierusalim”, şi ne-au călăuzit paşii spre Sfântul Filumen. Ne rugăm pentru ele şi le purtăm veşnică recunoştinţă.

          Zilele acestea, am aflat cu bucurie de proclamarea oficială a canonizării Cuviosului Mucenic Filumen. Ceremonia a avut loc la Fântâna lui Iacov din Samaria, exact la împlinirea a treizeci de ani de la fericitul sfârşit mucenicesc al Egumenului aghiotafit.     

          Fântâna lui Iacov, amintită în Vechiul Testament (Facere 33, 19) şi în Noul Testament (Ioan 4), este unul din cele mai vechi Locuri de Închinare ale Patriarhiei Ierusalimului, fiind aşezată undeva la mijloc între Munţii Gheval şi Garizim, în regiunea Samaria. A fost păzită de-a lungul veacurilor de către Obştea Sfântului Mormânt ca lumina ochiului şi ne-a fost predată nouă contemporanilor ca o nepreţuită moştenire. Aici, au slujit Egumeni aghiotafiţi (din obştea Sfântului Mormânt), dintre care s-a distins Mitropolitul Sofronios de Gaza, care a început să ridice la Fântână, pe 30 august 1908, o biserică foarte frumoasă şi foarte încăpătoare, care, încă din 1920, a rămas pe jumătate neterminată. Se pare că Pronia divină a rezervat terminarea acesteia actualului Egumen - părintele arhimandrit Iustinos.

          Acesta, în 1998, a ridicat pe temeliile vechi o biserică foarte frumoasă, vrednică de istoria şi slava Locului de Închinare numit Fântâna lui Iacov. A închinat-o Sfintei Fotini Samarineanca, căreia Domnul i-a descoperit la Fântână că El este Mesia, Hristos (Ioan 4). În partea nordică a bisericii a ridicat un paraclis în cinstea Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful, de loc din Neapole, iar în partea sudică un paraclis în cinstea Egumenului aghiotafit Filumen, care s-a sfârşit silnic şi muceniceşte la Fântână pe 16/29 noiembrie 1979.

          Pe acesta, care din tânără vârstă a venit la Ierusalim şi a primit schima monahală în obştea Sfântului Mormânt, iar preoţia în Maica Bisericilor, care a vieţuit cu cuvioşie şi a murit ca martir în urma unui atac nedrept, silnic şi plin de impietate la Fântâna lui Iacov pe 16/29 noiembrie 1979, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ierusalimului a hotărât să-l aşeze în Aghiologhionul ei printr-o Hotărâre Sinodală, luată în cadrul celei de-a VIII –a Şedinţe din 11. 09. 2009.

          Pentru aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri Preafericitul Teofilos al III – lea, Patriarhul Ierusalimului a venit la Fântână împreună cu obştea arhiereilor şi preoţilor.

          A fost primit călduros de către părintele egumen, arhimandritul Iustinos, de mulţi preoţi aghiotafiţi, dar şi din alte Biserici Ortodoxe, iar o mulţime de credincioşi umpluse deja până la refuz maiestuosul sfânt locaş, precum şi curţile lui.

          După Utrenia cu Litie, a urmat Dumnezeiasca Liturghie sărbătorească, fiind condusă de Preafericitul Teofilos al III – lea, Patriarhul Ierusalimului, coliturghisind cu el Preasfinţiţii Mitropoliţi Ambrozios de Neapole şi Isihios de Kapitoliada, Preasfinţiţii Mitropoliţi din Biserica Ciprului - Neofitos de Morfos şi Isaia de Tamasos, Episcopul vicar Antonios de Avlonos, Înaltpreasfinţiţii Dorotei, Arhiepiscop de Avile şi Aristarh de Konstantina, Bătrânul Arhisecretar, o mulţime de preoţi aghiotafiţi şi din Bisericile Ciprului, Greciei, Rusiei, României şi Ucrainei, care conduceau grupuri de pelerini, în prezenţa Consulului General al Greciei la Ierusalim, domnul Sotirios Atanasiou, a Consulului Ciprului în Israel, domnul Anastasios Tzoni, a reprezentantului diplomat al Ciprului pe lângă Autoritatea Palestiniană, domnul Taki Dimosthenus, şi a reprezentantului statului cipriot, ministrul Aimilios Nikolaos.

          Dumnezeiasca Liturghie s-a săvârşit după toată rânduiala tipiconală şi cu toată buna-cuviinţă şi măreţia bizantină. Psalţii au cântat bizantin în limbile greacă şi arabă, iar credincioşii de diferite naţionalităţi - elini, ciprioţi, arabofoni, ruşi, români, ucraineni, s-au rugat cu umilinţă şi au participat la Taina Dumnezeieştii Iconomii pentru mântuirea noastră, adică a Întrupării, Răstignirii şi Învierii lui Hristos şi la Taina Dumnezeieştii Euharistii a sfinţirii şi a îndumnezeirii lor prin har. Într-adevăr, sărbătoarea a fost o mărturie a Ortodoxiei, o mărturie a adevăratului Dumnezeului nostru, Care este slăvit întru sfinţii Săi. Sfântul, prin care din nou a fost slăvit Dumnezeu, a fost Egumenul arhimandrit Filumen Aghiotafitul, care a primit moarte mucenicească la Locul de Închinare al Fântânii pe 16/29 noiembrie 1979.

          Înainte de Dumnezeiasca Împărtăşanie s-a citit în faţa Uşilor Împărăteşti de către Preafericirea Sa Teofilos al III – lea, Patriarhul Ierusalimului, Actul Sinodal şi Patriarhal de aşezare Sfântului Filumen în Aghiologhion, deoarece a trăit cuvios, iar pentru credinţa sa a primit moarte silnică şi martirică la Fântână în timpul slujbei vecerniei.

          Mult timp, arhiereii şi preoţii au oferit Dumnezeiasca Împărtăşanie credincioşilor, iar Preafericitul a adus minunata icoană a Sfântului Sfinţit Mucenic Filumen. Proclamarea solemnă a pomenirii Sfântului Filumen a constituit o sărbătoare a Fântânii, o sărbătoare a Bisericii Ierusalimului, a Bisericii Ciprului, a oraşului Neapole şi treptat va constitui o sărbătoare şi a altor Biserici Ortodoxe, care după proclamarea de acum de către Patriarhia Ierusalimului, îl vor aşeza în Aghiologhionul lor.

          Ctitorul frumoasei biserici a Sfintei Fotini Samarineanca, cu paraclisele Sfântului Iustin şi Sfântului Filumen, Egumenul arhimandrit Iustinos, a mulţumit Preafericitului pentru hotărârea de aşezare în rândul sfinţilor a cuviosului mucenic, i-a oferit o preţioasă cruce de binecuvântare împodobită cu diamante, iar după Dumnezeiasca Liturghie a oferit Preafericitului, suitei sale şi tuturor celor prezenţi o bogată masă de post.

Despre descoperirea moaştelor Sfântului Sfinţitului Mucenic Filumen am tradus câteva fragmente din Omilia Înaltpreasfinţitului Ambrozie, Arhiepiscop de Neapole şi Samaria, omilie care a fost rostită în Sinodiconul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte Athos pe 24 octombrie 1986:

„La Crăciunul din anul 1984,  a adormit în Domnul Mitropolitul Claudios de Pellis şi l-am însoţit până la cimitirul nostru care este pe Muntele Sion. Atunci, patriarhul ne-a spus să facem mutarea părintelui Filumen.

          Atunci când am deschis mormântul său, am scos trupul său şi l-am aşezat pe marmura unui mormânt de alături. Hainele sale erau pe jumătate putrezite şi le-au luat monahii ca binecuvântare pentru a le împărţi şi altora. Mâinile sale erau moi. Piciorul drept, de la gleznă în jos, se desfăcuse, pentru că ucigaşul său îl tăiase cu barda. La fel şi degetele de la piciorul stâng. Restul trupului său era nestricat, cu toate că stătuse în mormânt trei ani. Faţa...  Deoarece a fost lovit cu barda, craniul îi era despicat şi îi lipsea nasul. Încă avea barba şi părul. Cineva a curăţat acolo trupul cu vin şi cu un burete, trup care, desigur, nu avea nici un fel de miros urât. Nu fusese mâncat de viermi, nu avea nicio crăpătură, niciuna. L-am apăsat pe piept şi pe pântece, iar acestea reveneau la locurile lor. L-au aşezat pe o năsălie şi l-au îngropat din nou în alt mormânt. Acolo a rămas până la Paştele anului 1985, când s-a făcut a doua sa mutare... L-au pus în biserică şi este precum trupurile Sfinţilor Gherasim şi Spiridon. Mă veţi întreba: Este sfânt? Sigur că este mucenic, deoarece a împiedicat un evreu să se roage într-un loc de închinare creştin. Când evreul a tras de clopotul casei sale, a ieşit afară părintele Filumen cu epitrahilul pe grumaz, deoarece în acea clipă citea vecernia. Evreul l-a apucat de barbă, l-a aruncat jos şi l-a lovit cu barda. Acela sărmanul a încercat cu mâinile să iasă afară, să scape... Am văzut apoi că scările erau pline de sânge. Prin urmare este mucenic.

          Şi acum să vă spun o intervenţie minunată a părintelui Filumen.

          Pe 28 octombrie 1985, patriarhul l-a însărcinat pe mitropolitul Paladios să săvârşească un Tedeum sărbătoresc într-o biserică îndepărtată. Însă a întârziat să se pornească. De aceea, ceilalţi fraţi îl sunau insistent. Însă nimeni nu ridica telefonul. S-au dus la camera sa şi au bătut la uşă, dar n-au primit nici un răspuns. L-au înştiinţat pe stareţul său, pe Vasilios al Cezareei, iar dimineaţă l-au găsit în camera sa căzut pe podea, aproape mort. Ce i se întâmplase? Leşinase de cu seară şi rămăsese aşa, fără simţire, până dimineaţă la 10. Pe podea... Au chemat primele ajutoare. Împreună cu Vasile al Cezareei a intrat şi monahul Sofronie, care avea cu el un degeţel al părintelui Filumen. Toţi plângeau. La un moment dat monahul Sofronios zice:

-         Înaltpreasfinţite, îmi permiteţi să îl închin cu acest os al părintelui Filumen?

-         Fă ce poţi. Ce să-ţi spun?

A scos osul şi l-a închinat la frunte zicând şi troparul: „Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor…”.

Numai ce l-a închinat, acela a respirat adânc şi a spus:

-         Unde sunt? Unde sunt?

Aceasta este dovada sfinţeniei părintelui Filumen”.

Încheind, nu ne rămâne decât să-L slăvim pe Domnul Cel în Treime închinat şi „minunat întru sfinţi” şi să cântăm cu Sfântul Ioan Damaschin: „Bucură-te Sioane sfinte, Maica Bisericilor, locaşul lui Dumnezeu, că tu ai primit întâi iertarea păcatelor prin Înviere”, iar în zilele noastre te-ai împodobit cu moaştele Noului Cuvios Mucenic Filumen Aghiotafitul!

Sfinte Mucenice Filumen, roagă-te pentru noi acum şi în ceasul morţii noastre. Amin.

Monahul Leontie

Read more...

Biserica noastră este în pericol

Omilie a Mitropolitului de Florina, Augustin Kantiotis:

BISERICA NOASTRĂ ESTE ÎN PERICOL

          Sfântul Marcu, Mitropolitul Efesului, Evghenicul. Se numeşte aşa pentru că este altul decât Sfântul Marcu Evanghelistul. Vom spune câteva cuvinte despre Sfântul Marcu al Efesului.

          Acest mare sfânt şi mărturisitor al Credinţei noastre Ortodoxe s-a născut în 1392. Unde s-a născut, în ce cetate? O, cetatea care l-a născut! Nu este elin şi nu este creştin ortodox cel care aude numele acestei cetăţi şi nu se emoţionează. S-a născut în cetatea visurilor noastre, în Constantinopol! S-a născut din părinţi binecinstitori şi bogaţi, care şi-au dorit realizarea copilului lor. Inteligent şi studios cum era, a studiat la diferite şcoli şi a audiat mulţi profesori. În felul acesta a dobândit o aleasă educaţie. Îl ştia pe Homer pe de rost! Acum, dacă vei întreba vreun copil de elin, nu ştie nici măcar un vers din Homer. Păcat de banii pe care îi cheltuieşte statul cu şcolile. Englezii îl ştiu pe Homer, germanii îl ştiu pe Homer. Noi? Nimic. O, patrie, unde ai ajuns cu politicienii care se laudă în Parlamentul elinilor că au „îngropat” - ei, groparii - frumoasa limbă elină!...

          Aşadar, Marcu Evghenicul a studiat operele antice. Însă înainte de toate citea zi şi noapte şi avea sub perna sa – ce carte? - Sfânta Scriptură. A învăţat foarte bine Scriptura şi a devenit unul din cei mai înţelepţi profesori din Constantinopol. Cu această zestre a devenit apoi monah, diacon şi preot al Bisericii, iar în cele din urmă mitropolit al istoricei cetăţi Efes.

          Dar a trăit într-o perioadă foarte dificilă. Într-o perioadă în care Bizanţul era în declin. Bizanţul a fost statul pe care l-a întemeiat Constantin cel Mare cu capitala la Constantinopol. A fost cel mai mare stat al lumii antice, stat care ca un arbore imens şi-a întins ramurile în Răsărit şi în Apus. A fost ce sunt astăzi America şi Anglia; sau, mai bine zis, Anglia şi America nu sunt nimic în comparaţie cu Imperiul Bizantin. Slavă mare. Acolo, biserici strălucitoare (Sfânta Sofia), acolo, părinţi şi dascăli, acolo, flori şi roade ale Bisericii, tot ce are lumea mai frumos. A ţinut Bizanţul – câţi ani? - O mie de ani! Şi a propovăduit Evanghelia în mod misionar în întreaga lume. Dar acum, în epoca Sfântului Marcu, erau deja ultimii ani ai Imperiului Bizantin. Bizanţul „îşi trăgea ultimele răsuflări”, îşi dădea duhul, murea. Pentru că, după cum mor oamenii, mor şi popoarele. Şi au murit popoare şi popoare până acum. Dar mă tem, fraţii mei, ca nu cumva şi poporul nostru să moară, un popor istoric care durează de cinci mii de ani. Există acest pericol, dacă nu ne trezim toţi, mici şi mari, din toate partidele şi taberele, şi nu dobândim o unitate creştină.

          Aşadar, atunci, statul îşi trăgea ultimele suflări. Cetatea era ameninţată de un duşman îngrozitor. Era ameninţată de Mahomed, care a pornit din Arabia şi a ajuns până în Constantinopol şi l-a împresurat. Împărat era Ioan Paleologul, fratele lui Constantin Paleologul, ultimul împărat. În această clipă dificilă – ce-a făcut Ioan? Şi-a întors privirile sale nu spre Dumnezeu, Tatăl nostru, ci a căutat o alianţă cu Occidentul. Ca şi noi, care căutăm alianţă când cu Occidentul şi America, când cu Orientul şi cu Rusia, şi niciodată cu Dumnezeu! În timp ce Elada singură, dar cu Dumnezeu, este atotputernică. „Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi,… căci cu noi este Dumnezeu”! (Isaia 8, 9-10 şi Pavecerniţa Mare).

          Aşadar, Ioan Paleologul şi-a întors privirile spre Occident. Dar acolo, stăpânea papa atunci. Avea putere. Ridica şi cobora principi şi împăraţi. Înaintea sa stăteau drepţi guvernatorii Italiei, Franţei, Germaniei şi alţii. Aşadar, Ioan a făcut păcatul de a cere ajutor de la papă împotriva lui Mahomed, care împresurase Constantinopolul. Şi s-a dus în Occident, luând cu el o mare suită. Printre membrii suitei era şi Marcu Evghenicul, ca om educat şi erudit, ce era capabil să întreţină convorbiri cu catolicii.

          S-a dus la papa. Slăviţii strănepoţi ai lui Constantin cel Mare s-au prezentat înaintea lui ca nişte cerşetori, tremurând înaintea lui. Şi acesta ce pretenţii avea? Să i se închine şi să-i sărute pantoful! Ce să facă?! S-au închinat şi i-au sărutat pantoful.

          Apoi a început dialogul. Este mare istoria, nu este posibil să le povestim pe toate. În cele din urmă, când la Ferrara şi când la Florenţa (1438-1439), a avut loc înţelegerea, un pact dezonorant. Adică: a făcut papa un document şi i-a obligat pe ortodocşi să semneze că acceptă toate rătăcirile şi ereziile lui şi primatul, dictatura şi sistemul totalitar cu care conduce.

          Erau mulţi însoţitorii lui Ioan Paleologul. Şi toţi semnau, semnau, semnau… Deodată apare un „nu”. Cineva a spus: „Eu nu semnez”. Unul era. Îl roagă patriarhul, îl roagă ceilalţi episcopi, îl roagă împăratul.

          - Nu, zice. Eu nu trec de partea papei, voi rămâne ortodox. În felul acesta s-a semnat pactul de dezonoare. Papa a întrebat:

          - Au semnat toţi?

          - Toţi, Sanctitate, în afară de unul.

          - Cine este acesta?

          - Marcu al Efesului.

          - A, zice papa, el n-a semnat? Nu am făcut nimic…

          Vedeţi?! O singură semnătură a unui singur luptător pentru Ortodoxie are valoare mai mare decât o mulţime de semnături ale oamenilor mici şi lipsiţi de importanţă.

          S-au întors în Constantinopol. Poporul, revoltat împotriva acestei înţelegeri trădătoare, a ieşit şi l-a primit cu cinste doar pe Marcu Evghenicul. Deoarece acesta, un singur om, a ţinut Ortodoxia, urmând Sfântului Atanasie cel Mare. După cum Marele Atanasie a ţinut 50 de ani Ortodoxia pe umerii săi, ca un alt Atlas, aşa şi Marcu Evghenicul, a  ţinut Credinţa noastră Ortodoxă în acele vremuri grele. De aceea, suntem recunoscători Sfântului Marcu pentru rezistenţa sa eroică.

***

          Câţi ani au trecut de atunci? Calculaţi. Aproape 500-600 de ani. Şi iarăşi, acum şi noi suntem ameninţaţi ca neam care i-a succedat Bizanţului. Şi micul nostru neam, şi chiar Biserica noastră sunt în pericol. Duşmanii sunt mulţi! Doar cei nesimţiţi  nu-i zăresc, doar aceia al căror gând este doar la bani, la mâncare, la erotisme… Mici şi neimportanţi, oameni cu deprinderi de fiară am ajuns, oameni împietriţi, fără idealuri lăuntrice mari.

          Iubiţii mei, Biserica noastră este în pericol:

- Este în pericol de la Răsărit, de la Apus, de la Miazăzi şi de la Miazănoapte, este în pericol din toate părţile.

          - Este în pericol din partea ereziilor, a francilor (catolicilor) şi a papei, care e unul şi acelaşi lucru. Toţi câţi se duc în afară, în Australia şi la Toronto, îl văd acolo pe papa care încearcă să distrugă elenismul ortodox.

          - Este în pericol din partea protestanţilor.

          - Este în pericol din partea iehoviştilor, biciul umanităţii, taifunul sionismului.

          - Este în pericol din partea ateilor marxişti, care, deşi nu-L acceptă pe Dumnezeu, promit „paradisuri”, pentru a instaura pe pământ iadul.

          - Este în pericol…, este în pericol…, este în pericol…

          După cum a spus un sfânt din zilele noastre, dacă nu vom fi atenţi, va veni vremea în Elada, în care unii vor fi catolici, alţii protestanţi, unii iehovişti, alţii penticostali, unii atei, alţii necredincioşi, unii marxişti, alţii… Şi ortodocşi? Nu vor exista!

          O, fraţii mei, cui vorbesc? La morţi, la pietre? Vouă vă vorbesc! O simţiţi? Nu vorbesc ca să treacă timpul. Eu simt în adâncul sufletului că Ortodoxia este mama noastră, dulcea noastră mamă. Dacă se stinge Biserica, s-a stins soarele. Mai bine să se stingă soarele decât Ortodoxia. De aceea să repetăm şi noi cuvintele poetului Kristalli:

„O, Ortodoxie! Dulce mamă,

Ce glas frumos trimiţi prin clopot,

Şi cât de mult urneşte inima noastră acest glas!

Acea cruce din clopotniţele noastre, răspândind atât de multe raze de aur,

Varsă în adâncurile noastre, în suflet, atât de multe nădejdi dulci şi de aur!”.  

(Omilia Mitropolitului Augustin Kantiotis al Florinei, Prespelor şi Eordeei, în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon, Florina, duminică, 19.01.1986)

(Traducere din elină, monahul Leontie)

Read more...