Stareţul Efrem de la Vatopedi despre Fericitul Patriarh Pavel al Serbiei

Stareţul Efrem de la Vatopedi vorbeşte despre Fericitul Patriarh Pavel al Serbiei

          Egumenul Sfintei Mănăstiri Vatopedi, gheronda Efrem, pe 7 iunie 1997, ca reprezentant al Sfântului Munte, a însoţit o copie a icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu „Triherousa” („Cea-cu-trei-mâini”)  din Sfânta Mănăstire Hilandar în Sfânta Biserică a Sfântului Sava de la Vraciar (Belgrad) (una din cele mai mari biserici din Balcani) ca răspuns la invitaţia Sfântului Sinod al Patriarhiei Serbiei. În timpul acestei vizite a avut prilejul să se întâlnească şi să vorbească de mai multe ori cu fericitul Patriarh Pavel al Serbiei.

          Într-una din aceste convorbiri, Patriarhul i-a destăinuit egumenului Efrem că nu şi-a dorit, nici nu s-a aşteptat vreodată să ajungă patriarh. Când i s-a adus la cunoştinţă că a fost ales patriarh, s-a întristat mult. S-a rugat mult şi a primit cu smerenie voia lui Dumnezeu făcând însă o promisiune în rugăciune sa: 

„Dumnezeul meu, Tu cunoşti că nu am puterile necesare şi destoinicia să fac faţă acestei înalte demnităţi, să devin patriarh, niciodată nu mi-am dorit, nici măcar nu m-am gândit la aşa ceva. Fac însă acum o promisiune ca de acum înainte, până la moarte, să-Ţi slujesc Sfânta Liturghie zilnic, şi Tu - după cum ştii - să împlineşti lipsurile şi nedesăvârşirile mele”.

         Şi într-adevăr acest fericit om al lui Dumnezeu liturghisea în fiecare zi, oriunde s-ar fi aflat, chiar şi atunci când era în afara Serbiei în misiuni, slujea Sfânta Liturghie în camera de hotel. Această rară gândire liturgică şi viaţa lăuntrică pe care a avut-o l-au arătat un adevărat conducător bisericesc, fapt pentru care şi poporul îl iubea mult, dar şi hotărârile pe care le lua în momente critice erau întotdeauna înţelepte şi în cadrul voii lui Dumnezeu.

          Publicăm mai jos şi omilia pe care a ţinut-o gheronda Efrem în timpul primirii copiei icoanei făcătoarei de minuni a Preasfintei „Triherousa” în Serbia pe 25.05.1997, calendarul vechi/07.06.1997 calendarul nou:

          „Ca egumen al Mănăstirii Vatopedi şi reprezentant al Sfintei Chinotite şi al întregului Sfânt Munte, în acest moment al primirii copiei icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu „Triherousa” de către conducerea încercatei Biserici Ortodoxe surori din Serbia şi de către evlaviosul ei popor, simt nevoia să mulţumesc din adâncul sufletului meu Maicii lui Dumnezeu, Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, pentru a cărei cinstire ne aflăm astăzi toţi aici, pentru că ne-a învrednicit pe noi smeriţii robi şi unelte ale Ei să continuăm strădania negrăitei lucrări a dumnezeieştii iubiri şi a purtării ei de grijă, lucrare pe care Ea însăşi cu opt secole înainte a început-o în această ţară.

          Duhul patristic ortodox va ridica treptat viaţa noastră prin dobândirea sfintelor virtuţi ale ascezei, postului, rugăciunii, iubirii frăţeşti, smereniei şi dragostei. Acest duh ascetic şi l-au însuşit şi prin el au devenit străluciţi luminători şi călăuzitori ai poporului sârb mai mult decât toţi Părinţii noştri Sava şi Simeon.

          Sfântul Duh, prin mijlocirile Doamnei noastre Născătoare de Dumnezeu „Triherousa” va învăţa înţelepciunea, cuminţenia, cumpătarea, dreptatea şi bărbăţia pe copii Lui ortodocşi, aşa încât ridicând cu dragoste şi cu bucurie jugul cel uşor al Domnului, să poată  ca uniţi sub aceeaşi unică credinţă ortodoxă a noastră să depăşim marile încercări îngăduite de Dumnezeu spre pedagogie vouă, mult iubiţilor Săi copii din Serbia, ca neîncetat rugându-vă, în toate mulţumind şi pururea bucurându-vă, după exemplul Părinţilor noştri, să se slăvească prin voi preasfântul nume al Dumnezeului nostru Treimic, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.”

          A trebuit ca doar Fecioara Maria, singura fecioară după adevăr sufleteşte şi trupeşte, să locuiască ca Egumenă între monahii feciorelnici din Mănăstirea Hilandaru, ca să continue pururea să apere, să călăuzească, să lumineze copiii Ei, pe monahii Ei; iar prin ei să trimită de acolo de sus lumina Ei până aici în mijlocul poporului şi clerului Ei ortodox.

(traducere din elină: monahul Leontie, cf. www.vatopaidi.wordpress.com)

Read more...

Patriarhul Ecumenic în vizită într-o sinagogă evreiască din New-York

PATRIARHUL NOSTRU ECUMENIC...VIZITATOR

(TURIST?, ÎNCHINĂTOR?, ÎN MISIUNE SPECIALĂ?)

ÎNTR-O SINAGOGĂ EVREIASCĂ DIN NEW-YORK

          Pe 6 noiembrie 2009 s-a încheiat vizita oficială de mai multe zile a Sanctităţii Sale, Patriarhul nostru Ecumenic kir  Bartolomeu, în America. Acolo a fost primit în mod deosebit cu mari onoruri, fapt care ne mulţumeşte pe toţi, deoarece acestea se reflectă asupra întregii Ortodoxii. Când Patriarhul ortodocşilor este cinstit, Ortodoxia noastră este cinstită!

          Printre altele, a fost primit de către preşedintele SUA, Barack Obama, şi de către Ministrul de Externe, Hillary Clinton.

          Cu toate acestea, mândria credincioşilor din America, şi nu numai, a fost rănită – după părerea noastră – de o acţiune nepotrivită a Patriarhului nostru. A vizitat Sinagoga evreiască East Park din New-York, unde a avut parte de o primire oficială.

Nu cunoaştem scopul acestei vizite, nici conţinutul luărilor de cuvânt, care s-au ţinut şi de către o parte, şi de către alta.

Desigur, cunoaştem că printre alte dialoguri inter-religioase se desfăşoară un dialog şi cu evreii, adică împreună cu cei ai căror strămoşi L-au răstignit pe Domnul nostru Iisus Hristos. Şi desigur nu suntem împotriva acestui dialog, în ciuda faptului că NU SPERĂM să aibă vreun rezultat bun. Pentru că „lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba!”, după cum spune poporul nostru atât de înţelept şi memorabil.

Dar din acest punct până în acela în care Patriarhul Corifeu al ortodocşilor vizitează biserica evreilor (sinagoga este locul evreiesc al adorării lui Dumnezeu), acest subiect ia nişte dimensiuni foarte serioase. Închipuiţi-vă contrariul pentru a înţelege problema. Ar fi putut oare mai marele sinagogii evreilor din Atena să viziteze Catedrala Mitropolitană din Atena şi să i se facă o mare primire şi, mai ales, în timpul cultului creştin?

Aşadar, considerăm că acest pas este foarte, foarte îndrăzneţ din partea Patriarhului nostru şi că aduce Ortodoxiei noastre doar prejudicii. Să ne amintim puţin de poziţia evreilor vis-à-vis de Patriarhul Ortodox al Ierusalimului şi câţi ani au fost necesari – şi oare cu preţul căror schimburi? – pentru a-l recunoaşte acolo, în Ierusalim. Să luăm în considerare şi la câte mizerii s-au dedat evreii în Ierusalim când a avut loc criza cu Patriarhul Irineu, martirul şi până astăzi închis – zăvorât – întemniţat în chilia sa – Patriarhul Irineu al Ierusalimului.

Această vizită a Sanctităţii Sale a fost publicată pe internet, însă cu multă grijă a fost trecută sub tăcere de către mass-media.

Noi prezentăm aici şi înregistrarea video respectivă cu menţiunea că NU SUNTEM DE ACORD şi nu acceptăm concluziile jurnalistului Spiros Hatzara.

Am folosit ca sursă blogul http://esxatianasxesi.blogspot.com/2009/11/blue-sky-11-video.html şi mulţumim celor care ne-au trimis-o. Puteţi vedea filmul  respectiv.

Întrebarea care apare este: În ce calitate a vizitat Patriarhul nostru sinagoga evreiască? Ca turist? Ca închinător? Drept conducător? Cu misiune încredinţată?

Jurnaliştilor şi fotoreporterilor care i-au fost puşi la dispoziţie şi care l-au urmat li s-a interzis redarea vizitei. Oare de ce? Comentatorul filmului a spus ceva înfricoşător: „Nu vom schimba insula Pharmakos cu Halki!”. Nu-mi vine să cred!

† Mitropolitul Ambrosios de Kalavrite şi Aeghialia.

Vineri, 13 noiembrie 2009, la pomenirea Sfântului Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului.

Notă: Un prieten jurnalist ne-a telefonat şi ne-a informat că vizita Sanctităţii Sale a fost cuprinsă în programul oficial şi că televiziunea a redat întreaga ceremonie în America.

De asemena, că sinagoga a fost vizitată în trecut de Papa, Patriarhul Rusiei şi de către alţi Întâistătători bisericeşti.

Cu toate acestea, smerita noastră opinie este că, având în vedere acţiunea distructivă a evreilor de pretutindeni şi a diferitelor organizaţii evreieşti, precum este masoneria, Patriarhul Ecumenic nu ar fi trebuit să facă această vizită. Păstrăm neîmpuţinat respectul nostru atât faţă de instituţia (Patriarhiei Ecumenice), cât şi faţă de respectabila persoană a Patriarhului nostru Ecumenic, dar şi dreptul de a avea şi, mai ales, de a ne exprima opinia. 

† Ambrosios, Mitropolit de Kalavrite şi Aeghialia.

(traducere din greacă de ierom. Fotie după blogul ÎPS Ambrosios, Mitropolit de Kalavrite şi Aeghialia - http://mkka.blogspot.com/search?updated-max=2009-11-15T20%3A56%3A00%2B02%3A00&max-results=1) 

         

Read more...

Ep. Augustin Kandiotul - „TĂCEREA EPISCOPILOR ESTE ATEISM ŞI CRIMĂ”

TĂCEREA EPISCOPILOR ÎNSEAMNĂ ATEISM ŞI CRIMĂ.

CE ALTCEVA MAI AŞTEAPTĂ SĂ FACĂ PATRIARHUL BARTOLOMEU,

 CA EVLAVIOŞII NOŞTRI EPISCOPI SĂ VORBEASCĂ?

CE ALT SFÂNT CANON AŞTEAPTĂ SĂ MAI ÎNCALCE?

BĂTRÂNUL EPISCOP AUGUSTIN KANDIOTUL RĂSPUNDE:

          „TĂCEREA EPISCOPILOR ESTE ATEISM ŞI CRIMĂ”

          Conform cuvintelor lui Hristos, Episcopul este cioban şi trebuie să-şi păzească oile.

          Ereticii sunt lupii. Şi ciobanul are câini. Fiecare stână îşi are câinii ei, câinii ciobăneşti care latră ca să alunge lupul departe. Şi precum câinele ciobănesc latră, strigă toată noaptea, nu doarme pentru a ţine departe lupii, aşa şi preotul cel bun şi episcopul cel bun trebuie să strige şi să izgonească lupii. Izgoniţi din stână câinii ciobăneşti şi nu va mai rămâne nicio oaie în stână. Izgoniţi din Biserică pe propovăduitorii cuvântului lui Dumnezeu, pe preoţii evlavioşi, pe predicatorii râvnitori, pe înflăcăraţii episcopi şi Biserica lui Hristos se va goli. Lupii vor triumfa.

(fragment dintr-o omilie, Florina, 13.03.1971)

CUNOAŞTEREA EPISCOPULUI BUN

          Suntem aşadar obligaţi să predicăm şi să mustrăm. Ştiţi ce vor ateii?

          Dacă veţi vedea că într-un sat sau într-o mitropolie nimeni nu-l judecă pe episcop sau pe preot şi că gurile tuturor vor spune dimpreună cu ateii şi masonii şi iehoviştii: „bun, bun”. Când veţi auzi [că aceştia zic] că este bun, atunci nu este bun, deoarece vorbeşte despre toţi într-un asemenea mod ca să-i mulţumească.

          Ateii şi necredincioşii nu vor să existe predică, nu vor să existe mustrare în societate, pentru ca această societate să se autodistrugă.

          Şi acel episcop sau acel preot care îşi închide gura şi nu protestează pentru cele ce se întâmplă în societate, acela este împreună cu ateii şi îi ajută. De aceea spune Sfântul Grigorie: A tăcea episcopul în astfel de zile este o crimă faţă de Biserică, tăcerea episcopului este ateism.

          Cu alte cuvinte, orice preot, orice rasofor, orice episcop, care nu mustră, nu este întru nimic diferit de ateu. Este împreună cu ateii şi cu materialiştii şi cu necredincioşii, care sunt vinovaţi pentru această stare proastă.

RECUNOAŞTEREA PREOTULUI ŞI EPISCOPULUI BUN

          Da, aşa se întâmplă în lumea aceasta! Toţi aceia care îşi fac datoria, toţi aceia care au îndrăzneală - a spus-o Hristos: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). A spus-o Apostolul Pavel că „cei care vor să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12); o mărturiseşte astăzi mucenicia lui Hristos.

          Arătaţi-mi, vă rog! Citiţi Vieţile Sfinţilor – arătaţi-mi un sfânt, arătaţi-mi un sfânt care nu a trecut prin cuptorul necazului şi al durerii. „Prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia Cerurilor” (Fapte 14, 22). Da, creştinii mei. Dacă vrei să trăieşti conform Evangheliei, vei merge contra cu casa ta, contra cu societatea, contra cu toţi; cu tine va fi Hristos.

          De mii de ori sărac cu Hristos, decât milionar cu diavolul! De mii de ori femeie de serviciu măturând trotuarele, decât doamna lui Kolonakios cu turpitudine şi imoralitate. De mii de ori diacon, de mii de ori călugăr cu Hristos, decât patriarh care încalcă Dumnezeieştile şi Sfintele Canoane! De mii de ori exilat în beciuri, decât un ticălos rasofor predicând minciuna!

          Fie ca Hristos să ridice în Biserica noastră ierarhi de înălţimea, de curajul şi de măreţia Sfântului Ioan Gură de Aur, prin ale cărui rugăciuni fie ca  Dumnezeu să ne miluiască pe noi toţi. Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie; sursa audio: http://www.youtube.com/watch?v=hVh2rzf29is&feature=player_embedded)

Read more...

Lăcomia - patima ce aduce neliniştea...

O NOAPTE NELINIŞTITĂ

Cuvânt al Înaltpreasfinţitului Augustin, Mitropolit de Florina

la Duminica a IX – a a lui Luca

(Luca 12, 16-21; 14, 35)

„În această noapte vor cere sufletul tău de la tine…” (Luca 12, 20)

          Vă voi ruga, iubiţii mei, să faceţi răbdare câteva minute pentru a asculta o scurtă predică. Prilej vom lua din Sfânta şi Sfinţita Evanghelie, de la un singur cuvânt, pentru că şi un singur cuvânt din Evanghelie are ce să ne înveţe.

          Acest cuvânt este „noapte” (vezi Luca 12, 20), ultima noapte pe care o trăieşte cineva. Are o mare importanţă ultima zi şi ultima noapte a vieţii noastre. Trec, trec zile şi nopţi, dar vine odată o noapte, şi atunci sfârşitul; nu mai găseşti dimineaţa.

          Aşadar Evanghelia vorbeşte despre ultima noapte a unui om. A petrecut-o neliniştit, nu l-a mai luat somnul.

***

          Ce este somnul? Dumnezeu ni l-a trimis spre binele nostru. Cea mai potrivită vreme pentru somn este în principal noaptea. Atunci trupul şi sufletul se odihnesc, iar dimineaţa te trezeşti cu puteri noi pentru a munci. Dacă lipseşte somnul, omul nu poate să reziste. Este şi acesta un dar al lui Dumnezeu, un mare dar; şi toţi dorm: copii şi bătrâni, bărbaţi şi femei, împăraţi şi robi, liberi şi întemniţaţi, toţi dorm.

          Însă unii nu dorm. Ce au? Insomnie. O, insomnie! Într-o noapte, la orele 3 după miezul nopţii, a sunat insistent telefonul Mitropoliei. Mă trezesc şi răspund. Aud o voce de departe, de la Atena.

– Sunt, zice, o femeie.

– Ce ai de dai telefon la o astfel de oră?

– Nu pot să dorm. Am două zile de când nu am închis un ochi. Merg spre nebunie. Fă o rugăciune la Dumnezeu să-mi dea puţin somn…

Avea cancer şi o durea groaznic. Cât de nemulţumitori suntem noi că nu zicem „mulţumesc” lui Dumnezeu pentru somn!

          Şi omul acesta din Evanghelie, care nu putea să doarmă, ce era, bolnav? Trupeşte nu. El avea o altă boală, mult mai rea decât cancerul. Era bolnav sufleteşte. Pătimea de o boală, din pricina căreia s-au vărsat râuri de sânge. Dacă au loc războaie mondiale, pricină aceasta este, dacă ar lipsi aceasta, ar exista pace. Cum se numeşte această boală a omului din Evanghelie? Se numeşte lăcomie. Era lacom, iubitor de argint şi de aceea nu putea să doarmă toată noaptea. Adică? Era foarte bogat, avea multe clădiri. Şi în anul acela a venit peste el o binecuvântare deosebită: a adunat atâtea roade, încât nu încăpeau în magaziile sale. Se întrista. Toată noaptea se foia în pat ca şarpele. Nu-l lua somnul, pentru că încerca să-şi rezolve problema şi-şi spunea: „Ce voi face?...”.

          Ce să facă? Dacă ar fi cercetat cuvântul lui Dumnezeu şi şi-ar fi aruncat un ochi în societate, cu uşurinţă şi-ar fi rezolvat problema. Caută noi magazii? Dar există; nu una sau două, mii de magazii. Care sunt? Stomacurile oamenilor. Stomacul ce este? O mică magazie, care se umple şi se goleşte. Şi bogaţii, ca acesta, au stomacul întotdeauna plin; dar stomacul săracilor adesea este gol.

Existau săraci. Putea să le dea din cele ce îi prisoseau. Mulţi ar fi putut să trăiască în felul acesta. El însă se gândea doar la sine. Lozinca lui era: „Toate pentru mine!” (De obicei, astfel  gândesc bogaţii; acesta este păcatul lăcomiei, blestemul umanităţii). Aşadar bogatul plănuia să zidească noi magazii pentru bunurile sale. Şi calcula că acestea i-ar fi ajuns să trăiască mulţi ani, mii de ani!

A trăit mii de ani? Nici măcar o noapte n-a trăit. Pentru că nu-şi terminase încă aceste gânduri şi cineva îi bate la uşă. Ce enervant şi infatuat poate să fie la ora asta? O, acest vizitator, care bătea, nu are o oră fixă. Vine oricând. Cine este? Moartea! Se prezintă şi îţi spune: În această clipă te iau; te iau pe aripile mele negre… Aşa a plecat; şi a rămas cu planurile şi cu visele sale.

Şi Hristos ne spune: aşa vor păţi şi toţi cei care gândesc la fel. „Nebune, în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine; şi cele ce ai strâns ale cui vor mai fi?” (Luca 12, 20).

***

Ce ne învaţă, fraţii mei, această parabolă? Ne spune ce mare rău este lăcomia. Şi toţi, mai mult sau mai puţin avem lăcomie; suntem lacomi, nu ne mulţumim cu puţine. Avem lăcomie, iar lăcomia este un blestem. Lacomul nu se mulţumeşte cu cele puţine pe care le are, vrea să dobândească din ce în ce mai mult. A făcut un milion? Vrea să-l dubleze; cele două să le facă patru, cele patru opt, cele opt şaisprezece, cele şaisprezece treizeci şi două…Onassis[1] să devină, nu se linişteşte. Poate că marea ar putea să spună râurilor: „ajunge de acum, nu mai vreau apele voastre”, dar lacomul nu va spune niciodată „ajunge”. Vrea tot timpul să ia.

A venit la Mitropolie cineva dintr-o familie cu 5-6 fraţi şi plângea.

– Ce ai?

– Mai bine ar fi fost să nu am niciun frate, îmi spune; groaznic de lacom! Cum a reuşit şi a luat toată averea tatălui !? Nu a lăsat nimic. Crede că alţii nu trebuie să trăiască, doar el. Îmi vine să-l omor!...

Şi numai la persoane? Şi în familii, şi în mijlocul popoarelor, şi în lumea întreagă există lăcomie. În această clipă în care vorbim, unele state sunt sărace şi alte state sunt bogate. Cele bogate, cele mari au adunat în magaziile lor milioane de tone de produse: cartofi, portocale, lămâi, mere, pere, lapte…Ce vor face cu ele? Ce vor face cu ele? Pe mine mă întrebaţi? Dacă ar fi crezut în Evanghelie, ar fi trebuit să le împartă acolo unde unii mor de foame. În loc să facă asta, fac gropi şi îngroapă fructele, produsele în mod deosebit, şi varsă în ape preţiosul lapte. Desigur, distrugere veşnică. De aceea este un mare păcat lăcomia.

***

Şi medicament? Există medicament. Cum ne vom vindeca toţi, fraţii mei, de lăcomie? Medicamentele sunt două: unul se numeşte cumpătare, iar celălalt se numeşte milostenie. Ce înseamnă cumpătare? Sfântul Cosma Etolianul zice: „Stai la masă. Îţi ajung 100 de uncii de pâine? – uncii erau pe atunci - nu mânca mai mult. Dacă mănânci, nu este binecuvântat”. Cele 100 îţi ajung; să nu vrei să mănânci 200, 300. Multa mâncare nu face bine. În anii de demult şi binecuvântaţi, în casele noastre sărace, unde erau 5, 6, 7 copii, trăiau minunat, erau cu toţii roşii în obraji. Lua mama pâinea neagră, nu cea albă, spunea „Tatăl nostru”, o tăia cum taie preotul anafora, şi dădea câte o bucăţică fiecărui copil. Şi acea pâine neagră se transforma în unt şi lapte, şi copiii erau plini de viaţă şi vioi. Acum? Deschid frigiderul şi mănâncă tot ce vor. Părinţii dau naştere doar la doi copii. Tot ce mănâncă astăzi unul, mâncau altădată şapte copii. Şi urmarea? Au apărut bolile de inimă la copii. După cum au spus doctorii de jos, din Atena, acestea provin de la multa mâncare. Mănâncă, mănâncă până explodează. Pentru că părinţii nu se gândesc la altceva decât la ei înşişi şi la copilaşul lor. Aşadar, primul medicament este cumpătarea. Şi celălalt este milostenia. Omul să dea celui mai sărac ca el. Ceea ce prisoseşte nu este al nostru, „este al văduvei, al orfanului şi nu risipiţi” (Ah. Parashos, Anagn. IV, p. 100). Spunea cineva că pe lacomul nemilostiv Hristos îl va osândi cu ateii. În 1986, făceam o colectă pentru cei loviţi de cutremur în Kalamata. Şi în timp ce unii dădeau foarte puţin, deodată bate la poartă o femeie săracă şi oarbă din Lehovos.

- Ce vrei? (credeam că vrea milostenie).

– Nu, vlădica, nu vreau milostenie. Am auzit la radio despre colectă; am o mică pensie şi cu aceasta am cumpărat 100 de kilograme de fasole… Am plâns văzând fapta ei. Cu toate cele date de toată Mitropolia s-au adunat 60 de tone de leguminoase, linte, zahăr şi altele. Le-au însoţit preoţii noştri şi când le împărţeau celor loviţi de cutremur, aceştia plângeau şi spuneau: „Din Florina? Bravo! Nu ne aşteptam de atât de departe să-şi amintească cineva de noi”.

Aşadar aceasta ne învaţă Evanghelia de astăzi. Să nu avem lăcomie, ci să fim mulţumiţi cu tot ce avem, să împărţim milostenie împrejurul nostru, să adormim cu somnul celui drept, şi să slăvim şi să lăudăm pe Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.

+ Episcopul Augustin

(OMILIA MITROPOLITULUI DE FLORINA, PĂRINTELE AUGUSTIN KANDIOTUL, ÎN SFÂNTA BISERICĂ A CUVIOSULUI NAUM, ARMENOHORIOS – FLORINA, 23.11.1986)

(traducere din elină de monahul Leontie)

---

[1] Aristotelis Onassis (1906-1975) – un foarte bogat armator grec.

Read more...

Aşezarea în rândul sfinţilor a Patriarhului Ecumenic Chiril Lukaris

A FOST TRECUT ÎN RÂNDUL SFINŢILOR

 SFINŢITUL MUCENIC CHIRIL LUKARIS,

PATRIARHUL ALEXANDRIEI, IAR ULTERIOR ŞI

PATRIARH ECUMENIC

          Printr-un act patriarhal şi sinodal al Preasfintei Biserici a Alexandriei şi a toată Africa, pe 10 octombrie a.c., a avut loc aşezarea în rândul sfinţilor a Patriarhului Ecumenic Chiril Lukaris. Semnalăm că Patriarhul  Chiril Lukaris era originar din Creta, a primit schima monahală în Sfânta Mănăstire Angarathos şi a împodobit tronul Patriarhiei Alexandriei. Ulterior, a fost ales Patriarh al Constantinopolului, unde a şi păstorit bineplăcând lui Dumnezeu pleroma Sfintei noastre Biserici în anii grei ai sclaviei otomane. În anul 1638 s-a învrednicit de mucenicie, când a fost sugrumat de nişte ieniceri într-o barcă. Sfintele sale moaşte frumos mirositoare se păstrează în Sfânta Mănăstire a Maicii Domnului, Angarathos, unde a fost tuns în monahism.

Chiril I Lukaris

Figura tragică a lui Chiril Lukaris s-a aflat în mijlocul unor curente religioase în dispută.

Întreaga sa viaţă a fost caracterizată de o activitate fără încetare şi de o agonie continuă pentru integritatea şi păzirea Bisericii Ortodoxe.

S-a născut în Heraklios (Creta), în anul 1572 şi a avut marele privilegiu de a ucenici lângă renumitul dascăl al Şcolii Metocului sinaitic - Meletios Vlastos. După studiile generale în Creta, a urmat cursul învăţământului superior lângă vestitul şi învăţatul scriitor, predicatorul Maximos Margunios, Episcop de Kithire (1549-1602), la Veneţia (1584-1588) şi apoi la renumita Universitate din Padova (1589-1593). În 1593, la vârsta de 23 de ani, a fost hirotonit diacon şi ulterior preot de către cunoscutul Patriarh al Alexandriei, Sfântul Meletie Piga (1549-1601), care şi-a dat seama timpuriu de calităţile tânărului Chiril şi şi-a manifestat faţă de el grija sa părintească prin toate mijloacele de care dispunea.

Chiril s-a legat de Patriarhia Ecumenică şi în mod deosebit de marele Patriarh Ieremia al II-lea. A cunoscut de aproape problemele Bisericii Ortodoxe şi prin spontaneitatea care îl caracteriza a străbătut Rusia sud-vestică şi în mod deosebit Ucraina pentru a întări cugetul ortodocşilor şi pentru a-i apăra de propaganda şi activitatea prozelitistă a greco-catolicilor.

La vârsta de doar 30 de ani, în 1601, i-a urmat Sfântului Meletie Piga în tronul patriarhal al Alexandriei. Ca patriarh al Alexandriei (1601-1620) a reorganizat economic Patriarhia, a zidit biserici, s-a ocupat sistematic cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu şi printr-o continuă corespondenţă a colaborat strâns cu Bisericile Ierusalimului, Ciprului şi sud-vestului Rusiei. În 1612, pentru o scurtă perioadă de timp, i s-a încredinţat „locotenenţa” Tronului Ecumenic. Întotdeauna l-a preocupat problema uniaţiei (greco-catolicismului) în Rusia sud-vestică şi în Constantinopol.

Vrând să echilibreze şi să normalizeze raporturile celorlalte Biserici cu Patriarhiile Răsăritului, a colaborat cu Biserica Anglicană prin concursul binevoitor al ambasadorilor Angliei şi Olandei în Constantinopol. Colaborarea a continuat mai târziu cu teologii calvini de la Geneva. În cadrul acestor apropieri intercreştine se numără şi misiunea tânărului macedonean de atunci, iar ulterior Patriarh al Alexandriei - Mitrofan Critopulos (1589-1639), ca bursier în Anglia la studii, dăruirea unui preţios manuscris al Pentateuhului în traducere arabă Arhiepiscopului de Canterbury Land, precum şi trimiterea unui important codice alexandrin al Sfintei Scripturi regelui James I.

Sinodul Patriarhal din Constantinopol „pe Chiril Lukaris cel renumit în virtute şi în înţelepciune” l-a ridicat în Tronul Ecumenic pe 4 noiembrie 1620. Ca Patriarh Ecumenic (1620-1638) a patriarhisit de 5 ori - prima oară între 1620-1623, a doua oară între 1623-1633, a treia oară între 1633-1634, a patra oară între 1634-1635 şi a cincea oară între 1636-1638, şi s-a aflat în centrul virulentei lupte dintre papism şi reformaţi.

Bisericile Răsăritului, şi în special cea a Constantinopolului, au avut mult de suferit din cauza propagandei sufocante şi provocatoare a iezuiţilor. În mişcările sistematice de ciocnire reciprocă dintre iezuiţi şi reformaţi (lutherani) a contribuit şi diplomaţia politică pe toate căile şi mijloacele, vizibil sau din culise. Franţa şi Austria îşi ofereau serviciile Romei, care prin Congregatio de Propaganda Fide lupta împotriva lui Chiril: folosea ca arme influenţa clerului şi a poporului elen, răspândind calomnia că Patriarhul era calvinist, iar în acelaşi timp ambasadorii Franţei şi Austriei cereau Înaltei Porţi îndepărtarea Patriarhului.

De cinci ori în această perioadă l-au coborât din tron şi de cinci ori, prin alegerea clerului şi participarea poporului ortodox, a fost ridicat din nou în el. Anglicanii şi protestanţii (englezi, olandezi, germani, suedezi) susţineau de fiecare dată şi în interesul lor întoarcerea lui Lukaris.

  În acest vârtej al antagonismelor politico-religioase şi în climatul periculos ce fusese creat, Chiril Lukaris se purta aşa cum considera că slujea mai bine intereselor Ortodoxiei. Avea deplina conştiinţă a crizei vremurilor şi a lucrării corozive a iezuiţilor, după cum se şi exprimase: „(iezuiţii) uneltesc distrugerea şi nimicirea Patriarhiei şi a întregii Biserici a grecilor (adică a ortodocşilor – n.n.)”.

Dar şi calviniştii, de cealaltă parte, uzau de puterea politică, de diplomaţie, de bani şi de orice mijloc pentru a aduce de partea tezelor lor Patriarhia şi Biserica Ortodoxă.

În mod deosebit, ambasadorul Olandei - Cornelius Haga, îşi folosea întreaga sa influenţă în această luptă implacabilă, avându-l alături pe teologul calvinist Antonio Leger, care prin predicile sale fulminante, prin dezbaterile teologice şi prin relaţiile personale a reuşit în cele din urmă să influenţeze mediul intim al Patriarhului, care era constituit din Natanail Konopius, Meletios Pontogalos, Theofilos Corydalleus, Ioannis Kariofillis.

În acea epocă, calviniştii de la Geneva se îngrijeau să editeze şi să pună în circulaţie Sfânta Scriptură în traducere elină simplă, traducere făcută de Maximos Kallipolitis. Chiril a fost nevoit să aprobe traducerea lui Kallipolitis, deşi calvinişii răspândeau prin ea în straturile populare tezele lor şi provocau confuzie. Dar această confuzie s-a transformat în haos atunci când calviniştii de la Geneva au pus în circulaţie în 1629, într-o primă ediţie latină, aşa-numita „Mărturisire a lui Lukaris”, prin care Patriarhul era prezentat lumii creştine ca şi cum ar accepta învăţătura calvinilor şi ar renunţa la Credinţa Ortodoxă.

Din 1629 până în 1633, „Mărturisirea Răsăriteană a Credinţei Creştine” a circulat sub numele lui Chiril Lukaris în limbile latină, elină, franceză, germană şi engleză. „Această mărturisire tendenţioasă a ridicat pretutindeni în biserici un foarte mare zgomot şi o tulburare de nedescris, preocupând nu doar factorii bisericeşti, teologici, ci şi pe cei politici şi diplomatici, aproape toţi considerând-o în principiu ca pe o scriere falsă şi nu o operă autentică a Patriarhului” (I. Karmiris).

Au trecut deja trei sute şi mai bine de ani de la prima aşa-numită „Mărturisire a lui Lukaris”. Eminenţi istorici, teologi, şi cercetători au încercat să facă lumină în acest punct întunecat: dacă într-adevăr Lukaris a fost sau nu redactorul „Mărturisirii” atribuite lui de către calvini.

El însuşi a negat de multe ori oral, iar prin atitudinea sa şi prin scrisorile sale a propovăduit credinţa sa ortodoxă. Până la moartea sa însă nu a respins-o printr-un text scris. Prin Sinoade repetate, Biserica a condamnat „Mărturisirea” ca eretică şi străină de Credinţa Ortodoxă a Părinţilor.

Figura tragică a lui Chiril Lukaris s-a aflat în centrul unor curente religioase în dispută.   Pe de o parte, protestanţii încercau să-l atragă în lupta lor împotriva romano-catolicilor, de vreme ce au ajuns până în punctul limită de a-l folosi pe însuşi Patriarhul Constantinopolului prin „Mărturisirea lui Lukaris” pentru a-şi răspândi tezele lor inovatoare. Pe de altă parte, intrigile lor nu au putut merge prea departe. Patriarhul Ecumenic, părăsit şi trădat, a fost judecat şi condamnat, iar pe 27 iunie 1638 a fost sugrumat. Trupul lui a fost aruncat în Bosfor. După destul timp, precum semnalează M. Ghedeon –„marea, compătimind pe preaminunatul apărător al Ortodoxiei, l-a scos lângă insula Halki”. A fost înmormântat cu onoruri de către Patriarhul Ecumenic Partenie I (1639-1644) în Biserica istoricei Mănăstiri a Maicii Domnului Kamariotissa din Halki.

Sfinte Sfinţite Mucenice Chiril, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

MĂRIMURI,

ce se pot cânta în glasurile II şi VIII după podobiile greceşti:

Bucură-te mare apărător

Al Ortodoxiei şi al lumii luminător,

Sfinte Mucenice Chirile fericite,

Podoaba cea aleasă a ierarhilor.

Având îndrăznire la Dumnezeu,

Cere-ne, Chirile, tuturor celor credincioşi

Milă şi iertare de multele păcate

Şi sfânta pocăinţă, ca să ne mântuim.

Monahul Leontie

Read more...