Episcop ortodox sărută mâna Papei! ...

4.12.2009

Întâlnirea Arhiepiscopului Anastasios al Albaniei cu papa

Un detaliu important!

La sfârşitul filmului, un episcop ortodox din suita arhiepiscopului - se pare că este Episcopul Nikolaos al Apolloniei - sărută mâna papei! Oare ce ar zice despre aceasta ocrotitorul său ceresc, al cărui nume îl poartă, care l-a palmuit pe ereticul Arie la Niceea... Pe cine ar pălmui mai întâi: pe papă sau pe episcopul ortodox care sărută mâna unui eretic care se pretinde episcopul canonic al Romei şi episcop universal...

Sursa fotografii: Amen.gr

Filmul se poate vedea la adresa: http://thriskeftika.blogspot.com/2009/12/httpwww.html

Read more...

Mitrop. Augustin de Florina - "Anii necredinţei şi ai ateismului"

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:

CAMPANIA ATEILOR ÎMPOTRIVA BISERICII

          Trăim, iubiţii mei, într-o epocă dificilă, în anii necredinţei. Necredinţa domină. Altădată nu îndrăznea vreun om să blasfemieze cele dumnezeieşti în public. Nimeni. Dacă vreodată cineva ar fi îndrăznit, mii de mâini se ridicau să-l lovească. Nu putea să reziste. Şi dacă vreodată apărea vreunul şi spunea că nu există Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului, că nu există iad şi rai, îi închideau poarta. Până şi femeia îl izgonea. Însă după cum astăzi oamenii se feresc de un bolnav cu o boală contagioasă, aşa se fereau odată de omul care era cuprins de cea mai rea boală, de ateism şi de necredinţă. În acei ani hulitorul şi ateul nu era tolerat.

          Acum însă, în ultimii ani, răul a înaintat. Nu doar aceştia care merg la şcoli şi la universităţi şi învaţă câteva lucruri şi apoi fac pe înţelepţii şi se întorc în sat şi stau la cafenea buluc cu ţigara în gură şi mănâncă sudoarea plugarului fără osteneală, nu doar aceştia spun că nu există Dumnezeu, ci până şi în munţi şi în văi, sătenii simpli, şi ciobani, şi copii mici, şi femei bătrâne, îi auzi spunând că nu există Dumnezeu. Sunt anii necredinţei şi ai ateismului.

          Şi nu numai că se leapădă de credinţă, dar unii în zilele noastre urăsc Biserica lui Hristos. Sunt asemenea cu câinele turbat. După cum câinele când turbează nu cunoaşte pe nimeni, ci îşi muşcă până şi stăpânul, aşa şi aceştia, câini turbaţi ai veacului nostru, urăsc de moarte Biserica. Dacă ar fi cu putinţă, ar dărâma bisericile şi i-ar sfâşia pe clerici şi pe purtătorii de rasă. N-am văzut oare acestea în zilele noastre, fie în Constantinopol, fie în Epirul de Nord din partea lui Emver Hotza, fie în Ciprul din partea lui Attila, fie în Serbia şi în Kossovo? Şi toate acestea sub privirile ipocritei comuniuni internaţionale, care pe de-o parte taie în numele drepturilor democratice, iar pe de altă parte ştie să-şi spele mâinile şi să să amnistieze crimele.

          Dar nu sunt doar ateii statelor străine, cei care au dărâmat bisericile şi au interzis să se boteze copiii şi au obligat pe creştini chiar să îşi schimbe numele. Sunt şi unii de-ai noştri aici care urăsc Biserica şi vor să aplice şi în patria noastră astfel de regimuri ateiste. Şi dacă îi întrebi: De ce urâţi Biserica? Ce rău v-a făcut?, răspund că, chipurile Biserica s-a aliat cu sistemul, că preoţii şi episcopii îi susţin pe bogaţi, capitalul... 

          Asta este o minciună. Nu ştiu ce se întâmplă în alte credinţe şi în alte religii, dar dacă vom cerceta credinţa noastră vom vedea că Cel care a întemeiat Biserica noastră, Domnul nostru Iisus Hristos, a trăit sărac în lume şi a mustrat iubirea de arginţi. Nimeni altul nu a mustrat îmbogăţirea, lăcomia, nedreptatea, precum a făcut-o Hristos. El este cel care a spus că două lucruri nu pot coexista: iubirea banului şi iubirea lui Dumnezeu, adică să iubeşti şi banii şi să iubeşti şi pe Dumnezeu (A se vedea Matei 6, 24). Aceste lucruri sunt incompatibile. După cum două picioare nu încap într-un papuc, tot aşa în aceeaşi inimă nu poţi să pui iubirea banului şi iubirea lui Dumnezeu. „Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona”; „Nimeni nu poate să aibă doi domni; pentru că sau pe unul îl va urî şi pe altul îl va iubi, fie de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui” (Matei 6, 24). Acestea le-a spus clar Hristos.

          Vei spune poate următoarele:

          - Hristos, desigur, este bun. Eu cred în Hristos. Dar preoţii exploatează religia şi adună comori...

          Nu ştiu, repet, nu ştiu ce se întâmplă în altă parte în lume, dar aici, în patria noastră, preoţii sunt toţi săraci, sărăcuţi. Câţi preoţi are Elada? Aproximativ 8 000? Mergeţi pretutindeni şi cercetaţi: în Epir, în Macedonia, în Moreia, în insule; oriunde aţi merge, veţi vedea că preoţii nu provin din aristocraţie. S-au născut în case sărace, în familii smerite. Nicio casă bogată, niciun înalt demnitar, niciun armator fabulos de bogat nu-şi face copilul preot. Cercetaţi şi vă convingeţi. Dacă veţi găsi pe undeva vreun cleric că este fiu de judecător, de avocat sau de ofiţer superior sau de alt om mare, va fi o excepţie care nu distruge, ci întăreşte regula. Clerul nostru este „os din oasele şi carne din carnea” poporului.

-         Veţi spune: bine, preoţeii, dar episcopii?

          Nu ştiu ce fac ceilalţi episcopi, dar îngăduiţi-mi să îndrăznesc să spun ceva despre mitropolia mea, care mă cunoaşte de atâţia ani. Poate spune cineva că episcopul ei iubeşte banii? Dacă veţi căuta în buzunarele mele, nu veţi găsi bani. Din clipa în care am fost instalat am slujit nenumărate Liturghii în toate parohiile; de nicăieri nu am luat bani, nicio cafea n-am cerut. Gratuit slujesc şi învăţ. Am făcut sute de hirotonii; nu am luat nicio drahmă. Iar salariul meu îl dau pe tot. Când voi muri nu vor găsi nimic altceva decât o rasă şi câteva cărţi. Şi cu siguranţă nu sunt singurul.

  Aşadar, nu stau în picioare judecăţile împotriva Bisericii. Altul este motivul pentru care o urăsc. Biserica este ceea ce este frâul, care nu lasă calul să cadă în prăpastie, ceea ce este frâna care fereşte maşina de la accident. Însă, după cum calul turbat muşcă de frâu, aşa şi vrăjmaşii Bisericii, care vor să trăiască fără frâu, după chefurile lor, se aruncă asupra Bisericii cu ură. Dar chiar şi pentru aceştia care o urăsc, Biserica noastră se roagă. Noi nu îi urâm, îi iubim şi ne rugăm pentru ei şi Îl chemăm pe Dumnezeu şi pentru ei. Biserica nu urăşte pe nimeni, precum Hristos pe cruce, Care, în timp ce-L pironeau, se ruga pentru răstignitorii Săi. Dar, atenţie! Dacă Biserica nu urăşte pe nimeni, trebuie să spunem însă că cei care urăsc Biserica şi pe clerici, cei care hulesc pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului, vrăjmaşii lui Hristos şi prigonitorii Bisericii nu vor avea un sfârşit bun. O spune Evanghelia de astăzi.

Ce este astăzi? În Duminica după Naşterea Domnului amintim de un împărat rău-făcător, Irod. – Ce a făcut? A luat sabia şi a înjunghiat - câţi?  Paisprezece mii (14.000) de prunci! După cum casapul înjunghie mieluşeii, aşa şi acesta a înjunghiat paisprezece mii de copilaşi. De ce? Spera că între copii ar fi şi Domnul nostru Iisus Hristos. Şi aceştia, ca nişte îngeraşi, s-au dus în cer şi cântă „Aliluia”! Însă cu Irod ce s-a întâmplat? Pe mine mă întrebaţi? Citiţi şi vedeţi ce spune istoria. S-a îmbolnăvit, a căzut de tot la pat, s-a umplut de răni din care curgea puroi, putrezea, mirosea urât şi se umplu de viermi; aşa a murit şi şi-a dat sufletul. Şi numai el?

Există şi un alt exemplu: Iulian Apostatul. Acesta a trăit după 300 de ani. A prigonit Biserica, a vrut să readucă închinarea la idoli, să şteargă numele lui Hristos, să nu se mai audă de Hristos. Care a fost sfârşitul lui? S-a dus într-un război, iar în luptă, o săgeată l-a lovit în piept. Şi-a umplut atunci mâna cu sânge şi în clipa în care deja îşi dădea sufletul, l-a aruncat în aer şi a spus: „M-ai învins, Nazarinene!”. M-ai învins, Hristoase!

Nimeni nu poate să-L învingă pe Hristos.  Oricine se împotriveşte - băgaţi de seamă! – oricine ar fi, mic sau mare, om sau sistem, oricine merge contra lui Hristos se va preface în cenuşă! Există Dumnezeu, există Hristos!

***

Astupaţi-vă urechile, fraţii mei! Nu ascultaţi ce spune unul şi altul. Păstraţi-vă credinţa în Hristos, credinţa părinţilor noştri, adânc în sufletul vostru. Nici o forţă să nu poată să o dezrădăcineze. Acestea am avut să vă spun şi acestea să le credeţi. Să ascultaţi de Biserica noastră, iar când se va apropia sfârşitul vieţii noastre, acesta să nu fie ca sfârşitul lui Irod, care a fost pedepsit de Atotputernicul Dumnezeu, ci sfârşitul nostru să fie ca al tâlharului, care fiind pe cruce a spus: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!” (Luca 23, 42).

† Episcopul Augustin

(Omilie rostită de Mitropolitul Augustin de Florina în Sfânta Biserică a Sf. Nicolae – Ydrousa, Florina, 29.12.1976 şi transcrisă după o înregistrare)

(traducere din elină de monahul Leontie)

Read more...

Sărbătorirea Sfântul Andrei la Constantinopol...Îmbrăţişări între catolici şi ecumenişti...

SFÂNTUL ANDREI LA CONSTANTINOPOL

Sărbătoarea Tronului Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol este Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat. Acesta a aşezat aici ca prim episcop de Byzantion (ulterior, Constantinopol) pe Stahie, pomenit între cei 70 de apostoli. Şi anul acesta Sărbătoarea Tronului Ecumenic a fost întunecată de ecumenismul sincretist. Prezentăm în continuare două ştiri semnificative de pe http://thriskeftika.blogspot.com; traducerea ne aparţine. I.F.  

29.11.2009

Patriarhul Bartolomeu va sărbători pe Sfântul Andrei împreună cu cardinalul catolic Walter Kasper

                    

Fidel cu statornicie obişnuinţelor sale ecumeniste, Patriarhul Bartolomeu va sărbători şi anul acesta pomenirea Sfântului Andrei împreună cu reprezentanţii catolici care l-au avut drept cap de delegaţie pe Walter Kasper. Se pare că nici protestele creştinilor practicanţi, nici naufragiul Dialogului din Cipru nu au putut să-i înţelepţească pe ecumenişti. Sărbătorirea Sfântului Andrei în Fanar în prezenţa catolicilor şi sărbătorirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel la Roma în prezenţa episcopilor ortodocşi este de acum o obişnuinţă consfinţită a ecumeniştilor şi a catolicilor. Acest rău obicei ar trebui să înceteze imediat, pentru că:

a)   Prezenţa catolicilor la Dumnezeiasca Liturghie nu constituie decât rugăciune-în-comun, care este interzisă de Sfintele Canoane. De altfel, catolicii de foarte multe ori citesc rugăciunea „Tatăl nostru” sau alte texte liturgice, făcându-şi mai activă în felul acesta participarea la aceste slujbe.

b)   Imaginea catolicilor în Catedrala Patriarhală crează poporului impresia unităţii între toţi creştinii, impresie cu totul rătăcită. Catolicii sunt eretici şi nu-şi au locul în cadrul Dumnezeieştii Liturghii ortodoxe.

         Prezenţa cardinalilor catolici la Liturghia patriarhală nu constituie decât o umbrire a prăznuirii Sfântului Apostol Andrei. Prin astfel de acţiuni, Fanarul pare că şi-a pierdut definitiv lumina, iar pentru prezent nu se întrevede nici o modalitate prin care şi-ar putea redobândi luminozitatea duhovnicească.

30.11.2009

Îmbrăţişări între catolici şi ecumenişti în Fanar

la sărbătoarea Sfântului Andrei

          Predica Patriarhului Bartolomeu la sărbătoarea Sfântului Andrei în Fanar constituie o continuare a demersului său ecumenist spre îmbrăţişarea papei.

          Începe adresându-se cardinalului catolic Walter Casper prin formula „Înaltpreasfinţit”, iar ereticului papă prin cuvintele „Sanctitatea Sa, Papa şi Episcopul Romei”. În continuare îl numeşte pe papa „frate în Domnul, Sanctitatea Sa Papa Romei celei Vechi”, iar spre sfârşit spune că, în efortul pentru unitatea Bisericii Ortodoxe, „Biserica Constantinopolului este însoţită întotdeauna de scumpa participare a Bisericii Romei celei Vechi”?

          Citind cineva toate acestea are impresia sau că se află înainte de epoca Schismei sau că Schisma a fost, dar nu am băgat de seamă! Cum ar putea un credincios să-l perceapă pe ereticul papă, dacă el este numit „Episcop”, „Sanctitate”, „frate în Domnul”, iar erezia papală drept „Episcopie a Romei”?

          Cel puţin ca nefericire şi neteologhisire pot fi caracterizate cele pe care le spune patriarhul, când se referă la dialogul „în duh de smerenie”, ignorând în mod voit că în cadrul convorbirilor cu ereticii nu se potriveşte smerenia (ca cedare şi supunere faţă de erezie), ci promovarea cu îndrăzneală a Adevărului şi arătarea căii de pocăinţă pentru eretici. Patriarhul nu aminteşte nimic despre rugăciunile-în-comun pe care şi de data aceasta le-a făcut împreună cu ereticii.

          Ecumeniştii şi catolicii nu sunt interesaţi de Adevărul lui Hristos şi al Sfintei Lui Bisericii. Cum ar spune poporul simplu: catolicii şi ecumeniştii nu au nici un Dumnezeu.

                                                                                                    

Read more...

Mitrop. Ierotheos Vlahos denunţă Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi papism

MITROPOLITUL IEROTHEOS VLAHOS DENUNŢĂ TRASEELE SUBTERANE ALE ECUMENIŞTILOR

PARTICIPAREA BISERICII NOASTRE

LA DIALOGUL

DINTRE BISERICA ORTODOXĂ ŞI PAPISM

-      Intervenţia Înaltpreasfinţitului Ierotheos, Mitropolit de Navpaktos şi Aghios Vlasios în cadrul Ierarhiei Bisericii Eladei, care a fost expusă în Actele Sinodului -

Tema participării Bisericii noastre la Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi “cea romano-catolică”, dar mai ales a modului în care participă este vastă, însă aici mă voi limita doar la a prezenta în rezumat câteva puncte de vedere:

1. Dialogul este necesar, dar cu indispensabilele condiţii teologice, eclesiologice şi canonice. Adică: Biserica nu trebuie ca în numele dialogului să se lepede de teologia ei, de eclesiologia şi de Dreptul ei canonic.

2. Chiar dacă există teme în suspans, precum tema Uniaţiei, precum şi alte teme teologice de bază, precum învăţătura despre “actus purus”, care influenţează foarte vizibil întreaga teologie (“Filioque”) şi eclesiologie a papismului, cu toate acestea se poate dezbate tema raportului dintre primat şi sinodalitate, dat fiind că a fost o temă de bază, care a preocupat primul mileniu. Consider că îndepărtarea treptată a Romei celei Vechi de către Patriarhiile Răsăritului, a început cu primatul papei în Biserică, iar mai târziu cu introducerea “Filioque-lui” de către franci în teologia Romei celei Vechi. Adică: papa nu a putut accepta niciodată ca aceleaşi privilegii de onoare să fie acordate de către Sinodul al IV-lea Ecumenic episcopului Noii Rome.

3. Cu toate că dialogul referitor la raportul dintre sinodalitate şi primat este important şi că prin prisma acestuia se consideră că se va înainta şi la alte chestiuni, cu toate acestea există câteva probleme care trebuie semnalate.

I.   Modul în care Biserica noastră participă la dialog nu este cel potrivit. Se face cu o extremă secretomanie. Textele care au fost semnate la Întrunirile de până acum (Monaco, Bari, Noul Valaam şi Ravenna) şi de către reprezentanţii Bisericii noastre sunt problematice. Niciodată nu a avut loc în cadrul Ierarhiei o dezbatere referitoare la chestiunea: Care ar trebui să fie poziţia reprezentanţilor noştri în cadrul acestor întruniri? Şi niciodată textele nu au fost dezbătute în cadrul Ierarhiei după ce au fost semnate. Înseamnă că  în acest punct nu funcţionează sistemul sinodal. Noi, ierarhii, ca interpreţi şi păzitori ai Credinţei, suntem abandonaţi la periferie, în “întuneric”.

II.    Declaraţiile făcute de către reprezentanţii ortodocşi şi romano-catolici arată problematizarea, pentru că demonstrează că există o încercare de a impune “unirea bisericilor” nu într-un mod cinstit. Există aceste declaraţii, care - dacă va trebui - pot fi citate.

III. În primul mileniu Biserica Ortodoxă s-a confruntat cu tema privilegiilor papei Romei. Aceasta s-a întâmplat în cadrul Sinodului convocat de Sfântul Fotie ce Mare (879-880 d.Hr.), (sinod) care este considerat de către mulţi ortodocşi ca al VIII-lea Sinod Ecumenic. La acest sinod au fost prezentate cele două tipuri de eclesiologie, adică a “bisericii papale” şi a Bisericii Ortodoxe. Patriarhul Fotie a recunoscut privilegiile de onoare ale papei, dar în cadrul ecleziologic orthodox: papa are doar privilegii de onoare în Biserică şi nu poate să se situeze deasupra Bisericii. Prin urmare, în dezbaterea care are loc asupra primatului papal trebuie să se acorde o maximă importanţă hotărârii acestui Sinod. Desigur, în cadrul acestui Sinod, împreună cu primatul a fost dezbătut şi adaosul “Filioque”. De aceea, atunci când dezbatem astăzi tema primatului, trebuie să o considerăm în cadrul privilegiilor de onoare. La fel, cu dezbaterea ereziei “Filioque”.

IV. În timp ce în Biserica Ortodoxă sistemul ei administrativ este sinodal, în “cea romano-catolică” sistemul administrativ este “papocentric”. Aceasta se vede foarte bine din hotărârile Conciliului II Vatican şi din alte texte conciliare, în care se susţine că papa este “conducător al colegiului episcopilor”, este “piatra Bisericii”, este “conducătorul veşnic şi văzut şi temelia unităţii, care îi leagă atât pe episcopi întreolaltă, cât şi mulţimea credincioşilor”, este “reprezentantul lui Hristos şi ca păstor peste toată Biserica, are autoritate desăvârşită, supremă şi universală în Biserică, pe care o poate exercita întotdeauna liber”. De asemenea, trebuie să se sublinieze că, potrivit eclesiologiei papismului, “nu poate să existe un Sinod Ecumenic dacă nu este autorizat sau cel puţin dacă nu este acceptat de către succesorul lui Petru”.

Prin urmare, această concepţie papocentrică şi superioritatea papei chiar şi asupra Sinoadelor Ecumenice desfiinţează sinodalitatea şi constituie o altă eclesiologie. Opinia catolicilor că Bisericile, adică cele Ortodoxe, care nu-l acceptă drept conducător al lor pe papa sunt deficitare, adică au anumite lipsuri, este inacceptabilă.

V. În proiectul textului, care trebuie să se dezbată în Cipru în luna octombrie, deşi există multe puncte importante, care arată cum a funcţionat primatul papal în primul mileniu, cu toate acestea nu se atinge deloc relaţia dintre primatul papal şi Sinoadele Ecumenice. Un text, care nu are claritate în gândire nu poate să se impună şi să ajute la readucerea celor despărţiţi în Biserica Universală.

VI. Este un fapt incontestabil că problema de bază a papei este că nu a acceptat în mod esenţial Canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, care oferă aceleaşi privilegii de onoare Bisericii Noii Rome şi dreptul de a hirotoni episcopi pentru ţinuturile barbare. Aceasta se vede şi din faptul că la nici un Sinod Ecumenic papa nu a fost de faţă, ci doar reprezentanţii săi.

VII. Dacă cineva studiază cu atenţie textele Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe îşi dă seama că aceştia pe de o parte conglăsuiesc asupra continuării dialogului, dar pe de altă parte pun condiţii clare, precum, de pildă, să fie condamnată Uniaţia fără echivoc, iar după primat dialogul să înainteze şi la alte chestiuni teologice esenţiale.

VIII. De la Întâlnirea la Ravenna, Patriarhia Moscovei s-a retras pretextând prezenţa arhiepiscopului Estoniei şi prin urmare nu a semnat textul, după cum nu l-a semnat nici Patriarhia Georgiei. Trebuie să fie rediscutate hotărârile tuturor Bisericilor Ortodoxe asupra textului de la Ravenna.

După toate acestea, propun ca după o dezbatere şi o hotărâre în cadrul Ierarhiei, să se dea reprezentanţilor noştri o îndrumare, asupra a ce vor susţine în cadrul dialogului, iar după semnarea textelor să aibă loc o dezbatere în cadrul Ierarhiei. În acelaşi timp, să se declare clar că dacă reprezentanţii noştri vor semna un text, care este în afara liniilor trasate lor de către Biserică, atunci acest text Biserica noastră nu şi-l asumă.

(Textul a fost publicat în ziarul săptămânal Ορθόδοξος Τύπος, 27/11/2009 şi de către Sfânta Mănăstire Pantocrator-Melissohori de unde l-am şi preluat; traducere din greacă: ierom. Fotie)

Read more...

Greşeli ce ne duc la o nouă Ferrara-Florenţa?

PROTOPRESBITERUL THEODOROS ZISIS,

profesor universitar emerit din Tesalonic:

ECUMENIŞTII SUNT CORESPONSABILI PENTRU FALSIFICAREA EVANGHELIEI 

ŞI PIERZAREA ETERODOCŞILOR

                             Sursa: Orthodoxos Typos, 20.11.2009

1.    Papismul şi protestantismul au falsificat Evanghelia

În ultima vreme mulţi membri ai pleromei Bisericii  se neliniştesc pentru evoluţia destructivă şi violentă a aşa numitelor relaţii intercreştine dintre Ortodoxie şi cele două mari erezii ale Occidentului - papismul şi protestantismul. Această nelinişte s-a exprimat în mai multe feluri, iar anul acesta prin redactarea cunoscutei “Mărturisiri de Credinţă împotriva ecumenismului”, care, răspândită şi semnată de mulţi, pentru prima dată a deranjat şi a tulburat pe cei liniştiţi care se lăudau cu succesele lor ecumeniste.

Năvalnica şi atotcuprinzătoarea atmosferă politică şi culturală a globalizării urmăreşte nu numai desfiinţarea graniţelor geografice dintre popoare, ci şi dărâmarea temeiurilor spirituale, culturale şi religioase. Scopul urmărit este nivelarea diferenţelor şi particularităţilor, omogenizarea oamenilor în ceea ce priveşte crezul şi modul lor de viaţă, crearea unui nou tip de om, fără nelinişti duhovniceşti şi aspiraţii metafizice, ci alipit pământului, confortului şi prosperităţii materiale. Acest lucru deserveşte două ţinte precise ale proiectanţilor: oamenii vor ajunge nişte fiinţe consumiste şi orientate materialist, care vor îngroşa profiturile materiale şi economice ale întreprinderilor şi vor fi simultan sclavi şi luptători zi de zi pentru existenţă, pentru asigurarea bunurilor materiale, al căror grad de satisfacere este în mâinile celor puternici, ca prin crizele economice controlate sau de aprovizionare să ţină popoarele supuse şi ascultătoare. Al doilea scop evident este de a pune la zid Evanghelia lui Hristos şi Biserica, care constituie unicele forţe de împotrivire la materialism, aşa încât Lumea Nouă să fie guvernată nu de Hristos, ci de Antihrist. Doar Hristos a biruit ispita satanei referitoare la bunurile materiale şi a învăţat că “nu numai cu pâine va trăi omul” (Luca 4, 4), iar ierarhizând materia şi duhul, lumea şi pe Dumnezeu, a dat prioritate lui Dumnezeu şi duhului: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Şi în altă parte: “Ce va folosi omului, dacă ar câştiga lumea toată şi şi-ar pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”( Marcu 8, 36).

Lumea creştină a Marelui Constantin, a Noii Rome -Constantinopolul, a Ortodoxiei, căreia spiritual îi aparţine şi a treia Romă, Moscova, a experiat şi a transformat această învăţătură ascetică şi desăvârşitoare a Evangheliei într-un mod de viaţă. Acum însă, ea trebuie înlocuită de către Lumea Nouă a mentalităţii materialiste a Americii şi a Europei, Pax Christiana de către Pax Americana.

Papismul (romano-catolicismul), de când s-a rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, a căzut în ispitele satanei şi s-a transformat într-o putere lumească cu preocupări economice, dinastice, ocupante, politice, cu doctrină şi mod de viaţă, care nu au nicio legătură cu viaţa şi cu învăţătura Evangheliei. Aşa cum atât de dinamic a susţinut marele gânditor rus Feodor Dostoievski, papismul nu mai este nici măcar creştinism; dacă Hristos ar reveni pe pământ, sfinţii inchizitori ai Romei L-ar condamna şi L-ar răstigni. Aşadar, oamenii papei au distrus şi au sluţit Evanghelia, nu s-au purtat ca “lumină a lumii” şi ca “sare a pământului”, de aceea nici nu au putut cuceri sufletele oamenilor din Occident. Occidentul - Europa şi America, s-au îndepărtat repede de papismul nevrednic de credibilitate şi s-a descreştinat, deoarece “dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?” (Matei 5, 14). În mod justificat au respins şi au călcat în picioare  abuzivul şi falsul creştinism al papei.

Protestantismul s-a opus şi el în mod justificat la absurdităţile şi la deviaţiile papismului, încercând însă singur, fără a cere ajutorul Bisericii, să se întoarcă la puritatea adevărului evanghelic, fără succesiune apostolică şi fără harul Tainelor, şi a condus de-a lungul timpului la o mulţime de schisme şi învăţături care neagă până şi Învierea lui Hristos, iar în planul vieţii morale justifică până şi “patimile de necinste”, după cum numeşte Apostolul Pavel homosexualitatea în capitolul I al Epistolei către Romani.

2. O dublă greşeală: amestecarea cu ereziile şi măciuca papismului

Aşadar, cu acest creştinism sluţit, desfigurat şi nevrednic de credibilitate al papismului şi al protestantismului vor să ne unească şi să ne identifice planificatorii New-Age şi ai mondializării, cu un creştinism cu o mentalitate materialistă, pământească, cosmocratică, pentru a stăvili influenţa binefăcătoare a Evangheliei şi a Bisericii în lume, pentru ca oamenii să nu-L mai găsească nicăieri pe adevăratul Hristos, pentru a ceda tuturor ispitelor diavolului şi pentru a se instaura Împărăţia lui Antihrist. Au reuşit deja să ne târască şi să ne arunce în panprotestantul “Consiliul Mondial al Bisericilor”, adică în Consiliul Mondial al ereziilor şi al rătăcirilor. Ce ruşine şi ce neruşinare! Mireasa lui Hristos, Trupul lui Hristos, Una, Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică, potrivită şi  echivalată cu numeroasele lăstărişuri protestante, dintre care fiecare susţine că este adevărata Biserică. În final, există una sau multe Biserici? Şi ereziile sunt Biserici? Biserica de-a lungul timpului niciodată nu s-a identificat şi nu a coexistat cu corporaţiile şi organizaţiile ereticilor. A făcut-o nu din lipsă de iubire, ci pentru a-i ajuta pe eretici să se întoarcă prin pocăinţă şi în acelaşi timp pentru a-şi păzi credincioşii de erezie. Propovăduieşte la modul autentic adevărul, atunci când există pericolul ereziei, şi aşteaptă din partea celor rătăciţi răspunsul corespunzător. Dacă se va identifica cu ei, unde se vor mai întoarce aceştia? Vor rămâne acolo unde sunt, dacă vom aceepta, după cum proclamă unii “ortodocşi”, că şi acolo există mântuire şi acolo există adevăr. Îi punem într-o situaţie foarte dificilă şi pe toţi acei eterodocşi care au venit la Ortodoxie, care, dacă nu sunt statornici şi pe deplin încredinţaţi de pasul lor mântuitor, se smintesc şi deznădăjduiesc.

Încă de la început, papismul a privit cu bucurie şi cu satisfacţie intrarea noastră în “Consiliul Mondial al Bisericilor”, deoarece l-am lăsat astfel singurul revendicator al Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti. Deoarece însă, spre deosebire de noi, nu uită că în a doua jumătate a secolului al XV-lea o posibilă alianţă cu ortodocşii la sinoadele reformatoare de la Constantza (1414-1418) şi Basel (1431-1439), mişcări premergătoare ale protestantismului, ar fi putut conduce la instaurarea sistemului sinodal şi ar fi putut desfiinţa primatul de autoritate papală, nu ne lasă doar cu protestanţii, ci ne vrea alături de el în faţa protestanţilor care au lepădat multe inovaţii. Şi după cum ne-a târât atunci la ruşinoasa Ferrara-Florenţa, pentru a nu confirma reforma sinodală, care ajunsese până şi la caterisirea papei de către chiar cardinalii săi, aceleaşi acţiuni le întreprinde şi acum. Ne atrage la dialogul iubirii cu caramelele sale, că suntem – chipurile - “Biserici surori” şi dialogăm “de pe aceleaşi poziţii”. Însă în mod oficial continuă să ne considere schismatici şi “cu lipsuri” sau “deficitari” din punct de vedere eclesiologic, ca să ne ducă prin recunoaşterea primatului la Uniaţie (= unire prin greco-catolicizare), a cărei condamnare la Freising (Monaco) de către plenul Comisiei Mixte de Dialog (în 1990) a fost îngropată şi făcută dispărută. Prin această activitate unilaterală, pe care fără a protesta şi prin tăcere am acceptat-o, se dovedeşte că papa până şi în cadrul Dialogului Teologic face ce vrea ca “primul” (protos) şi “infailibilul”. Prin urmare, de ce să mai dialogăm, dacă Vaticanul acceptă doar ceea ce-i convine, iar ale noastre le respinge şi le face ca inexistente? Noi repetăm prosteşte aceeaşi greşeală, ca şi oarecând la Ferrara-Florenţa când am semnat Uniaţia, şi ne facem din nou măciuca papismului prin inadmisibilul text de la Ravenna şi prin mai gravul proiect referitor la primatul papal din Cipru.

Trebuie să semnalăm că în condiţii similare facem aceleaşi greşeli, fără să fi învăţat din istorie. Elada şi Cipru, ca să fie ajutate de către Occident şi de către papa, semnează din nou, ca şi la Ferrara-Florenţa (1438-1439), texte unioniste inadmisibile, acceptă şi respectă pe panereticul papă - falsificatorul Evangheliei, însă în felul acesta izgonesc şi îndepărtează ajutorul lui Dumnezeu şi-i jignesc pe Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori ai Credinţei. Constantinopolul, care a încercat (odinioară) părăsirea lui Dumnezeu, din nefericire, ne conduce la acţiuni fals-unioniste, ne conduce la o nouă Ferrara-Florenţa, pe urmele celui ce avea să fie cardinalul Visarion al Niceii şi nu pe ale Sfântului Marcu Evghenicul, stricând şi el (Constantinopolul) Evanghelia şi îmbrăţişându-se cu “lupii grei” ai papismului şi ai protestantismului. De aceea, este nevoie de priveghere, după îndemnul Apostolului Pavel, care a prevăzut că “Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei” (Fapte 20, 29-31).

(traducere din greacă: ierom. Fotie)

Read more...