Soborul Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie)

Soborul Sfântului Ioan Botezătorul

(7 ianuarie)

Viaţa simplă a Sfântului Ioan Botezătorul

Ieri, iubiţii mei, s-a încheiat Dodekaimeronul, care ţine de la Naşterea lui Hristos până la Bobotează, exceptând Ajunul Bobotezei. După Dodekaimeron, prima sărbătoare care urmează este Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, astăzi.

Sfântul Ioan nu are nevoie de laude omeneşti. L-a lăudat Însuşi Hristos când a spus că, între mulţimile oamenilor care s-au născut până atunci, el este mai presus de toţi (vezi, Matei 11, 11). Este mai presus de Noe, de Avraam, de Iacov, de patriarhi, mai presus de toţi marii bărbaţi.

***

S-a născut prin minune, din părinţi bătrâni, Zaharia şi Elisabeta, care era stearpă. Pe cât e cu putinţă ca dintr-o piatră să răsară o floare, tot aşa era cu putinţă ca din cele dinlăuntru ale Elisabetei să se nască prunc. Embrion încă, el a săltat în pântecele maicii lui, când ea a primit-o pe cea asemenea însărcinată, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De atunci era sfinţit. Precum unii sunt Iude, copii ai blestemului, din pântecele maicii lor, aşa alţii sunt binecuvântaţi din scutecele lor.

Când a crescut, n-a rămas în lume; a ieşit afară, s-a dus în pustie la şcoala marilor bărbaţi. Acolo a trăit o viaţă de mustrare a actualei societăţi consumiste, a cărei lozincă este: "să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri" (Isaia 22, 13,  I Cor. 15, 32). O, voi, care trăiţi aiurea, în aberaţie, veniţi şi vă oglindiţi în această oglindă!

Cum trăia Sfântul Ioan? Hrana lui erau lăcustele (Matei 3, 4), cunoscutele insecte ale din ţarini, pe care până astăzi arabii simpli le usucă şi le mănâncă. Băutura sa era apa din Iordan. Haina sa era o îmbrăcăminte din păr de cămilă. Patul lui era nisipul de lângă râul. Acoperişul său, stelele cerului. Tovarăşii săi, fiarele pustiului, care stăteau înaintea lui ca nişte mieluşei. Sfinţenia - vedeţi ? - toate le îmblânzeşte. Şi dacă leii şi tigrii îl respectau, o femeie l-a sfâşiat - Irodiada. Aşadar, acolo trăia, în universitatea tăcerii, unde se edifică marile personalităţi.

La vârsta maturităţii a primit poruncă de sus să meargă pe malul Iordanului şi acolo să îşi ridice amvonul. Predica lui termocauteră era o mustrare aspră. Tuna şi fulgera. Îi chema pe toţi la întoarcerea spre Dumnezeu. Şi mii din toate păturile sociale alergau. Era un magnet care-i atrăgea pe toţi. Îi sfătuia la pocăinţă şi-i boteza în Iordan.

În mulţimea de oameni a venit şi cineva mai deosebit. Oare purta coroană, avea spadă, îl aducea o caleaşcă? Nu. Om simplu era. Dar numele lui era "mai presus de orice nume" (Filipeni 2,9). Toate numele se şterg, numele Lui va rămâne: Iisus Hristos! Putea să-şi închipuie Ioan că sub chipul smerit al unui sărac nazarinean se ascunde măreţia Dumnezeirii? Şi totuşi, L-a recunoscut. Îi zice Hristos: - Botează-Mă! – Nu se poate; eu sunt un zero înaintea Ta, nu sunt vrednic să Te botez. Hristos însă a insistat şi, în sfârşit, a fost botezat. Nu pentru că avea păcate – este fără de păcat – ci pentru a se arăta taina Sfintei Treimi. Şi S-a arătat. Prin aceasta noi ne diferenţiem de celelalte religii, chiar monoteiste: acestea îl au pe Allah sau pe oarecare altul. Noi spunem: Un singur Dumnezeu, Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; Sfântă Treime, miluieşte lumea Ta!

Cum s-a arătat Taina Sfintei Treimi? În timp ce Hristos era în ape, s-a deschis cerul – necredincioşii n-au decât să nu creadă, e dreptul lor; noi credem – şi Duhul Sfânt, ca un porumbel, a venit şi s-a aşezat deasupra capului Său. În acelaşi timp S-a auzit un glas – mesajul Părintelui Ceresc, nu ca mesajele de Anul Nou, care sunt pline de minciuni. Mesaj ceresc şi veşnic către întreaga umanitate: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit" (Matei 3, 17). Aceleaşi cuvinte s-au auzit din partea Tatălui Ceresc şi atunci când Hristos Şi-a încheiat prezenţa pământească, completate cu sfatul: "Pe Acesta să-L ascultaţi!" (Marcu 9, 8; Luca 9, 35).

Aşadar, de atunci, iubiţii mei, umanitatea are un călăuzitor. Călăuzitorul ei este Hristos, Care a spus: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6). Cine Îl urmează, se mântuieşte; cine fuge de El, se pierde. Acesta este desăvârşitul Călăuzitor, desăvârşitul Om, Întruparea virtuţii. Ceilalţi, oricare ar fi, sunt fragmente, nu ajung "monade intacte" cu Cel Unul. "Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin." (Filipeni 2, 11 şi Dumnezeiasca Liturghie).

"Pe Acesta să-L ascultaţi", sfătuieşte Tatăl ceresc. Dar, din nefericire, oamenii îşi închid urechile şi nu ascultă glasul lui Hristos. Îşi deschid urechile cui? Diavolului şi uneltelor lui. Nu merg la biserică pentru a asculta glasul Evangheliei; stau noaptea la televizor pentru a asculta glasul lumii demonice. "Cine nu ascultă de Hristos, va asculta de Diavolul", spune rusul Dostoievski.

***

Atunci când Hristos a venit în pustiu, Ioan L-a arătat cu degetul său, precum spune frumoasa „Slavă...” de la Ceasurile Împărăteşti : "Mâna ta, care s-a atins de preacuratul creştet al Stăpânului, prin al cărei deget L-ai arătat nouă, ridic-o pentru noi către El, o, Botezătorule, ca unul ce ai îndrăzneală multă..." (Ceasul al IX-lea la Teofanie). Acest imn a fost ultimul pe care l-a spus Papadiamantis, care a fost şi un mare psalt - când de acum, bătrân, în insuliţa lui, sărac şi dispreţuit, a plecat din această viaţă. S-a ridicat din pat şi l-a cântat. Cu aceste cuvinte a murit. Oamenii de odinioară închideau ochii cu "cântările lui Dumnezeu". Acum,...

Aşadar, Ioan L-a arătat pe Hristos lumii şi a spus: "Iată, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii". Iată, zice, "Acesta este Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii" (Ioan 1, 29). Ca să înţelegem aceasta, trebuie să ne amintim că evreii, ca să simtă uşurare de păcate, luau un miel, îl duceau la templul lui Solomon şi-l ofereau ca jertfă. În clipa în care preotul îl înjunghia, îşi întindeau mâinile deasupra lui pentru ca păcatele să-i părăsească şi să treacă deasupra mielului. Aceasta era o prefigurare, o umbră a marei jertfe pe care avea să o aducă Hristos. Milioane de miei s-au înjunghiat, dar sângele animalelor nu are puterea de "a ierta păcatele" (Matei 9, 6). Doar sângele lui Hristos, a "Mielului lui Dumnezeu", şterge păcatele. Iată de ce Hristos se numeşte "Miel"; deoarece, precum mielul nu face nici un rău, aşa şi Hristos; precum mielul este dus spre junghiere şi nu se împotriveşte, aşa şi Hristos; şi precum la jertfe "încărcau" păcatele pe cel junghiat, aşa şi Hristos ridică păcatele noastre ale tuturor. Am simţit-o aceasta? Dacă n-am simţit-o, nu suntem creştini. Nu ne mântuiesc nici lumânările, nici făcliile, nici icoanele şi locurile de închinare, nici metaniile şi ascezele. Toate acestea nu iartă nici măcar un păcat. Păcatele le iartă doar "Mielul lui Dumnezeu", precum a spus Ioan. Dacă nu vei crede că sângele lui Hristos, care s-a vărsat pe Golgota, izbăveşte, nu te mântuieşti.

Închei printr-o pildă. Un pictor vienez a pictat un om pe care l-au prins duşmanii săi şi l-au încărcat cu o greutate. I-au pus-o după gât, atât de strâns, încât nu se putea elibera de ea. Era ca şi Prometeu în Caucaz. Îi ruga pe alţii ca să-l dezlege, dar nimeni nu putea. Atunci, unul i-a spus: Dacă vrei să te eliberezi, urcă pe muntele acela. Acolo vei vedea o cruce cu Cel răstignit. Dacă-L vei ruga cu credinţă, se va întâmpla minunea. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat; imediat, sarcina lui a căzut, s-a rostogolit în prăpastie, iar el L-a slăvit pe Hristos.

Fiecare dintre noi, fraţii mei, ridică o greutate mai mare decât Olimpul. Doar prin credinţa în Hristos ne vom izbăvi. Dacă vom crede în El. Nu există altceva în lume. V-o spun eu. De cincizeci de ani predic; dacă n-aş fi crezut, m-aş fi dus să fac orice altceva decât să-mi bat joc de oameni. Cred în Dumnezeu, cred în harul dumnezeiesc, cred în Taine, cred în Sfintele Tradiţii. Poate să fie şi soarele minciună, şi astrele minciună, şi noi minciună; Unul singur nu este minciună – Iisus Hristos, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii. Amin.

† Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotul, în Sfânta Biserică a Sf. Nicolae, Florina, vineri, 7-1-1977)

(traducere din elină de monahul Leontie)

Read more...

Moaştele Sfântului Dionisie I, Patriarhul Constantinopolului, au fost retrocedate Bisericii Ortodoxe a Greciei

ADUCEREA MOAŞTELOR SFÂNTULUI DIONISIE I, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI

          Mă bucur nespus şi dau slavă lui Dumnezeu că îmi dă prilejul să cercetez şi să scriu despre ucenicul unuia din cei mai iubiţi, neglijaţi şi – de către unii – şi contestaţi sfinţi din luna ianuarie, despre unul din ucenicii celui care a fost numit de către sinaxar „Atlas” ce ţine pe umerii săi Ortodoxia, precum Atlas din mitologie ţine pe umerii săi tăria: Sfântul Marcu Evghenicul, Mitropolitul Efesului. Aportul Sfântului Marcu la teologia Bisericii nu s-a încheiat odată cu vremelnica sa mutare din această viaţă (1444). Ca un iscusit duhovnic şi harismatic înainte-văzător, el a lăsat în urma sa ucenici, fii duhovniceşti şi împreună-lucrători osârdnici şi valoroşi, care i-au confirmat insuflarea şi vederea duhovnicească la începutul perioadei turcocraţiei.

Sfântul Marcu a fost părintele duhovnicesc a doi viitori patriarhi ecumenici, proslăviţi ca sfinţi: Ghenadie al II-lea Scholarul şi Dionisie I, dar şi ai altor trei patriarhi de Constantinopol: Isidor al II-lea, Marcu al II-lea şi Ioachim I. Aceştia au păstorit Biserica Primului Tron  în a doua jumătate a secolului al XV-lea, imediat după cucerirea Constantinopolului. Sfântul Marcu a fost înainte de toate un mare nevoitor şi isihast, care a fost silit de împrejurări să devină un polemist, dar şi conducătorul luptei împotriva unei false şi rătăcitoare uniri cu Roma catolică. După mutarea sa în cer, lupta cea bună a fost continuată de vrednicii săi fii duhovniceşti.

Aflarea despre retrocedarea de către Biserica Ortodoxă Bulgară către Biserica Ortodoxă a Greciei a unui fragment din sfintele moaşte ale Sfântului Dionisie I, Patriarhul Constantinopolului, a fost pentru mine punctul de plecare în cercetarea m-a determinat să scriu câteva rânduri, privind evenimentul liturgic, istoric şi aghiologic.

          Aşadar, ieri, 3 ianuarie 2010, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii festive săvârşite de mai mulţi arhierei în Sfânta Biserică a celor 12 Apostoli din oraşul Drama, au fost predate de către o delegaţie a Bisericii Bulgariei alcătuită din Înaltpreasfinţiţii Mitropoliţi Chiril de Varna, Natanael de Nevrokopio, Nicolae de Filippopole şi Episcopul-egumen Evloghie al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Ioan de Rila, sfintele moaşte ale Sfântului Dionisie I, Patriarhul Constantinopolului şi al doilea ctitor al Sfintei Mănăstiri Eikosifinissa Pangheu, Înaltpreasfinţitului Pavel de Drama, după neobosite şi îndelungate tratative, în prezenţa autorităţilor judeţene, ale oraşului Drama şi a unei mulţimi de credincioşi.

          Sfintele moaşte şi o mulţime de sfinte vase, cu pergamente şi papiruşi, aparţinând Sfintei Mănăstiri Eikosifinissa, au fost furate în 1917 de către forţele armate ocupante ale bulgarilor. Astăzi, majoritatea sfintelor vase furate se află la un muzeu naţional din Sofia, capitala Bulgariei. Acest gest al Bisericii Bulgare se vrea a fi primul pas în procesul de retrocedare a tuturor celor furate în timpul celor trei atacuri ocupante, sângeroase şi tâlhăreşti ale bulgarilor, începând din 1912-13 până în 1944.

          Eroica şi martirica Doxato cu cele 650 de victime şi incalculabilele distrugeri materiale ale primului măcel bulgar din 30 iunie 1913 şi cei 350 de viteji cu vârste de la 15 până la 50 de ani din cel de-al doilea măcel din 29 septembrie 1941, împreună cu oraşul martiric Drama aşteaptă şi o ’’cerere de iertare” din partea guvernului bulgar pentru acţiunile inumane şi barbare ale armatei ocupante bulgare.

Sfântul Dionisie I, Patriarhul Constantinopolului (1467-1471 şi 1488-1490), supranumit “cel Înţelept”, nu este menţionat în sinaxare, dar este cinstit local, cu data de prăznuire pe 23 noiembrie. 

S-a născut în Dimitsana Peloponezului înainte de anul 1410 şi a studiat atât în patria sa, în Mănăstirea numită “a Filosofului”, cât şi în Constantinopol, unde a devenit un fidel ucenic al Sfântului Marcu al Efesului, atât în ceea ce priveşte teologia, cât şi în ceea ce priveşte asceza virtuţilor monahale. A primit schima monahală în Sfânta Mănăstire Manganon din Constantinopol, unde a înaintat în virtute şi evlavie, sub supravegherea părintelui său duhovnicesc, Sfântul Marcu al Efesului, care l-a hirotonit diacon şi preot.

 În timpul cuceririi Constantinopolului (1453) a fost arestat şi dus captiv în Adrianopol unde a îndurat multe chinuri. De acolo a fost răscumpărat de către nobilul Kiritzi şi s-a întors în Constantinopol, unde şi-a continuat în taină viaţa călugărească. Aici, devenind renumit pentru virtuţile sale, avea să fie hirotonit Mitropolit de Philippopole (Plovdiv) de către Patriarhul Ecumenic Ghenadie Scholarul.

În ianuarie 1467 a fost ridicat în Tronul Ecumenic al Constantinopolului sub protecţia mamei vitrege, dar creştine, a sultanului Mahomed al II-lea Cuceritorul. Kira-Maro era fiica despotului Serbiei, Gheorghe I Brancovici şi soţia sultanului Murat al II-lea. Sfântul ierarh Dionisie a condus paşnic Biserica vreme de şase ani până în momentul în care unii clerici din invidie şi răutate l-au calomniat cum că în timpul captivităţii sale în Adrianopol s-ar fi lepădat de credinţa creştină şi ar fi primit tăierea împrejur.

El a dovedit că această acuzaţie era cu totul neîntemeiată în faţa mai multor ierarhi şi mireni „arătând-şi trupul tuturor”, şi toţi au recunoscut „nevinovăţia şi fecioria lui, pentru că nu avea nici un semn pe trup, nici măcar cea mai mică tăietură...”. Şi-a dat demisia şi s-a retras la Mănăstirea Eikosifinissa din Drama Makedoniei, mănăstire ctitorită de Sfântul Gherman (pomenit pe 22 noiembrie). Aici a rămas până în 1488, când a fost reales patriarh de către un Sinod convocat de sultanul Baiazid al II-lea. În 1490, după doi ani şi jumătate, a demisionat din cauza vârstei înaintate şi s-a retras în aceeaşi mănăstire, pentru a petrece în asceză şi rugăciune. Aici a rămas până în anul 1492 când a trecut la cele veşnice. Pentru că s-a ocupat  de înnoirea, extinderea şi înfrumuseţarea mănăstirii, este considerat al doilea ctitor al mănăstirii. De-a lungul timpului cinstitele sale moaşte au făcut multe minuni.

Sub patriarhul Ioachim I a fost proclamat Sfânt al Bisericii Ortodoxe şi s-a hotărât  să fie cinstit cu zi de pomenire pe 23 noiembrie. Trupul său se păstrase în Mănăstirea Eikosifinissa, mai puţin un fragment care a fost dăruit în 1881 Schitului Sf. Andrei din Sfântul Munte Athos şi un alt fragment care a fost dăruit în 1955 patriei sale - Dimitsana.

O slujbă şi un canon în cinstea Sfântului Dionisie au fost scrise de către contemporanul său Manuel din Corint, Mare Retor al Marii Biserici. I s-a alcătuit o slujbă şi de către Protosinghelul Mitropoliei de Xanthis, Hrisanthos, slujbă care a fost completată în 1819 la porunca Patriarhului Grigorie al V-lea, de către ieromonahul Ilarion Sinaitul.

MĂRIMURI

-         pe glasurile 2 sau 8 după podobiile greceşti -

       

Sfinte Dionisie, te rugăm,

Caută din ceruri spre cei care te lăudăm,

Şi ne izbăveşte de toată uneltirea,

De patimi şi ispite, ca un preabun păstor.

Al Constantinopolului păstor,

Eikosifinissei fiu iubit şi îngrijitor,

Ucenic preavrednic lui Marcu Efeseanul,

Părinte Dionisie, roagă-te pentru noi.

          Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin.

Monahul Leontie

Sursa: Pelerin Ortodox

Read more...

“Mucenici la Muntele Athos”, de Arhim. Ghervasie Paraschevopoulos

“Mucenici la Muntele Athos”, de Arhim. Ghervasie Paraschevopoulos*

“Ne aflăm în epoca în care Bizanţul urmărea unirea Bisericii Ortodoxe Răsăritene cu ereticul papă de la Roma. Şi aceasta pentru că împăratul de atunci al Constantinopolului – Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), aştepta de la papa Urban al IV-lea (1261-1264) să ajute politic Imperiul Bizantin. Cu toate acestea, această încercare a împăratului a întâmpinat o statornică împotrivire din partea patriarhului Iosif I (1267-1275). Dacă în alte situaţii patriarhul era foarte credincios împăratului, în momentul în care împăratul a pus problema unirii, s-a împotrivit “şi a declarat cu jurământ că în nici un caz nu va semna unirea cu ereticul papă”. Niciodată nu va recunoaşte autoritatea papei care este potrivnică Evangheliei, Sfintei Tradiţii şi canoanelor bisericeşti.

Pretenţiile papei în legătură cu unirea erau următoarele: Jurământ de credinţă din partea tuturor clericilor faţă de papă; Catehizarea poporului să se facă în acord cu credinţa papei de la Roma; Cu precădere adaosul “Filioque” în Simbolul Credinţei, adică învăţătura că Sfântul Duh purcede “şi de la Fiul”, iar nu numai de la Tatăl; Papa să fie socotit ca aşezat de Dumnezeu să judece şi să hotărască irevocabil şi fără drept de apel în orice chestiune dogmatică. Fără drept de apel, adică să nu se poată anula sau contramandata (dejuca) orice hotărâre a sa! “Să fie, cu alte cuvinte, autoritate bisericeasă supremă”. Şi cum rămâne cu Sinoadele bisericeşti, locale sau ecumenice?! Ei, acestea trebuie aerisite, deoarece papa a fost – după cum zic catolicii – mai presus şi superior Sinoadelor locale şi ecumenice.

Dumnezeul meu, ce înălţare luciferică!!! Aceleaşi convingeri le nutrea şi succesorul papei Urban al IV-lea, papa Clement al IV-lea (1265-1268). Dar şi urmaşul lui Clement, papa Grigorie al X-lea (1271-1276). Statornic crez al tuturor papilor! Aceleaşi pretenţii! Aproape aceleaşi condiţii pentru unire pe care le ceruse stăruitor şi împăratul. Împotrivirii faţă de unire a patriarhului Iosif I s-au alăturat şi mulţi teologi. Biserica toată. Dar această împotrivire l-a mâniat din cale afară pe împărat. Şi într-o aşa măsură, încât a început prigoana.

Pe unii i-a chinuit, pe alţii i-a surghiunit, iar altora le-a confiscat averile. şi un alt lucru: cel mai ieşit din minte dintre toate. Deşi tot poporul Constantinopolului era împotriva unirii cu ereticul papă, împăratul orbit de pizmă, a cerut de la locuitorii oraşului imperial impozitele pe 10 ani în urmă! De ce aceasta? Pentru că împăratul redobândise Constantinopolul de la franci înainte cu 10 ani şi pentru aceasta se considera pe sine ca proprietar al oraşului!

După aceea, delegaţii săi s-au dus la Lyon, în Franţa, unde papa convocase un sinod “unionist” şi de unde aceştia s-au întors cu propunerile de unire ale papei gata semnate. Care erau propunerile pe care le-au semnat? Aceleaşi pe care le-a cerut întotdeauna fiecare papă: adaosul “Filioque” în Simbolul Credinţei, recunoaşterea supremaţiei papei şi dreptul papei de a fi pomenit de către patriarh la Dumnezeiasca Liturghie!

Urmarea? Semnarea acestor pretenţii ale papei a stârnit în poporul ortodox al “Împărătesei cetăţilor” un val de indignare şi revoltă. Aproape toţi s-au împotrivit. Desigur, patriarhul Iosif I pentru că s-a opus pe faţă, a fost izgonit din scaunul patriarhal. Şi atunci?! O, atunci a fost ales patriarh latinocugetătorul Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282)!

Imediat s-au ridicat împotriviri din rândurile clerului şi ale poporului. Împotriviri din partea tuturor ortodocşilor! S-au împotrivit şi s-au remarcat diferite persoane: Evloghia, sora împăratului, Andronic Paleologul, Ioan Paleologul, Manuil Paleologul, toţi trei rude ale împăratului şi viitori împăraţi şi Isaac Raul. Împăratul şi patriarhul au început să-i silească pe toţi spre acceptarea unirii prin cele mai tiranice mijloace. Înfricoşătoare mucenicii: închisori, schingiuiri, orbiri, tăierea limbii, ucideri… Un autor fizic şi moral al acestor mucenicii fără de omenie era şi patriarhul Vekkos!!!

Dar ne-am îndepărtat de subiect! Trebuia totuşi. Nu se putea altfel. Numai aşa putem acum să înţelegem şi prigoana părinţilor de la Sfântul Munte Athos. Când împăratul şi patriarhul au aflat de împotrivirea acestui castru al Ortodoxiei, a Sfântului Munte, şi-au ieşit din fire de mânie. Puse stăpânire pe ei patima oarbă a răzbunării. Auzi colo! Să îndrăznească să se opună rasa călugărească porfirei împărăteşti! Şi alta! Fesul călugăresc al simplilor şi smeriţilor monahi de pe Athos să desconsidere mitra patriarhală! Prigoana aşadar. Prigoană şi împotriva monahilor de la Athos, care dacă s-au dovedit aroganţi şi au considerat trădare unirea cu antihristul papă, n-aveau decât să plătească această împotrivire a lor cu sânge.

Astfel trimişii latinocugetători ai împăratului şi fanaticii latini, înarmaţi cu dispoziţii stricte şi cu o puternică garnizoană, au ajuns la Sfântul Munte şi au început crudele mucenicii şi executări ale stareţilor şi părinţilor “reacţionari”. Sfânta Mănăstire Vatopedi. Oprire a sângelui şi a muceniciei. Când, la propunerea lor de a se alătura unirii toţi monahii, latinocugetătorii au întâmpinat hotărâta lor împotrivire, au început schingiuirile părinţilor. Detaşamentul mulţimii de soldaţi s-a dedat fără nici o ezitare la cele mai neauzite torturi conform cu dispoziţiile pe care le aveau.

Dar viteji părinţi! Pentru credinţa ortodoxă au considerat ca pe o favoare făcută lor a fi supuşi acelei mucenicii fără de omenie. Si cea mai mare cinste pentru ei era să-şi verse sângele pentru Sfânta Ortodoxie. Doisprezece monahi, viteji mărturisitori, eroi şi apărători ai Ortodoxiei, care s-au împotrivit cu mare curaj trădării curatei şi nefalsificatei predanii a Domnului nostru Iisus Hristos, au fost conduşi pe o colină din vecinătatea mănăstirii. Acolo, latinocugetătorii au înălţat o spânzurătoare. Unul câte unul vitejii monahi au fost spânzuraţi după cum o arată icoana zugrăvită în amintirea muceniciei lor.

Luându-şi rămas bun unul de la altul, s-au suit pe eşafod şi de acolo la cer, în dulceaţa şi desfătarea raiului, unde se şi odihnesc sfintele lor suflete. Stareţului i-au rezervat alt chip de mucenicie. Alt fel de moarte. Nu spânzurarea. Cu cât îl vedeau pe bătrânul Eftimie, care deşi fusese martor al atâtor de multe şi de crunte schingiuiri la care fuseseră supuşi monahii săi, continuând să se împotrivească şi să protesteze cu toată tăria sa sufletească împotriva unirii cu ereticul papă, cu atât delegaţii împăratului şi ai papei se umpleau mai mult de mânie. Turbau şi scânteiau de furie. Cum să se răzbune pe el? Ce moarte să-i aleagă? Înaintea mănăstirii era marea. Călăii l-au ridicat, au mânat corabia în larg şi acolo – legat fiind cu lanţuri – l-au înecat în mare. Misiunea lor (!) se sfârşise aici. Urmau acum alte mănăstiri. Plutonul soldaţilor latini şi latinocugetători – reprezentanţi ai împăratului – a poruncit adunarea în Kareia a tuturor monahilor care locuiau în chiliile din împrejurimile Kareii.

Scopul adunării era de a-i obliga pe monahii athoniţi şi pe întâistătătorul lor – pe Sfântul Protos Cosma (n.tr.) – să accepte unirea cu “biserica” papei. Să “cugete latineşte” şi să primească dogmele latine. Totuşi, propunerii unei astfel de trădări s-au împotrivit toţi. Şi Protosul şi monahii. Cu un singur cuvânt şi cu o singură inimă au răspuns că sunt pregătiţi să şi moară muceniceşte pentru credinţa ortodoxă, unica şi adevărata credinţă. În zadar reprezentanţii latinocugetători ai împăratului i-au ameninţat pe monahi cu muncile şi chiar cu moartea, iar pe Protos cu spânzurătoarea. Cu îndrăzneală şi cu hotărârea de a muri muceniceşte au vorbit împotriva unirii cu reprezentanţii papei. Nu se pot împăca – spuneau – lucrurile de neîmpăcat. Poate să se împace Hristos cu Veliar, Hristos cu diavolul? “Ce înţelegere este între Hristos şi Veliar?” (II Cor. 6,15). Nici o împărtăşire nu poate exista între Răsărit şi Apus.

De la Răsărit ne-a venit luminarea, iar de la Apus întunericul. Dialogul a fost considerat de prisos de către latinocugetători. Şi aici, în Kareia, călugării aghioriţi s-au dovedit de neînduplecat. Stânci neclintite. De aceea şi vrăjmaşii Ortodoxiei începuseră muncile. Dar cu cât mai mult monahii erau chinuiţi, cu atât mai mult mărturiseau credinţa ortodoxă cu toată puteea lor. Pentru aceasta li s-a şi hotărât moartea. O moarte cruntă: spânzurarea şi junghierea. Streangul pentru Protosul Sfântului Munte, ieromonahul Cosma, iar decapitarea pentru monahi. S-a înroşit de sânge pământul sfânt al Kareii. În Sfânta Mănăstire a iviriţilor, una din cele mai mari mănăstiri din Sfântul Munte şi cu un număr la fel de mare de monahi, latinii şi latinocugetătorii au întrebuinţat la început toate mijloacele paşnice. Păreau buni şi amabili. Întrebuinţaseră toate posibilităţile lor în vederea unirii cu “biserica” papală: Asta o vrea Dumnezeu. Astfel este voia Lui: “ca toţi să fie una” (Ioan 17,21). Dar nici amabilităţile linguşitoare ale latinocugetătorilor, nici argumentele lor n-au putut să-i ispitească pe părinţii iviriţi. Iviriţii ştiau foarte bine ce înseamnă papa. Cunoşteau istoria.

Cunoşteau câte răutăţi făptuise în anii ce se scurseseră. ştiau că primirea “unirii” înseamnă cea mai mare trădare. O, nu! În nici un caz nu vor primi o astfel de trădare, ce va fi o pată neagră asupra întregii lor vieţi… pe pământ şi în cer. Rezultatul a fost acelaşi ca şi la celelalte mănăstiri athonite. A fost sângele, mucenicia, moartea. Si las’ că doar şi ei sunt creştini!… Ce-au făcut aşadar? Au poruncit garnizoanei de soldaţi ridicarea tuturor călugărilor. Porunca a fost executată imediat şi, desigur, într-un chip neomenos, barbar, sălbatic. Aşa a vrut-o “Sfântul Părinte” de la Roma. “Scopul sfinţeşte mijloacele”. Iar acest mijloc de arestare era permis doar cu scopul unirii. Şi doar ridicarea monahilor?! Nu, ci şi toate celelalte ce aveau să urmeze în continuare. Pe toţi câţi îşi aveau obârşia în Georgia (Iviria) i-au luat ca sclavi în Italia sau, după alţii, i-au surghiunit în Italia. Ceilalţi monahi – părinţi şi fraţi – au fost duşi de garda militară, după cum primise poruncă, la arsanaua mănăstirii Iviron.

Acolo, i-au urcat într-o barcă având porunca explicită de a mâna în larg şi acolo să deschidă nişte orificii în vasul în care se aflau părinţii iviriţi pentru ca aceştia să fie înecaţi. Astfel s-a şi întâmplat. Toţi Sfinţii Cuvioşi Mucenici – Părinţi şi fraţi mărturisitori – din Mănăstirea Iviron au fost înnecaţi în mare şi şi-au dat sufletele lor sfinte Aceluia care a zis prin gura Apostolului şi Evanghelistului Ioan: “Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2,10). În acea zi şi în acea oră îngerii lui Dumnezeu, ţineau cununi după numărul mucenicilor şi mărturisitorilor Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos, Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti, Bisericii Ortodoxe. Pomenirea lor se săvârşeşte pe 13 mai.

În Sfânta Mănăstire Zografu, papistaşii întrebuinţează prima lor armă ca să “ardă” crezul ortodox al părinţilor. Care armă? Arta retorică. Părinţii sunt chemaţi să-l recunoască pe papă cap al Bisericii universale în schimbul a mult aur şi a milei papale. Dar ce replică au dat părinţii la această propunere a latinilor? Replica dată a fost mărturisirea credinţei ortodoxe. Iată răspusul lor: “Şi cine v-a spus că papa al vostru este capul Bisericii? De unde aveţi voi o astfel de învăţătură? La noi Capul Bisericii este Hristos! Mai uşor ne hotărâm să murim decât să cedăm şi să se spurce acest loc sfânt de silnicia şi tirania voastră! Nu deschidem porţile mănăstirii! Plecaţi de aici!” Atunci catolicii papistaşi, ieşindu-şi din fire, întrebuinţară cea de-a doua armă de care au dispus dintotdeauna. Care armă? Rugul, focul. Întotdeauna rugul a fost o armă a papei. Câţi nu au murit pe rug? Reprezentantul lui Hristos – după cum se numeşte papa – această armă o întrebuinţează împotriva tuturor acelora care nu-şi pleacă capul înaintea lui şi nu i se închină. Focul! În foc să se piardă aşadar şi cei douăzeci şi şase de părinţi zografiţi! În foc, ca să ardă! Astfel la curajoasa mărturisire a părinţilor mănăstirii, catolicii papistaşii răspund: “şi prin urmare, dacă tot o vreţi, atunci muriţi!”. Fără să mai piardă timpul, latinii catolici aleargă care mai de care ici şi colo, adună vreascuri şi lemne, alcătuiesc un morman uriaş, dau foc şi îi ard pe părinţii mărturisitori ai Ortodoxiei! Părinţii au preferat să mărturiseasă credinţa ortodoxă şi să moară, decât să trăiască şi să se papistăşească.

Biserica noastră I-a aşezat în ceata Cuvioşilor Mucenici şi cinsteşte pomenirea lor în fiecare an la 22 septembrie. Fraţilor, Nimeni şi niciodată nu va izbuti unirea cu ereticul papă, pentru că unirea înseamnă supunerea faţă de papă cu dezastruoase urmări pentru Ortodoxie şi neamul nostru ortodox. O garanţie sigură pentru integritatea Ortodoxiei de azi şi de mâine constituie cei ce în zilele noastre sunt apărători ai Ortodoxiei “în putere” şi “în lucrare”: poporul nostru ortodox, dar şi castrul Ortodoxiei – acest Sfânt Munte către care întotdeauna cler şi popor au privit ca şi către un scut al Ortodoxiei. Întotdeauna, dar şi astăzi. Nu, în nici un caz nu vor deveni trădători ai Ortodoxiei părinţii de la Sfântul Munte Athos, chiar dacă s-ar şi găsi unul, doi care poate întâmplător vor accepta o astfel de dezastruoasă unire”.

(* Traducere din greceşte din revista “Palami” de monahul Leontie)

Marmora din Protaton

În afara bisericii Protaton, spre nord, se află o oarecare marmoră, deasupra căreia se spune că latinocugetătorii patriarhului “unionist” Ioan Vekkos I-au decapitat pe Cuvioşii Mucenici din Kareia, care s-au dovedit “antiunionişti” şi au rămas ortodocşi. Se spune că în timpul iernii, atunci când cade zăpada şi acoperă întreaga regiune, pe această marmoră zăpada nu se aşterne deloc, ci se preface în apă şi astfel rămâne întotdeauna curată. (Din “Limonariu athonit” al monahului Vlasie, Editura Frăţiei creştin-ortodoxe “Lydia”, Tesalonic, 1998, p. 151).

Peştera celor afurisiţi

În părţile de răsărit ale ţinutului pustnicesc Vigla şi în hotarele Marii Lavre există o oarecare peşteră pe o latură prăpăstioasă de deasupra mării, care astăzi este şi ea închisă şi zidită cu pietre. Acolo – mai demult – conform tradiţiei ce s-a păstrat, au existat trei cadavre înfiorătoare la arătare şi umflate ca toba ale călugărilor ce au slujit împreună cu latinocugetătorii. Într-o oarecare carte se relatează că monahul Lazăr Dionisiatul, trecând cu barca pe dedesupt, i-a arătat peştera celor afurisiţi vestitul duhovnic şi fericitul părinte Malakis (probabil ieromonahul Malahia) în anul 1922. Cadavrele celor afurisiţi se aflau mai înainte în cimitirul Mănăstirii Marea Lavră, dar din pricina întâmplărilor neplăcute au fost aduse în peştera Viglei. Acolo, deoarece leşinase un oarecare închinător bolnav cu inima când a văzut stârvurile celor afurisiţi, Marea Lavră a fost obligată să închidă peştera. (Din aceeaşi carte, pp. 137-138)

Notă: Articolul este publicat cu acordul autorului.  Sursa: razbointrucuvant.ro

Read more...

Cuviosul Eftimie şi cei împreună cu el - mucenici ai Ortodoxiei

Mucenici ai Ortodoxiei - Cuviosul Eftimie şi cei împreună cu dânsul

“Cuviosul Eftimie ^[1] a fost egumen al Mănăstirii Vatopedi în a doua jumătate a veacului al treisprezecelea, într-o perioadă critică pentru viaţa Bisericii Ortodoxe şi a Sfântului Munte^[2]. După Sinodul de la Lyon din 1274, unde s-a întărit unirea Bisericilor^[3], trimişii latinocugetători ai împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) şi ai patriarhului Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282), au încercat să-i forţeze pe monahii aghioriţi să accepte dogmele eretice^[4]. Aceasta se întâmpla pe la anii 1279-1280. Din păcate, unii cercetători se îndoiesc de aceste evenimente şi le amestecă cu altele, atribuindu-le catalanilor^[5].

“Cuviosul Eftimie „fiind puternic întemeiat în predaniile ortodoxe a mustrat pe latinocugetători”^[6]. Din această pricină, conform Sfântului Nicodim Aghioritul, „fiind legat cu lanţuri, a fost înecat astfel în Marea Kalamiţi”^[7]. Iar conform lui M. Ghedeon, „pe egumenul Eftimie legându-l în lanţ, dincolo de mare, pe ţărmul numit Kallamiţi, legându-l cu o piatră şi afundându-l în mare, a fost înecat pururea pomenitul”^[8]. Cei doisprezece ucenici şi ascultători ai viteazului egumen, fiind de un cuget cu el, au suferit şi aceştia sfârşit mucenicesc.

În Mănăstirea Vatopedi „nevoindu-se, preacuvioşii monahi nu s-au dedat îngrozirii, nici nu au putut fi supuşi, ci s-au împotrivit cu vitejie, mustrând cu mărturii scripturistice nebunia lor. Iar de împotrivirea lor fiind ruşinat rău-credinciosul împărat a poruncit ca toţi aceştia să ridicaţi pe înălţimea unei coline oarecare, aproape de mănăstire, şi, astfel, prin spânzurare, fericiţii mărturisitori au suferit o fericită moarte, primind fericita şi pururea fiitoare viaţă, în locul celei trecătoare. Şi toate ale mănăstirii prădându-le şi furându-le, aceasta s-a pustiit, iar doisprezece ieromonahi învăţaţi, au fost spânzuraţi în afara mănăstirii… Şi astfel au primit cu toţii împreună cununa muceniciei”^[9].

Pentru poziţia lor antiunionistă, cei doisprezece părinţi vatopedini „au fost spânzuraţi în afara mânăstirii pe o colină; de atunci şi colina s-a numit Furkovounion”^[10]. Conform Sinaxarului Mare, atunci când latinocugetătorii „au venit şi în mânăstirea Vatopedi şi nici acolo nu au fost primiţi, au început să îi chinuiască pe monahii pe care i-au mai apucat, pentru că mulţi au fugit. Prinzându-i acolo pe sfântul egumen Eftimie şi pe alţi doisprezece monahi, cu felurite vătămări şi tiranii, în cele din urmă i-au spânzurat spre răzbunare – chipurile – pentru nesupunerea pe care au arătat-o prin neîmbrăţişarea dogmelor străine şi eretice, cu desăvârşire inacceptabile pentru Biserica Ortodoxă”^[11].

O descriere mai detaliată avem într-un codice al Mănăstirii Vatopedi[^[12], unde se menţionează că după mucenicia părinţilor de la Iviron a urmat cea a vatopedinilor:

„După acestea au venit şi în Vatopedi şi au vrut să facă asemenea. Iar egumenul şi fraţii cei împreună cu el au mustrat erezia împăratului şi a patriarhului. Iar acei lupi mâncători de sânge şi nu (de) miei i-au scos pe monahi afară din mănăstire şi i-au spânzurat într-un munte, care de atunci a fost numit Furkovounion. Iar pe egumen, care se numea Eftimie, împreună cu alţi doisprezece învăţaţi (cinstiţi) ieromonahi, care i-au mustrat în faţă cu bărbăţie, pe ieromonahi i-a spânzurat, iar pe egumen înlănţuindu-l l-au dus şi l-au lăsat pe o piatră dincolo de mare, la Kalamitzi, care este departe de mănăstire ca la trei mile şi acolo a fost înecat şi astfel a luat cununa mărturisirii lui. Iar acea ridicătură (eşafodaj) s-a numit de atunci scaunul egumenului. Toate celelalte lucruri ale mânăstirii câte le-au găsit, le-au jefuit şi au pustiit-o. Iar după câteva zile încetând acea tulburare, au ieşit monahii din pădure, unde reuşiseră mai înainte să fugă scăpând de moarte. Au găsit trupurile celor junghiaţi mai înainte răspândite pe pământ, neîngrijite şi moarte şi cu multe lacrimi şi tânguiri le-au îngropat zicând şi psalmii: „Dumnezeule, intrat-au neamurile în moştenirea Ta…” şi celelalte. Pe fiecare îl îngropau acolo unde îl aflau. Acestea au avut loc în luna octombrie la anii 6953 şi astfel a avut loc sfârşitul”^[13].

În alt codice al mănăstirii se menţionează:

„Stând şi aflându-se mânăstirea aceasta bine aşezată şi îmbogăţită cu tot felul de bunătăţi… în timpul împărăţiei lui Mihail Paleologul şi a Patriarhului Ioan, cel supranumit Vekkos, care, stăpâniţi de către bulgari, au mers în Italia cerând ajutor.

Aceia le-au cerut să se unească cu ei în credinţă, iar aceştia s-au împărtăşit şi au luat ajutor prisositor şi întorcându-se pentru a veni în Cetate, au venit în Sfântul Munte”^[14]. Urmează descrierea de mai sus, care reproduce în mare prezentul codice^[15]. Un scriitor mai recent menţionează: „Sfânta Mănăstire Vatopedi. Staţie a sângelui şi a muceniciei. Când la propunerea lor (a latinocugetătorilor) ca toţi monahii să se conformeze cu unirea, s-au confruntat cu puternica lor împotrivire, au început schingiuirile părinţilor. Un corp de soldaţi călăi, fără nici o întârziere, s-a dedat la schingiuiri nemaiauzite conforme dispoziţiei. Pentru credinţa ortodoxă, (părinţii) au considerat o cinste să fie supuşi la toată sălbatica mucenicie. Şi mai mare cinste pentru ei: să-şi verse sângele lor pentru Ortodoxie. Doisprezece monahi, viteji mărturisitori, eroi şi apărători ai Ortodoxiei, care s-au împotrivit cu mare râvnă trădării nefalsificatei învăţături a Hristosului nostru”^[16]. Pomenirea sfinţilor slăviţilor cuvioşilor mucenici se săvârşeşte pe 4 ianuarie, iar slujba lor a fost alcătuită de imnograful Haralambos Busia^[17]. Cuviosul mucenic Eftimie este zugrăvit în pridvorul bisericii mari, fresca datând din anul 1802.

^[1] Preluat din cartea „Vatopaidino Synaxari” a monahului Moise Aghioritul, Ed. Sfintei Mănăstiri Vatopedi, 2007, pp. 71-76 şi tradus din limba greacă de Leontie monahul.

[2] Gheorghios Martzelos, „Oi Aghioi tis Monis”, Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, vol. I, Sfântul Munte 1996, p. 100.

[3] Feidas Vlasios, Vizantio, Atena 1991, pp. 130-131.

[4] Ghedeon Manuil, Athosul, Atena 1990, pp. 139-146.

[5] Anastasios Ioannis, „O thriloumenos diogmos ton Aghioreiton ipo Mihail H tou Palaiologou kai tou Ioannou Vekkou”, Athoneki Politeia, Tesalonic 1963, p. 243. Hristou P., Athoneki Politeia, p. 45-46. Lemerle P., Actes de Lavra, vol. IV, Paris 1982, p. 11 şi Actes de Kutlumus, Paris 1946, p. 3.

[6] Monahul Gherasim Mikraghiannanitul, Cuviosul Eftimie Vatopedinul , Enciclopedia Religioasă şi Morală, Atena 1964, vol.5, col. 1040. Gheorghios Militsis, Aghion Oros, Trikala 2000, p. 113.

[7] Nicodim Aghioritul, Asmatiki Acoluthia ton Osion kai theoforon Pateron imon ton en to Aghionimo Orei tou Atho dialampsanton, Aghion Oros 1986, p. 113

[8] Ghedeon Manuil, op. cit., p. 143

[9] Idem, ibidem, pp.142-143.

[10] Monahul Dorotei, To Aghion Oros, Katerini 1985, p. 52.

[11] Monahul Mattheos Viktor, O Megas Sinaxaristis tis Orthodoxou Ekklisias, vol. I, Atena 1973, p. 307.

[12] Codicele Sf. Mânăstiri Vatopedi 292 din 1841.

[13] Idem, filele 27-29. Arhimandritul Andrei Aghioritul, Aghion Oros, Atena 1977, p. 61. [14] Codicele Sf. Mânăstiri Vatopedi 293: „Peri tis Ieras Vasilikis kai Patriarhikis Monis Meghistis Lavras tou Vatopediou Proskinitarion oraion kai alithestaton kai perigrafi leptomeris”, filele 45-46.

[15] Idem, filele 46-48.

[16] Arhim. Ghervasie Raptopoulos, Aghioreites Martires, Tesalonic 2000, pp. 32-33. [17] Nicodim Aghioritul, Sinaxaristis, vol. III, p. 28. Mitropolitul Sofronios Evstratiados, Aghiologhion tis Orthodoxou Ekklisia, Athena 1995, p. 145. Hristos Tsolakidis, Aghiologhion tis Orthodoxias, Atena 2001, p. 26 „Proskinitario I. M. M. Vatopaidiou”, Sfântul Munte 1993, p. 68. Monahul Iakovos Neoschitiotul, „Osoi Aghioi dieprepsan aparhis en to Aghio Orei tou Atho kata vathmon”, Protaton 18, p. 130. Monahul Moise Aghioritul, „Oi Aghioi tis I.M. Vatopaidiou”, Protaton 78, pp. 63-64. Doukaki K., Sinaxaristis panton ton aghion, vol. 1 , Atena 1889, p. 78. Galanou I. M., Oi vioi ton aghion oloklirou tou etous epi ti vasei ton akrivesteron pigon, vol. 1, pp. 27-29. Proegumenul Teofil Vatopedinul, „Hronikon peri tis ieras kai sevasmias Meghistis Monist ou Vatopaidiou Aghiou Orous”, Makedonika 12 (1972), p. 90. Episcopul Agatanghel, Sinaxaristis, vol. I, p. 79-81. „Ellinismos kai Orthodoxia”, p. 96. Thriskeftiki kai Hristianiki Enkiklopaideia, vol. 3, p. 675.

[17] Haralambos Busia, Akolouthia tou Aghiou Endoxou osiomartiros Efthimiou kai ton sin afto Dodeka Osiathlon, Atena 1991 (reeditată). Neos Sinaxaristis, vol. 5, p. 61.

Notă: Articol este preluat cu acordul autorului (Sursa: razbointrucuvant.ro).

Read more...

Mitrop. Augustin de Florina - Predică la Anul Nou

PREDICĂ LA ANUL NOU

A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA:

TIMPUL ŞI VEŞNICIA

          Un nou an răsare la orizontul umanităţii. Ce este un an în comparaţie cu anul care a trecut şi cu anii care vor trece? Este o picătură din ocean.

          Un scriitor înţelept, ca să creeze o idee despre timp în comparaţie cu veşnicia, a plăsmuit următoarea imagine. Imaginaţi-vă, zice, un ocean infinit şi deasupra apelor lui zburând o pasăre. Pasărea, după ce descrie cercuri, coboară, ia în pliscul ei o picătură din suprafaţa oceanului, iar apoi fuge şi dispare. După ce trec o mie de ani, pasărea apare din nou, pentru a lua iarăşi doar o picătură din ocean. Imaginaţi-vă, aşadar, realizându-se aceasta continuu; adică, o singură dată la o mie de ani pasărea să ia câte o picătură. Vă întreb: Câte mii – ce zic? -, câte milioane – ce zic? -, câte zeci de milioane de ani, ce ameţitor număr de ani va trebui să treacă până când pasărea va lua până şi ultima picătură din ocean? Pare imposibil lucrul acesta? Nu, nu este. Dacă îi veţi întreba pe matematicieni, vă vor spune că, dacă oceanul rămâne stabil şi nu mai este alimentat cu noi ape (din ploaie, torente, fluvii), cu siguranţă că va veni o clipă, în care pasărea va lua şi ultima picătură a lui. Deci numai oceanul poate fi epuizat, veşnicia însă nu se sfârşeşte niciodată. O, veşnicie!

***

          Dimpotrivă, timpul se sfârşeşte, oricât ar părea ca un ocean infinit. Ce perioadă a trecut de la crearea lumii? Pentru că este ştiinţific demonstrat, că odată lumea nu a existat. Nu există nici un om de ştiinţă care să se îndoiască de asta. Materia nu este veşnică. Cândva a apărut, cândva au apărut stelele, cândva a apărut omul, cândva a apărut toată această preafrumoasă lume.

          Aşadar, de când a fost creată lumea până astăzi câţi ani au trecut? După Sfânta Scriptură au trecut aproximativ 7500 de ani (5500 până la naşterea lui Hristos + 2000 până astăzi). Hristos prin naşterea Sa împarte timpul în „înainte de Hristos” şi „după Hristos”.

          Din timpul în care Hristos a venit până astăzi au trecut aproape 2000 de ani. Şi oare câţi să lipsească până la sfârşitul lumii? V-aţi gândit la asta? Poate că şi în seara asta va veni sfârşitul lumii! Cum? Necunoscut este ceasul lui Dumnezeu. Dar chiar şi ştiinţa demonică a omului ameninţă să aducă sfârşitul. Dacă aceste bombe pe care le-au adunat atât americanii, ca şi alţii, ar exploda toate împreună în acelaşi timp, doar Dumnezeu ştie ce s-ar putea întâmpla. Dar şi altfel lumea este în pericol. De ce? Pentru că pământul, după cum ştim, în cele mai dinăuntru ale lui are un vulcan. Dacă acest vulcan ar erupe, ce va rămâne din pământ? Adio şi cu Partenoanele, şi cu Megarele... Toate civilizaţiile şi culturile dispar.

          Aşadar când va veni sfârşitul lumii? Nu se ştie. Un singur lucru este neîndoielnic: că va veni fără doar şi poate. Acest lucru – iarăşi, din punct de vedere ştiinţific -  este demonstrabil. Pentru că toate au un început şi un sfârşit. Prin urmare, odată va veni şi sfârşitul lumii. „Cum?” Potrivit Scripturii este clar, potrivit ştiinţei este îndoielnic. În orice caz, sfârşitul va veni. Şi va începe atunci o nouă perioadă, veşnicia. Prima perioadă este înainte de Hristos. A doua perioadă este după Hristos. Şi apoi, potrivit Scripturii, „aşteptăm ceruri noi şi pământ nou după făgăduinţa Lui” (II Petru 3, 13).

***

Atunci, iubiţii mei, veşnicia se va împărţi în două mari stări. Una se numeşte munca cea veşnică, iar alta paradis, viaţă veşnică.

          - Ba, zice basme, va spune cineva.

          Însă asta nu este basm, ca acelea pe care le-am ascultat la bunici pe vatră lângă foc. Este o realitate.

          Fericiţi am fi, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă nu ar fi fost iad; pentru că şi eu sunt păcătos şi mă tem de iad. Însă, tot atât cât este un fapt că există zi şi noapte, şi este un fapt că soarele răsare şi apune, tot aşa este un fapt că veşnicia este o realitate dură. Pentru că, pe de o parte, se desparte în noaptea cea nesfârşită, care se numeşte iadul cel veşnic, iar pe de altă parte în zi strălucită şi luminoasă, care se numeşte viaţă şi fericire veşnică.

          Cine ne asigură de aceasta? Cel care niciodată nu a spus minciuni. Toţi mint, unul singur nu; douăzeci de veacuri au trecut şi nimeni niciodată nu L-a dezminţit. Acesta este Domnul nostru Iisus Hristos. El întăreşte lucrul acesta.

          Mergeţi acasă, luaţi şi citiţi Evanghelia, care este adevărul suprem.

          În 1942, eram în Florina şi aveam un grup de o sută de copii, cărora le predam cuvintele lui Dumnezeu. Ei lucrau cinstit în oraş şi, în timp ce cădeau bombele, strigau: „Trăiască Elada!”. Atunci unul din acei copii, un lustragiu cinstit, a scris pe lădiţa lui propoziţia: „Evanghelia este suprema filozofie a vieţii”. M-am apropiat de el şi-mi spune: Sunt analfabet, dar de vreme ce am prins în mâinile mele Evanghelia şi am citit-o, nu-mi imaginez să existe în lume o altă carte asemănătoare.

          Citeşte deci şi tu Evanghelia. Deschide-o pe cea de la Ioan şi citeşte la capitolul 5, versetele de la 25 la 29 şi acolo vei vedea înfricoşătoarele cuvinte ale lui Hristos. Sunt cuvintele pe care le auzim în biserică atunci când are loc înmormântarea unor persoane iubite nouă, dar cine este atent la ele? Acestea se vor auzi şi pentru noi atunci când ne vor înmormânta. Ce zice Hristos acolo? „Amin, amin zic vouă”. Ce înseamnă „Amin, amin”? Este o expresie ebraică. Prin ea Hristos confirmă categoric că „vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (al Fiului lui Dumnezeu), şi vor merge cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândei” (Ioan 5, 28-29).

          Aşadar, către cele de acolo păşim, iubiţii mei. După cum izvoarele curg şi cad în mare, astfel şi viaţa fiecăruia dintre noi va cădea în marea largă care se numeşte veşnicie. O confirmă Hristos.

          Vrei şi o altă dovadă? Iată, glasul conştiinţei. Când faci binele ce simţi? Bucurie şi veselie, chiar dacă mănânci ceapă şi măsline. Ai raiul în sufletul tău, eşti împărat. Ceea ce te face să simţi bucurie este un ecou al raiului. Iar când faci răul, simţi întristare înăuntrul tău, ai un iad, chiar dacă eşti şi împărat şi autocrator. Citiţi-l şi pe Shakespeare; veţi vedea acolo pe unul care a făcut un rău mare şi în timpul unui banchet exorbitant i-au paralizat mâinile şi i-au căzut furculiţele jos, pentru că umbra crimei îi tulbura viaţa. Adică, faci rău şi simţi înăuntrul tău întristare. Ce este aceasta? Iad. Aşadar de aici, din viaţa de faţă, omul pregustă sau raiul, sau iadul.

***

          Către veşnicie păşim, fraţilor. Şi iată, a trecut un an. Salutăm un nou an. Ce ne va aduce? Nu se ştie.

          Noi fiind obtuzi, nu ştim dacă vom trăi mâine. Mereu trebuie să aşteptăm plecarea noastră, mai ales noi bătrânii, care am ajuns la apusul vieţii. Dar şi tinerii. Nu cunoaştem „ce ne rezervă clipa de faţă”. Oare la anul, într-o zi asemănătoare, câţi vom fi în viaţă? Oare în noul an ce întâmplări aşteaptă poporul nostru? Ce se va întâmpla în Balcani şi în Mediterana şi în lume?... Şi tu născoceşti vise şi îţi imaginezi o viaţă nesfârşită? Dar veşnicia se apropie, clipa cea mare vine.

          Ce să urăm, iubiţii mei? Bogăţie, glorii, onoruri, desfătări, plăceri?...  Nimic sunt toate. „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Ecleziastul 1, 2). Un singur lucru rămâne. Să crezi în Hristos. Nu există un alt nume care poate să ne dea bucurie şi nădejde pe perioada anului acesta; numai numele lui Iisus Hristos, pe Care, prunci lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

† Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon, Florina, 31.12.1974, la trecerea în noul an, în miez de noapte)

Traducere: monahul Leontie

Read more...